Legitimarea literaturii în cartea lui Codin Maticiuc

Întrerup acest blog timp de un text, de acest text pe care urmează să-l scriu. Încep.
Am petrecut o noapte cu Maticiuc, Codin Maticiuc. Înainte să fiu invidiată sau disprețuită, așteptați preț de o secundă. În același fel am petrecut nopți cu Huxley, Sebastian, Freud etc.
Just ar fi să recunosc niște ore, cu Maticiuc am petrecut doar câteva ore. Suficiente oricum!
Am încercat să stabilesc, după acele ore, vreo 3, dacă acest timp a fost complet pierdut sau am câștigat ceva. În toată această derută mi se pare categoric să specific natura releției mele cu Maticiuc. Pentru câteva ore m-am transformat în cititorul lui, căci a publicat o carte, Consumatorul de suflete.
Am cumpărat cartea pentru un prieten. Tot la rugămintea lui am deschis-o. Primele pagini mi-au smuls un zâmbet, iar numele Liei Bugnar pe spatele coperții m-a împins să-i ofer în avans admirație.
Am lecturat cartea, mi-am retras admirația și mi-am strâns cât am putut de tare picioarele.
Nu pot să citesc această carte detașată, fără categorie de gen. Sunt femeie. Sunt mamă de fată. Dar înainte de toate, sunt om. Bineînțeles, în cartea lui Codin Maticiuc sunt orice, mai puțin om, eu ca femeie, nu ca personalitate.
În primul rând această carte nu e un fenomen. Fenomen a fost marchizul de Sade și poate Wilde. În al doilea rând găsesc această carte extrem de tristă prin realitate și exagerare.
Nu sunt naivă, am idee despre acele fete și femei care se transformă în obiecte. Nici în marginea mea nu scap de alegerile lor de a exista parazitar.
Mă confrunt adesea cu voi, femeile! Toate sunteți la fel.
Într-adevăr când ne depărtăm picioarele, toate suntem la fel. Lumea asta cunoaște doar două sexe, restul ține de mituri și operații chirurgicale.
Cu siguranță nu o să redau aici ideea cărții. Nu intenționez să stârnesc curiozitatea, doar refuz să scriu mai mult despre carte, deja am scris prea mult.
Cu toată furia din mine, cu tot dezgustul și tristețea, dacă l-aș întâlni pe acest domn l-aș felicita.
Felicitări, domnule Maticiuc, pentru cartea dumneavoastră. Ați subliniat încă o dată neesențialul care este femeia, obiectul pe care-l descrie femeia prin comparație cu bărbatul, vaca de abator pe care o întruchipăm uneori și lipsa ei de valoare după ce ajunge în pat cu un bărbat.
Nu.
Chiar nu cred într-o Ea după ce umilești restul. Ca femeie mărturisesc, recunosc, dau mai departe:
Dragile mele fete și iubitele mele femei, în comportament nu există o Ea. Nu vă îmbătați cu umilința celorlalte, nu asta vă face speciale. Prin comparație nu câștigați niciodată nimic, doar bărbatul câștigă.

Și mai am o părere de rău: legitamarea pe care i-o oferă literatura. Sexul cu minore stă sub protecția pactului cu ficțiunea.

Oh! Domnule Maticiuc! Mi-ar plăcea să credeți în metempsihoză și să experimentați într-o viață viitoare o existență feminină.

Cu tristețe și cu părere de rău,

O cititoare

Cealaltă jumătate a rasei umane: femeia

Mi-am dat seama zilele trecute că devin o prezență tot mai neplăcută. Bineînțeles, totul, absolut, ține de împrejurări.
În aceleași zile mi-am dat seama și cât de plăcută devin.
În mine împac foarte bine această contradicție, ceilalți însă nu acceptă.
Mi-ar plăcea să fiu mai coerentă, să am un început.
Un început ar fi gura mea mare, slobodă.
Tot un început ar fi faptul că citesc, și tot un început ar fi vârsta.
Cărțile m-au schimbat. Truism, dar banalitatea asta constituie realitatea mea. Cu convingere afirm că reprezint produsul unor anumite lecturi. Din rândurile unei cărți mi-am însușit ideea că nu-mi permit să fiu proastă.
Oamenii, mulți, își permit să fie prosți.
Eu nu mi-am permis, iar azi îmi interzic. Și citesc, nu-mi las mintea să hălăduiască în convenții și pretenții. Exist pe lumea asta pentru mine, nu pentru ceilalți, mă fac plăcută mie, și apoi celorlalți.
Îndemn dragile mele femei să fie propriul lor stăpân sau stăpânul minții lor și al trupurilor lor. De aceea, avortul este o decizie a femeii stăpână pe corpul ei.
Da, foarte neplăcută mă fac. Îmi fac sincere și reale griji că unii prieteni o să le interzică soțiilor să mai poarte conversații cu mine, influența mea îi demască prea mult pe unii dintre ei care profită doar de hazardul de a se fi născut de sex masculin.
Pe aceleași dragi femei le îndemn să citească, le repet fraze întregi din Simone de Beauvoir și John Stuart Mill.
Lui Mill i-aș săruta mâinile, și nu doar lui, au fost mulți ca el care au acționat pentru cealaltă jumătate a rasei umane, pentru femei.
În Supunerea femeilor există cele mai pertinente răspunsuri pentru cei mai impertinenți misogini. Diferența dintre bărbat și femeie ține de forță, ca un dat, restul e doar construcție, una primitivă de altfel.
Needucate, supuse, fără drepturi secole de-a rândul, iar argumentul misoginilor stă în lipsa unor opere în rândul femeilor de dimensiunile unui Homer sau oricare alt bărbat.
Eh! În acest punct, azi, la această vârstă, pufăi pe nas și zâmbesc condescendent. Da, disprețuisc pe oricine îmi aduce un asemenea argument.
Mă transform tot mai mult într-un obiect pentru sexul masculin, pentru orice persoană de sex masculin cu care intru în contact.
Sunt foarte conștientă de acest aspect. Cu rare excepții, nimeni nu-și dorește o asemenea femeie, care chiar zilele trecute gândea despre ea: dar de ce să-mi doresc o imagine de femeie respectabilă?!
Tatăl Marei mi-a zis de foarte mult timp, în repetate rânduri că aș fi fost o femeie mult mai bună dacă nu aș fi citit atât.
In facultate, un prieten cu care împart o poveste romantică, mi-a comunicat că a găsit soția perfectă, are însușirile necesare unei soții, printre care și blândețea cu copiii.
Obiect, asta reprezint pentru mulți. Ca accesoriu pentru un ego disperat după venerație aș fi perfectă, perfectă în felul meu.
Dar fără a fi morală, nevoia mea nu stă în moralitate, refuz statutul de obiect. Trupul reprezintă o victorie atât de mică, câștigul stă doar în mintea meu, în felul mea de a fi în care, ca un autodidact redutabil, permit omului să fie el însuși, să-și manifeste orice libertate, orice gând ascuns, orice intenție presupusă necuviincioasă.
Nu m-am născut să judec, nu m-am educat să judec, nu mă interesează să judec.
Îmi place însă să mă joc, iar jocul meu preferat stă în exprimarea amăgitoarei libertăți. În fond, nimeni nu este cu adevărat liber, cu totii suntem sclavi, ai soțului sau soției, ai părinților, convențiilor sociale, opiniei publice.
Dar ceea ce-mi doresc cu adevărat să experimentez este tocmai acest sentiment: libertatea, un spirit liber să plece pe drum cu sau fără Kerouac, să-și folosească vocea pentru a scoate din ființă cele mai obscure, plăcute sau neplăcute sentimente.

Da, citesc. Nu știu alții de ce nu o fac și nu înțeleg mai ales altele de ce nu o fac. Reamintesc, ni s-a permis să fim o jumătate educată, și fără pretenția de a cere ceva pentru noi, măcar cu exigență să ne exersăm inteligența.

A fi inteligent ține și de a face o alegere, alegere pentru educație.

Evident, desigur, firește, ZIC ZAC

Urmează să scriu despre un subiect pe care l-am ținut cât am putut numai pentru mine. Din 17 iunie seara m-am străduit să-mi păstrez o dispoziție sufletească.
Mărturisesc, e greu.
Să deschizi o ușă sau o fereastră în realitate poate ține și de întâmplare, dar acțiunea de a menține ușa sau fereastra deschise ține exclusiv de capacitatea fiecăruia dintre noi.
Cum am procedat?
Prima dată am transformat subiectul în obiect. Ca obiect, am putut să-i dau târcoale de jur împrejur.
Să decelez totuși subiectul devenit obiect, este vorba despre piesa de teatru Zic Zac.
Zic Zac mi-a fost recomandată de Godot. Nu acel Godot lipsit de determinații lumești al lui Beckett, ci de Godot Cafe-Teatru. Atât am știu despre această piesă înainte să ajung în sala de spectacol și mi-a fost suficient.
Am fost pe deplin recompensată. Mai fusesem între timp la alte două piese din programul lor, Marea iubire a lui Sebastian și Fă-mi loc.
Cu două piese arhivate deja în conștiință, la a treia am observat un tipar. Toate aceste piese mi-au lărgit percepția.
Am părăsit sala de fiecare dată drogată, iar drogul meu poartă un nume: teatrul.
Da, îmi place să mă droghez și să fiu dependentă de teatru. E ușa mea proprie prin care ies din realitate, din cotidian, din actualitate.
Aș ruga cititorii să facă un scurt popas cu mine pe acest cuvânt: actualitate. Pentru mine cuvântul actualitate a căpătat puteri extraordinare. De exemplu răspunde nevoilor mele și ale societății.
Totul trebuie actualizat, iar părțile sunt compuse din simțiri și rațiuni pentru a deveni întreg.
De foarte multe ori oamenii de azi se raportează la oamenii de ieri, iar de aici neînțelegerile. O acțiune în plină desfășurare nu se poate raporta la o acțiune săvârșită și încheiată decât dacă scopul este eșecul.
Actualizarea descrie o nevoie a putinței de a exista. Să ținem pasul.
Părăsesc acum semnificațiile procesului de actualizare și revin la teatru, la Zic Zac și la acțiunile mele.
Mi-am cumpărat o carte, Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Am intenționat cu această carte să înțeleg mai bine spectacolul. Nu am găsit nimic, obsevați, actual. Îmi place Camil, dar aș fi vrut să-mi revină aceste delimitări în teatru de la cineva contemporan cu mine.
Mă mulțumesc însă cu dragul de Camil care m-a și ajutat deja enorm.
Transformând piesa Zic Zac în obiect, dându-i târcoale prin semnificații, comentariile lui Camil Petrescu mi-au revelat evidentul. Din păcate am nevoie să mi se numească evidentul.
Evident că arta actorului este o artă întregitoare și un concept eclectic. Desigur că actorul vorbește ca să ia parte la acțiune și manifestă. Firește că dansul redeșteaptă și ațâță dorințe, iar muzica are influență asupra simpaticului nerv.
Evident, desigur, firește!!!
Știam toate acestea, dar nu le cunoșteam, dialectica reprezintă și ea tot o artă.
Cu Zic Zac, prin dialectică, sub îndrumarea lui Camil, am posibilitatea să vă ofer cel mai nou cuvânt pe care l-am învățat: cenestetică.
Cenestetica ar fi drama muzicală care cuprinde o acțiune, și muzică, și dans, și poezie, și decor.
Când am citit această frază în carte, am subliniat, iar în josul paginii am notat ZIC ZAC.
Zic Zac, cu Andrea Gavriliu, Ștefan Lupu și Gabriel Costin manifestă prin trup și grai acțiunea, muzica, dansul.
O să încerc acum o încheiere prin care atrag atenția asupra categoriilor de artă în teatru, care sunt 2, cunosc eu: arta dramatică și arta vizionară.
Arta vizionară ține de spectacol, drama încetează și se impune o percepere directă în antipozii neexplorați ai propriei conștiințe personale. Aproximativ cuvintele lui Huxley, și el m-a ajutat să înțeleg mai bine această distincție în teatru.
Cu Zic Zac te găsești față în față cu un spectacol, iar prin puterea spectacolului, eu, și îndrăznesc să presupun că și alți zeci de spectatori, am experimentat arta dicolo de cuvinte, vizionar.
Afară, ieșind afară din sală, puternic drogată, am inspirat. Teii dădeau propriul lor spectacol.

Sensul vieții la piață

Am poftit ieri la Mozart. Mozart este o veche iubire, de fapt prima iubire. Și cum am poftit, de ce să nu-mi satisfac pofta?! De la audiție am ajuns cu gândul la o veche carpetă, carpeta cu Răpirea din serai.
Și pentru cine nu știe, Răpirea din serai este o operă a cărei muzică a fost scrisă de iubirea mea din rândurile de mai sus.
Iar azi, despre asta voiam să scriu. Parțial, intenția e deja faptă. Doar că nu o să mai dezvolt. Mă opresc aici, transmit informația și vă rog să mă urmați mai departe.
Aseară, ascultând muzică, Mozart, Mozart, am zis să mă relaxez puțin și am pus mâna pe cartea lui Erich Fromm, Arta de a fi. Doar că intenția de relaxare s-a pierdut. Fromm mi-a sucit puțin mințile încât m-am așezat în pat meditând din nou la sensul vieții.
Azi dimineață, la piață, sensul vieții mă secundă. Dar piața reprezintă un loc al nevoilor. Ajungem la piață pentru legume, legumele ne hrănesc, hrana ne ține în viață. Care e sensul vieții?
La un moment dat ochii mei picară pe un domn care avea niște mese întinse la intrarea în piață. Vindea ziare și alte obiecte. Când ochii noștri se întâlniră el tocmai își freca mâinile și sufla în palme să le încălzească. În cartea lui Fromm am găsit un fragment care vorbește de asemenea întâlniri cu oameni străini, străini cu numele, dar al căror chip, prin impresia transmisă, ajung să facă parte din noi.
Oare omul acela care sufla în palme se întreabă despre sensul vieții? Oare oricine care are grija zilei de mâine își pune orice fel de întrebare? Nu cred că spiritualitatea are ceva de-a face cu un anumit statut financiar, chiar dacă am descoperit, cu uimire, că spiritualitatea a devenit și ea o afacere.
Observ totuși că oamenii care se duc în această direcție, pentru a fi capabili să-și pună întrebări, descriu detașarea în ceea ce privește supraviețuirea.
Aceștia sunt oamenii care renunță la lanțuri. Sclavii au fost eliberați, s-au purtat războaie, dar de lanțurile societății cine te eliberează? Doar voința, voința de a fi subiect în fața lumii, de a renunța să-ți transformi trupul și uneori chiar sufletul în obiect.
Cu asemenea gânduri îmi cumpărai pătrunjelul, cartofii, ceapa și mierea. Cu asemenea gânduri mă lupt, încă lupt. Nu ar trebui să lupt, știu. Încet, încet mă așez și eu în viața mea.
Și presupun că aș putea să am o viață senină, plină de intuiții și voie bună. Doar să nu mai lupt, să accept, să accept că oamenii sunt doar egali, nu există egalitate între noi.

Suntem fericiți sau credem că suntem fericiți

Un exercițiu de imaginație. Adresez o întrebare. Cui? Oricui, aceluia care își permite un răgaz pentru sine.
Ce vă face fericiți?
Eu am privilegiul, fiind și în fața acestui ecran alb, să răspund prima. Bineînțeles că o să mă fofilez. Dacă aș purta un dialog prima mea reacție ar fi să repet întrebarea.
Ce mă face fericită?
Aș zâmbi apoi. Ar urma să las privirea în jos, probabil mi-aș freca mâinile, iar apoi aș ridica bărbia victorioasă.
Aș răspunde sincer: Mara.
Dar eu pretind acum să fac abstracție de Mara.
Ce obiecte, ce activități mă fac fericită? Știu și mărturisesc că am dat valoare obiectelor. Da, o fustă mă poate face fericită sau un colier. Starea de bine care îmi revine de pe urma purtării lor îmi dă dreptul să afirm că sunt fericită.
Sau cred că sunt fericită?
Aici voiam să ajung. V-am atras în capcană.
Ceea ce vă face fericiți, vă face sau doar credeți că vă face fericiți? Unele obiecte, cărora noi le dăm importanță, nu aduc după însușirea lor fericirea, ci doar sclavia.
Mulți dintre noi, fără să mă exclud, devenim pe parcursul vieții sclavii obiectelor. Ca exemplu, sunt sclava mașinii mele. Foarte rar parcurg pe jos distanțe pe care piciorul e mai mult decât capabil să le facă.
Acum, nu vreau să reiau teoria cinicilor sau să-l urmez pe Diogene, nici nu doresc să ridic pe un piedestal omul, doar individul singur și separat deține această putere, afirm doar că dăm prea multă valoare obiectelor. Ne fixăm dorințele în neînsuflețit.
Sufletul ne dezamăgește, dar pierderea obiectelor iscă tragedii. Îți pierzi casa, îți pierzi viața.
Fals. Pierzi casa, pierzi doar casa. Nu îndrăznesc să susțin că e ușor să aplici detașarea în viață, dar cine e om, cine are pretenții, cine se iubește și-și poartă de grijă, își ia acest moment de răgaz. Meditează. Chiar să fie egalitate între eu și obiect? Între om, creator de obiecte, de cultură și lucrurile pe care el însuși le-a confecționat?
Soluția mea stă în extravaganțe. Uneori să ne permitem extravaganțe. O geantă scumpă, la feminin, un vin scump, la masculin, dar extravaganța să vină să satisfacă, nu să îmbrace iluzoriu nevoia omului în viață de obiecte.
Ceea ce vreau să fie clar, să ajungă la oricine, stă în această frază: noi dăm importanță și valoare obiectelor.
Un moment de răgaz și hai să ne dăm importanță și valoare nouă, ca oameni, dar nu prin ceea ce deținem, prin obiecte, prin proprietate, ci prin ceea ce suntem.
Acum să ne întrebăm ce suntem?
Nu. Poate într-un text viitor.

Puterea exemplului

O femeie se schimbă mult atunci când devine mamă sau poate doar de atunci se poate numi femeie. Nu mă interesează să verific categoricul afirmației. Am nevoie doar de o introducere pentru un text despre copii sau despre mame, încă nu știu în ce formă o să pun toate gândurile.
Aș vrea foarte mult să povestesc un episod de la mare cu Mara, cred cu convingere în puterea exemplului nu a sfatului.
Îmi dă ghes însă o impertinență, să sfătuiesc părinții. Uite și pentru asta o să-mi cer scuze, dar nu vreau să mă abțin, mă consolez cumva cu ideea naivă că poate unii or să ia aminte, nu la mine, ci la copiii lor.
Părinții ar trebui să-și privească copiii dincolo de comportamentul lor. Exemplu: ați văzut chipul unui copil care se pregătește să calce într-o baltă? Completare, ați văzut chipul unui părinte când surprinde intenția copilului?
Sunt puțini aceia care lasă copilul să calce în baltă, și eu am oprit-o pe Mara în repetate rânduri, deși sunt pro călcat în baltă, pro tăvălit în noroi, pro murdărit când mănâncă.
Eu mă calmez altfel, îmi spun în gând că a păstra o haină curată înseamnă să stric o personalitate, și nu orice personalitate, ci a propriului copil. De ce să câștige obiectul? Hainele sunt niște obiecte, chiar și hainele cu crocodili sau orice altceva.
Mda, hainele cu crocodili presupun efort financiar, iar caracterul presupune eforturi, efort intelectual și sufletesc.
Nu mai cumpărați haine scumpe copiilor dacă țineți să nu le murdărească, îndrăznesc să sfătuiesc asta părinții. Și duc îndrăzneala mai departe, nu mai strângeți jucăriile până o camera a casei devine inutilizabilă, dăruiți-le la case de copii, la spitale, la familii nevoiașe, copilul va învăța să împartă, va învăța că valoarea și importanța lui nu stă în ceea ce are, ci în ceea ce este.
E vital să ne învățăm copiii să fie, nu să aibă.
Copiii noștri sunt viitorul nostru. Lupta noastră, deși pare inutilă, nu este, a obișnui copilul azi să arunce la gunoi resturile, când trece pe lângă sticle adunate pe jos nu constituie un gest inutil, ci o împământenire a unei datorii, datoria de a călca pe un loc curat.
La mare, acum revin la episodul cu Mara de la mare. La mare, după ce a băut un suc, Mara s-a apropiat de o margine a unui fel de pod, a privit, jos era plin de gunoi menajer, și a aruncat cutia. A privit câteva secunde la cutie, apoi m-a privit pe mine. Aștepta reacția mea. Nici acum nu știu dacă nu a fost un test pentru mine. Eu am luat-o de mână, am trimis-o să ia cutia din toate acele gunoaie. S-a împotrivit, iar privirea mamei mele îmi spunea foarte clar ce lucru inutil înfăptuiesc cu Mara. A fost inutil pentru curățenia stațiunii, dar nu a fost inutil pentru lecția pe care Mara trebuia s-o primească. Mara învață să devină om, nu am să neglijez niciodată asta, iar omul devine cum se dresează un câine, repeți, repeți, repeți, aștepți, aștepți, aștepți, calm, calm, calm. Uneori o ușoară zguduire sau tragere de păr.
Îmi cer scuze din nou, dar aveam acest text scris deja în suflet. Am observat la mare multe familii, mi-au plăcut câteva.
Pentru jumătatea de om pe care o creștem, să repetăm, să repetăm, să repetăm.