Într-o seară de marți, Veza s-a dezbrăcat complet și s-a așezat în oglindă. Dulapul de la dormitor, o mobilă de lemn de pe vremea bunicilor, fusese armonizat pentru vremurile actuale cu o oglindă. Veza venise cu ideea, mama ei o dezaprobase. Faci cum consideri, fata mea, dar eu îți spun că nu-mi place!

Dreaptă în fața oglinzii, Veza a început să se miște. Niște exerciții din școala generală îi reaminteau să se aplece, să se sucească, să se întindă. La genuflexiuni zăbovise în poziția scaun pentru a-și admira șoldurile. Sarcina i le mărise. Se rotunjiseră. Îi plăcea asta. Ce nu-i plăcea era burta. Camil se așeza uneori cu capul pe abdomenul ei. Se uitau la un film, se alintau, uneori ajungeau să facă dragoste. Anul trecut deciseseră să divorțeze. Mama ei se împotrivise, doamna Căpitan de vas. Așa o numeau în intimitatea dormitorului Veza și Camil. Împlineau 10 ani de căsnicie anul acesta, iar doamna Căpitan de vas încă intra în dormitorul lor la orice oră din zi și din noapte fără să bată la ușă.

Veza s-a apropiat de oglindă. S-a oprit la câțiva centimetri. A micșorat ochii ca miopii care nu disting clar obiectele situate la distanță. Vederea asta scurtă o ajuta să caute și să analizeze în detaliu o imagine. Fix ca la testul cu vaza și cele 2 chipuri. A simțit la un moment dat că pică. Nu s-a mișcat. Nu a clipit. Nu și-a luat ochii din oglindă, de la chipul ei. Și-a pierdut nasul, ochii, buzele, o dematerializare înfiorătoare. S-a dat un pas în spate și și-a scuturat capul. Ce îngrozitor!

A mers la bucătărie. Și-a făcut o cană cu ceai. Sorbea cu mințile plecate departe când mama ei a intrat pe ușă.

– Dar ești culmea, pune ceva pe tine! Cum îți vine să stai goală în bucătărie și să bei ceai?!
– Mamă, vreau să divorțez. Camil vrea să divorțeze. Nu ne mai iubim. Nu mai suportăm să ne atingem.
– Veza, te rog să te potolești. Nu știi ce vrei, iar Camil vrea ce vrei și tu. Copilul ăsta e dependent de tine. Dispui după bunul plac de el. Și fata mea, știi bine că odată divorțată, nu te-ai mai opri din desfrâu. Femeile serioase nu fac asta.
– Dar ce anume fac femeile serioase?
– Dacă te interesează, unele își iau un amant, dar totul se desfășoară într-o discreție absolută. Familia e pe primul loc. Copilul primează. Traumatizarea lui nu intră în discuție. Treaba ta, dar eu nu sunt de acord!
– Ești de acord cu un amant, dar nu cu divorțul?
– Ce vrei să faci și ce e necesar să faci sunt două lucruri diferite. Nu așa e viața.
– Am 30 de ani. Să-mi iau amant la 30 de ani?
– Da.

Veza s-a ridicat. O pată mică a rămas în urma ei pe pernă. Doamna Căpitan de vas a strâmbat din nas. A luat detergentul de vase și a turnat pe pernă 3 picături. În ușă, Veza s-a întors și a privit trupul îngenuncheat al mamei. Parcă e o icoană! Și în loc de cruce, ține Pur, detergent universal.

– M-am programat la doctor pentru mărire de sâni. Mâine mă internez.
– Cupa D?
– Nu intenționez să-mi pun de toți banii.

Într-o seară de marți, Veza s-a îmbrăcat și s-a așezat în oglindă.

Foto: Diana Bodea 

În sfârșit cântă cocoșul! De afară nici o rază de lumină. Draperiile acoperă ferestrele cu excepția unor 5 cm pe mijloc. Daniela doarme. La picioare, așternuturile sunt mototolite. Carla le netezește ușor cu mâna. Se ridică de pe scăunel. Cocoșul cântă a doua oară. Privește prin cameră. Încearcă să dibuiască în obscur cioburile ceștii. N-ar vrea să calce pe ele. O noapte lungă și dimineața e gri de la nori. Ziua tărăgănează. Totul vine târziu.

Daniela scapă un oftat. Zorile i-au proiectat prin crăpătura draperiilor o pată de lumină pe nas. Pare puțin mai scuțit nasul ei. Cel puțin asta gândea Carla în timp ce făcea niște rotituri de bazin. Își simțea spatele înțepenit.

– Ești tot aici? Trage draperiile și deschide fereastra. Nici nu vreau să-mi imaginez cum pute în camera asta.
Carla deschide și trage aer în piept. O să meargă să aprindă focul. E deja rece în dormitor.
– Anul trecut pe vremea asta mă strecuram din casă până la magazia de lemne și luam doi butuci de lemn. Îi puneam în șifonier. Tata nu caută niciodată acolo. Cine ar căuta?! Adică nici nu cred că i-a trecut prin minte că aș putea să-i fur lemne.
– Încearcă să mai dormi. E devreme și pari mai bine.
– Par. Nu sunt. În cele câteva minute în care am ațipit l-am visat pe Cornel. Ne sărutam. Te deranjează?
– Nu mai mult decât cana pe care ai aruncat-o aseară în mine. Chiar așa, ies să aduc mătura și fărașul. Carla trage ușa în urma ei. Daniela privește peretele din fața patului. Un șifonier și o vitrină. Vitrina păstrează toate sticlele ei de parfum. Cele goale stau în spate. I se pare că vede una goală în față, un Jean Paul Gaultier. Un cadou de la iubitul ei elvețian. Ce vacanță frumoasă a petrecut cu el la Zurich!
– Carla! Carla! Carla!
Daniela încearcă să strige. Carla revine cu mătura și fărașul. Le lasă lângă noptieră și se îndreaptă spre fereastră. Închide și aranjează draperiile.
– Nu știu dacă vreau lumină. Vezi sticla aia de parfum? Gaultier-ul? L-am primit de la Sebastian. Ce bine că nu m-am măritat! Ce bine că nu am copii? Pricepi? Profit și îți mărturisesc ceva. Mereu am avut convingerea că bărbații nu mă mai pot uita după ce m-au sărutat. Deduci de aici mirarea mea când ai anunțat că te măriți cu Cornel.

Carla stătea în genunchi și căuta cioburile. Unele mai mici ajunseseră sub pat. Cu coada măturii a încercat să aducă în față resturile. Pe lângă cioburi, o sticlă și câteva dopuri au fost recuperate.

– Nestea, Daniela? Știi bine că nu ai voie.
– Nu am voie Cola, Carla. Și am ascultat. Ai mai văzut să beau Cola? Nu. Doctorul a zis clar fără Cola.
– Pe tine prostia și ignoranța te omoară, nu cancerul.
– Ieși afară! Doctorul a zis fără cola. Nestea e ceai. Ceai!

Foto: Adrian Oncu

Se aflau la sfârșitul lunii martie, dar abia azi aveau prima zi adevărată de primăvară. Temperatura urcase la 21 de grade, iar soarele strălucea. Toți colegii păreau fericiți, iar de dimineață chiar portăreasa grasă îi zâmbise. Urcase scările până la etajul doi urcând câte două trepte. Abia aștepta să ajungă în clasă și să povestească cu Lili despre aniversarea ei. O săptămână o mai despărțea de majorat.

Lili avea un iubit în clasa a XII-a. Erau împreună din primul lor an de liceu, imediat după ce Lili câștigase Miss Boboc. Dana era singură. În clasa a IX-a se îndrăgostise de un băiat, dar acesta avea prietenă. De câte ori se întâlneau în pauze, pe hol sau în curtea școlii, Dana roșea și punea ochii în pământ. La un bal, anul trecut, o prinsese pe coridorul îngust de la baie și s-a apropiat de ea. A invitat-o să danseze, iar ea, roșie în totalitate, i-a întins mâna. În timpul dansului, i-a șoptit la ureche că îl atrage foarte mult felul ei de a roși. Rar a întâlnit fete care să roșească. A continuat cu mărturisirile. O găsește nespus de drăguță, dar el are prietenă și o iubește. Asta nu înseamnă că ei nu ar putea să se întâlnească într-o zi după ore și să. Dana s-a oprit din dans. A privit în jur, și-a cerut scuze, i-a mulțumit și a refuzat.

Era vigină. Pe la 15 ani, mama ei și cu ea au purtat o discuție despre semnificația actului sexual. Prima dată a început cu o rugăminte. I-a cerut să aștepte măcar până la 17 ani pentru a-și începe viața sexuală. I-a povestit despre aparatele genitale feminine și masculine, despre etape de dezvoltare, despre boli, iar la final a adăugat cu o voce stranie pentru ea. Nu i-o mai auzise până atunci. Când o să ajungi prima dată în pat cu un băiat să o faci cu credința că el este iubirea vieții tale și că viața ta ar fi mult mai săracă fără el. În timp o să înveți că fericirea unei femei nu stă într-un bărbat, dar reprezintă o parte însemnată.

Ce anume e iubire într-o propunere indecentă pe un ring de dans plin de sticle și pungi goale, salivă și mucuri de țigară?
Atât a povestit cu Lili despre incident. Toată clasa a X-a au tocat subiectul până când Lili i-a atras atenția că a devenit plictisitoare și că mai sunt atâția băieți drăguți. Leo e leșinat după ea. Leo este colegul lor de clasă. Stă în spatele ei și mereu îi scrie bilețele în timpul orelor. Îi face versuri și o întreabă dacă știe că părul ei are culoarea mierii de salcâm. Dar miere de salcâm, nu polifloră. Părinții lui au stupi și toată clasa cumpără miere de la ei. Ei nu-i place Leo. E înalt și merge la sală, se îmbracă bine, dar ea de câte ori vorbește cu el se holbează la punctele lui negre de pe față. E plin de ele și e atât de scârbos. Are puncte negre și după ureche. Mari, de o culoare lipsită de precizie, să fie galbene, să fie negre, și oribile. Nu ar putea sub nici o formă să-l sărute.

Lili i-a dat dreptate și a invitat-o să meargă la film cu ea și iubitul ei. Mircea o să vină cu un prieten. S-au întâlnit direct la mall imediat după sfârșitul orelor. Băieții deja le așteptau. Chiuliseră toată ziua de la școală. Vlad, prietenul lui Mircea, i-a tras o privire. A discutat cu Lili despre privire la baie. Și-au aranjat părul în oglindă, și-au potrivit hainele și s-au complimentat reciproc.

În timpul filmului, Vlad și-a făcut curaj și a întins mâna după umerii Danei. Îi simțea prin tricou mâna caldă. Înainte de sfârșitul filmului, chiar înainte să-și retragă mâna, Vlad a pipăit-o. I-a apucat sânul mic în palmă, iar ei i-a scăpat cu geamăt scurt.

A doua zi a întrebat-o pe Lili dacă Mircea i-a povestit ceva despre ea, dacă Vlad a zis ceva. Dacă o place. Ei i-a plăcut. L-a găsit nespus de frumos și de simplu. Pantaloni negri de trening, tricou alb, cu bun simț, poftim, mulțumesc și cu plăcere se vedea că ii erau pe buze, iar ochii de un verde smarald umbriți de niște gene negre au cucerit-o de la prima stângere de mână.

– Vlad a zis că ești frumoasă, dar ai sânii prea mici.

Dana a mers acasă și a plâns până seara târziu când a venit mama ei la ea. I s-a aruncat direct în brațe și a rămas la pieptul ei câteva minute.

– Vrei să-mi povestești despre ce e vorba?
– M-am hotărât ce vreau de ziua mea de la tine și de la tati. Îmi doresc implant cu silicon.

Foto: Diana Bodea

Era primul an când au hotărât să facă Crăciunul acasă. Au trebuit să suporte apeluri telefonice lungi de la părinți, dar au rezistat. Cel mai dificil de anulat a fost șantajul mamei. Am făcut prăjituri, preferata ta, preferata lui, salate de toate felurile, pâine de casă.

Fiecare dintre ei, atât ea, cât și Alex, au refuzat cu blândețe. Începuseră din noiembrie să facă planuri și repetiții. Au concluzionat că tonul domol și pauzele lungi le vor fi de folos în conversațiile cu ai lor.

Sarmalele, primele ei sarmale se aflau la cuptor. Știa de la mama ei că sarmalele se fac în ajun, dar ea avea alte planuri pentru 24. Ziua de 24 era programată pe ore. După cafeaua de dimineață, Vesna urma să părăsească casa și să se pregătească pentru Crăciun: manichiură, pedichiură, tratamente, masaj, coafor.

Peste tot în casă mirosea a sarmale. Ea se străduise să rețină mirosul în bucătărie, dar Alex, după ce o îmbrățișase scurt și o sărutase pe gât deschisese larg ușa. Să miroase în toată casa, ăsta e Crăciunul. Își luă paharul de vin, își trase scaunul și se așeză la masă să răsfoiască reclamele de la Kaufland. Atunci sună interfonul. Sări să deschidă, era verișoara ei care locuia lângă. Ea și Alex, Iulia și Andrei cumpăraseră acum trei ani un duplex. Iulia era însărcinată în primul trimestru. Revenea acum de la control.

Îi deschise ușa cu paharul în mână și cel mai larg zâmbet. Primul intră Andrei care nu salută, dar o privi sugestiv pe Vesna. Îi cerea ajutorul. Fără să înțeleagă prea multe se repezi la Iulia. Fața îi era scăldată de lacrimi, iar buzele îi tremurau. Părul blond, prins într-un moț în vârful capului, părea o minge de foc. Razele soarelui picau direct pe Iulia și îi transformau firele epidermice în fire de aur.

O ajută să se dezbrace, o descălță, iar pe Andrei îl trimise să-și toarne un pahar de vin și să-l cheme pe Alex. Ea își așeză verișoara pe un scaun și o mângâie pe obrazul translucid. Începuse să transpire abundent și își lipise brațele de corp. Iulia urma să facă mâine un avort. Inima bebelușului a încetat să mai bată. Pur și simplu s-a oprit.

Au rămas amândoi peste noapte. Ce mai noapte! Iulia se prefăcea că doarme și își afunda capul în pernă ca să nu o audă ea că plânge. Dimineața la șapte s-au ridicat, s-au îmbrăcat într-o liniște sinistră și au pornit amândouă spre spital. Imediat le-a preluat doctorița, Iulia a plecat cu doamna doctor Cojocaru, iar ea a rămas să aștepte pe hol. S-a trântit pe canapea și a început să citească pe afișe. Crezi că ești însărcinată? Copilul tău consumă prea multă apă?

I s-a făcut foarte cald. A renunțat la geaca groasă. A încercat să butoneze telefonul, dar reținuse apă peste noapte, iar mâinile îi erau umflate și mișca degetele cu greutate. Și-a privit mâinile. Degete lungi, unghii dreptunghiulare.

O doamnă grasă s-a așezat lângă ea. S-a retras puțin în stânga pentru a-i face loc doamnei și a salutat-o scurt. Dorea să revină la unghiile ei.

– De ce ești, mamă, aici?
– Însoțesc pe cineva. Aștept să iasă.

Și-a mutat din nou ochii la mâinile ei. Doamna respira greu. A privit-o pe furis. Avea un piept imens, niște sâni ascuțiți care împungeau puloverul. Fusta de tafta foșnea la contactul cu vinilinul canapelei.

– În loc să fiu acasă să gătesc, eu sunt pe la spital. Nici nu știu ce am, dar săptămâna trecută, Gelu a lu vecinul de la vale a murit de cancer. A fost sănătos sau așa am știut toți. Nu lua medicamente, nu-l durea nimic și a murit. Sunt de la Sânnicolau de loc. M-am gândit că am și eu cancer. Parcă poți să știi? Nici de Gelu nu am știut. Femeie la 50 de ani ca mine să umble prin spitale în ziua de ajun.

– Nu vă înțeleg, îmi pare rău. De ce sunteți la spital? Vă doare ceva?
– Mă fata mea, sângerez de ieri. Știi tu! Am intrat la menopauză din 2011. De ce sângerez, spune tu?!
– Atunci sunteți la locul potrivit, o să vă facă bine domnii doctori.
– Parcă poți să știi, Gelu a murit într-o săptămână. Dar fata cu care ești, ce are?
– E programată pentru chiuretaj, nu i-a mai bătut inima copilului.
– Mă uit la tine, câți ani ai? 20?
– 30.
– Și prietena ta?
– Verișoară. Tot 30.
– Ei, lasă că voi sunteți tinere, dar eu, femeie de 50 de ani, cu nenorocirea asta pe capul meu! Uite că mă cheamă.

Vesna a privit lung în urma femeii. Puloverul gri, fusta neagră, mersul greoi și pulpele groase. Femeia trupeșă de la sat. Ar fi râs, dar își puse frâu. Oricând putea să iasă Iulia pe ușă și nu dorea să o jignească. Cine știe ce gânduri avea în momentele astea.

Mai așteptă vreo 20 de minute după Iulia. Ieși palidă. Dadu mâna cu doctorița și părăsiră spitalul cu o foaie albă și lungă în mână. Merseră în tăcere până la parcare. O mânca limba să-i povestească despre femeia de la Sânnicolau. În mașină, după ce o urmări puțin, îi ceru permisiunea să-i povestească ceva. Umorul negru din întâmplare nu o necăji pe Iulia. Ridică ochii la Vesna, ochii ei mari, ca ai unei vaci tinere cum se amuzau ele, și începu să râdă în hohote.

– Cancer pe naiba, baba era însărcinată!

Se trezi dis de dimineaţă fără ajutorul alarmei. Merse la baie şi se opri să se privească în oglinda care ocupa jumătate de perete. Îi crescuseră sprâncenele care încotro. Trase tricoul peste cap, dădu jos chilotul de bumbac şi le aruncă într-o pungă de plastic. Se puse din nou în oglindă. Părul o gâdila pe spate. Şi părul avea nevoie de o tunsoare. Lung, acoperind umerii, părea lipsit de splendoare şi lumină. Pielea la fel. Se stinsese totul pe corpul ei. Se întoarse şi îşi inspectă fundul. Arcui spatele, puse mâinile împreunate peste abdomen şi se ridică pe vârfuri. Zâmbi.
Trase blugii şi tricoul, eşarfa o îndesă în buzunarul paltonului, se încălţă grăbită. Ajunsese maşina de taxi. Coborî scările în viteză, deschise cu energie poarta şi mai privi în urmă înainte să urce în maşină. Strada Teiului, numărul 14, adio!

În taxi, cald. Lăsă geanta să-i alunece de pe umăr şi aşeză cu grijă cutia din braţe pe banchetă. Făcu un inventar rapid cu ochii şi se întoarse să privească pe geam. Spera doar să nu o oblige şoferul să facă puţină conversaţie. Nu avea nici o stare de inteligenţă populară cu perspective reale asupra vieţii.
– Unde mergem?
– În Bălcescu. Porumbescu, faceţi stânga pe Odobescu şi imediat o să mă lăsaţi. Un bloc vechi, 3 etaje şi o curte în faţă. O să recunoaşteţi uşor.
Îi simţi privirea în oglinda retrovizoare. La radio cânta Adda, Nu plânge Ana. O lacrimă îi scăpă, dar se prefăcu că o mănâncă ochiul şi se frecă apăsând cu inelarul şi trasând un cerc apăsat. Încheie cu podul palmei şi îşi ascunse câteva secunde faţa.
– Sunteţi bine?
– Da, da. Mă grăbesc doar. Sunt aşteptată.
Iar îi simţi privirea în oglinda retrovizoare. Scoase telefonul şi-l butonă până la destinaţie. Plăti şi coborî cu repeziciune. Maşina ajunsese, şi descărcaseră o parte din mobilier. Se apropie de camion. Nu era nimeni. Oglinda o sprijiniseră de copacul din faţă. Îşi aruncă o privire. Ce caraghioasă e în paltonul ei XL! Luna trecută s-ar fi considerat în tendinţe. Acum o preocupa cutia din braţele ei. O voce din spate o întrerupse.
– Am ajuns mai devreme. Ne-a deschis doamna de la 1. Am cărat cu colegul patul şi dulapul. Noroc cu scările late, domniţă, că altfel nu ştiu, zău dacă ştiu!
Nu plânge Ana! Femeia fredona în gând şi privea interesată flanelul tricotat al bărbatului. Pe gât avea ochiuri descusute, iar blugii păreau împrumutaţi de la un adolescent. Se opreau brusc la gleznă.
– Norocul meu cu doamna de la 1. Cu ce vă pot ajuta? Urc să-mi las cutia şi vin la dumneavoastră. Pe scară mirosea a ardei copt. Urcă treptele câte două. În apartament o izbi mirosul de diluant. Deschise geamurile de la sufragerie. Lăsă cutia pe birou, scoase statueta, un gânditor, o aşeză cu atenţie şi plecă să ajute muncitorii.
Se intersectară pe scări, veneau cu salteaua. Se lipi de perete şi le zâmbi când treceau pe lângă ea. La etajul 2 văzu uşa crăpată, dar se închise înainte să salute. La parter îşi căută cutia poştală. Pe peretele drept erau aliniate patru căsuţe, dar pe nici una nu scria numele.
Ieşi afară şi îşi aprinse o ţigară. Se sprijini de micul gard. Pe stradă venea un biciclist. Opri fix lângă camion la care se uită lung. Expresia întrebătoare se transformă într-un zâmbet larg când o văzu pe ea.
– Bună ziua. Vă mutaţi în bloc? Bărbatul potrivea bicicleta lângă gard. Deranjul provocat de întrebare se manifestă printr-un schimb al forţei de pe un picior pe altul. Femeia încă nu deschidea gura.
– La etajul trei, aşa-i?
Înainte să apuce să răspundă, bărbatul, mic, picioare scurte şi o burtă rotundă ca un balon, continuă fără să pară că-l deranjează tăcerea tinerei.
– La trei vă mutaţi. Ştiu pentru că era singurul apartament liber din bloc, iar doamnele sunt toate prietenele mele. În fiecare lună, pe data de 9, la parter primesc ceai şi prăjituri, la etajul unu ciocolată belgiană, iar la doi mă servesc direct din frigider cu suc. Întotdeauna are doamna suc, Coca Cola. I-am spus că nu e sănătos, să o lase mai uşor, dar nu mă ascultă! Şi de ce ar asculta, eu sunt doar un amărât de poştaş.
– Dumneavoastră sunteţi poştaşul? Poate mă ajutaţi şi pe mine să înţeleg. De ce nu e numele scris pe nici o cutie poştală?
Bărbatul se scărpină pe burta rotundă şi după ureche.
– După ce s-a mutat doamna de la doi am renunţat la ele. Prea complicat.
O să vedeţi dumneavoastră. E mai uşor să vin direct la uşă. Cum e jocul ăla: cioc, cioc! Cine-i acolo? În cazul nostru, poştaşul. Cutiile nu ne ajută la nimic.
– Nu înţeleg.
– Dar de ce nu înţelegeţi? Mă derutaţi şi pe mine. Doamna Sebastian, mă faceţi să par un băgăcios, eu sunt doar un prieten.
– De unde îmi ştiţi numele?
– Pentru că e unul singur, doamnă. Doamna Sebastian la parter, doamna Sebastian la etajul unu şi aşa mai departe. Nu aţi ştiut unde vă mutaţi? În clădirea asta se află toate doamnele foste Sebastian.

Nu plânge Ana! Scapă cât mai poţi, cât încă eşti frumoasă!

– Ana Sebastian, domnule. Îmi pare bine. Poştaşul apucă duios mâna albă şi silfidă pe care i-o întinsese Ana.
– Şi nici una nu s-a recăsătorit după?
Poştaşul făcu semn din cap că nu.

– N-au scăpat cât încă erau frumoase?
Poştaşul se scarpină din nou după ureche.

Nu plânge Ana!

Aruncă pătura de pe picioare. Merse la bucătărie desculță. Sunetul ascuțit al cuptorului cu microunde o grăbise. Înainte să ridice mâna o cuprinse vertijul; negru în fața ochilor. Dar nu se oprește. De ce nu se oprește? Se întreabă. De ce nu mă opresc? Nu văd, urechile țiuie, pot să scap farfuria cu ciorbă.

Puse farfuria de ciorbă pe masă și părăsi bucătăria. Își căută o pereche de șosete în dormitor. S-a făcut deja frig. Trase ciorapii și se ridică. Înainte să părăsească camera mai rămase să se privească în oglindă. Ridică tricoul cât să-și descopere abdomenul. Își cuprinse pântecul și strânse să o doară.

Luă farfuria, un șervețel și o lingură. O să mânânce la calculator. E sfârșit de lună. Are multă hârțogărie de terminat. Își înveli din nou picioarele cu pătura. După primele linguri îi sună telefonul.

– Alo, da, săru mâna.
– Ah, puturoaso, ești încă în pat!
– Nu, nu, ți se pare. Deja muncesc. De ce m-ai sunat?
– Să-ți spun că mâine e sărbătoare mare. Să nu speli. E cruce roșie în calendar.
– Am înțeles, mâine nu spăl. O să revin cu un telefon, tata, acum am de lucru.

Până seara a lucrat la situațiile financiare. Plănuise să se oprească pe la opt. La zece îl aștepta pe Petru. Până atunci trebuia să se spele pe cap, să facă un duș, să-și radă picioarele și să coamande la chinezi. Vinul era deja la frigider.

La opt jumate tot mai calcula. La nouă fără un sfert a împins foile și a fugit la baie. Când a sunat Petru la ușă reușise să toarne și vin în pahare.

L-a îmbrățișat strâns la intrare. El a împins-o puțin ca să închidă ușa. Muzica lui Barry White umplea apartamentul. S-au așezat la masă tăcuți. Ei îi ardeau obrajii. Sorbea vin și îi pândea replicile.

– Ce-ai făcut toată ziua?
– Inventare. Plictisitor. Spune-mi tu ce ai făcut toată ziua.
– Nu am fost la munca, așa cum am discutat.

Obrajii femeii se îmbujorară.

– Da?
– Știu că aștepți de la mine să-ți povestesc despre întâlnirea cu Mihaela. Ne-am văzut.
– Cum a primit vestea? Îmi pare sincer rău de ea.
– Îmi pare și mie rău. Nu am putut să anulez nunta. Îți mai cer puțin timp. Umilința ar fi copleșitoare pentru ea. Am cedat presiunii sociale. Divorțul îmi pare mai ușor de suportat.

Ei i-a scăpat paharul din mână. De la îmbujorare a trecut la paliditate. La subsuoară transpirația se prelingea. Din nou negru în fața ochilor.

– Ieși afară!
– Isa!
– Ieși afară!

Peste două săptămâni iubitul ei s-a însurat. Au fost împreună șase luni. Unele cupluri pleacă în vacanță după șase luni. În sâmbăta nunții a stat numai cu telefonul în mână.

– Alo, da, săru mâna.
– Ce faci, puturoaso?
– Nimic. Butonez telecomanda. Tu ce faci?
– Ce să fac, tată, îmi făcui o cafea și mă uit la știri. Fură ăștia ca-n codru, futu-le muma în cur. Să nu uiți, e sărbătoare mare azi, e cruce roșie în calendar. Să nu speli.
– E sărbătoare mare, da. E cruce în calendar. O să te las, mi-a venit mâncarea.

A închis telefonul. Ce ironie! Petru tocmai i-a trimis mesaj. O iubește și îi promite că o să se revanșeze dacă-l așteaptă. I-a scris înapoi. Te iubesc. O să te aștept un an.

AMR 364 de zile.

Miros de toamnă. Fum, vinete și ardei copți. Ce răcoare vine de afară! În cinci minute mă ridic din pat. Ce cald și bine e în pat. Noua saltea e divină. Nu se aude nimic din dormitorul lui Marius. O să-mi fac cafeaua mai întâi. Să-l trezesc sau să-l iau în brațe adormit? Sau să încui după mine?

Dus-întors, jumătate de oră. Aș putea. Da. Ce părere o să aibă mama?

O să parchez aici, o să văd când iese din gară. Ce-aș mai fi dormit?! Uite-o.

– Cum a fost drumul?
– Bine, dar m-au înnebunit cu aerul condiționat. Mă dor drevele. Nu te uita așa la mine, știu ce vorbesc și cum simt.
– Mă uit la tine. Îmi pare rău pentru suferința ta, dar ți-am explicat că folosești greșit drevele. Nu au legătură cu gâtul.
– Așa știu de la mama mea. Unde e Marius?
– Acasă. Doarme.
– Și l-ai lăsat singur?

Marius nu s-a trezit. Doarme în aceeași poziție în care l-am lăsat. E abia 10. M-aș băga la loc în pat. A intrat deja în oale. O să mâncăm supă. Mă culc la loc.

– Veniți la masă? Copilul ăsta s-a trezit și mi-a cerut laptele în biberon. Încă nu i-ai scos biberonul? Are șase ani.
– Încă nu l-am scos. Miroase bine de la bucătărie. Ouă în tigaie cu ceapă și roșii?
– Și mămăligă, și mămăligă!
– Mai stai locului, copile! Ce țipi așa? Ne aud vecinii.
– Marius, vorbește mai încet, e bunica în vizită.

Delicioasă mâncare. Noroc că mai vine mama din când în când în vizită. Urmează sarmale, șnițele, chiftele.
– Nu e nimic în frigider. Cu ce hrănești copilul ăsta?
– Am terminat de mâncat, săru mâna pentru masă.
– Cum a terminat de mâncat? Abia a luat două guri? Maria, nu-mi place deloc cum mănâncă copilul ăsta.
– Poți să mergi la joacă, Marius. Mama, a mâncat, stai liniștită.

Am lăsat-o să bodogănească la bucătărie. Stau cu Marius pe terasă. Eu fumez și el se joacă cu avioanele. Jumătate de zi a trecut. Să o sun pe Flavia. Poate găsesc bilete la ceva piesă de teatru pentru diseară. Să ieșim din casă. Mâine să-mi spăl ceva lucruri.

– Pentru diseară fac rezervări la restaurant sau preferi să mergem la teatru? Sau la film?
– Cu atâta mâncare în casă, tu arunci banii pe restaurante! Sarmalele sunt la cuptor.
– Mamă! Ți-am zis, trăiesc alte vremuri. Mă plătesc bine la muncă. Îmi permit să ies din când în când la o masă în oraș.
– Bine că îți permiți tu. Pune bani deoparte dacă îți permiți. Ai ceva de spălat?
– O să spălăm mâine, azi ne relaxăm.
– Mâine e duminică, ce ai?
– Mamă! Muncesc cinci zile pe săptămână de dimineață de la 9 până seara la 7. Uneori stau peste program. Sâmbăta e ziua mea liberă. Dorm, mă joc cu Marius, ieșim în oraș. Orice, dar nu muncă. Să nu aud, te rog din suflet.
– Bine, dar nu poți să speli duminica.
– Nu spăl eu, spală mașina. Fie ca tine. Nu spăl.

Am decis, mergem la film. Mama e jos în parcare cu Marius. Văd că s-au oprit de vorbă cu vecina de sub mine. Marius rămâne peste noapte la prietenul lui. Oare am șanse să o îmbăt pe mama? Să ne distrăm? Când eram mici se juca baba oarba cu mine și verișoara mea mai mare.

– Ți-a plăcut filmul? 3D, o experiență nouă.
– Mă dor drevele. Nu au oprit deloc aerul condiționat.
– Nu ai luat o eșarfă la tine cum te-am rugat?
– Am luat, am luat, dar sunt bătrână, ce să fac?!

O aștept pe mama să coboare. Are tren la 14.30. A gătit, mi-a făcut curat, a desenat cu Marius și s-au plimbat prin parc.
– Data viitoare, peste două săptămâni, să-mi faci programare la ORL. Și mâine să nu speli. E sărbătoare mare. Rămâi sănătoasă.

Se îndepărteză. Ce femeie mică!

Îmi iau până la urmă cămaşa de blugi. O să mă amuz de grimasele babelor. Aşa o să se ofenseze! Ce să facă şi ele?! Câte ace de siguranţă nu le-am prins în fuste în noaptea de Înviere la biserică. Mă întreb acum ce semnificaţie avea acel gest? La mintea de atunci conta mult să ne distrăm. Noaptea de Înviere, în şcoala generală, reprezenta o noapte de libertate. Părinţii ne permiteau să stăm la biserică cât voiam noi. Considerau că ne rugăm sau ascultăm slujba, dar noi mergeam să ne uităm după băieţi.

Prietena mea avea un drăguţ cu ochi albaştri. Şi mie îmi plăcea de el, dar nu aş fi recunoscut niciodată. El era mai mare şi nu s-ar fi uitat la mine. În plus, prietena mea m-a sfătuit să nu mă pun cu fetele mari. Nu am înţeles atunci. Am descoperit ce voia să-mi transmită când am devenit studentă. Sunt eu acum o fată mare. Sunt activă sexual. La asta se referea.

Când înfigeam ace în fustele babelor nici măcar în revistă nu văzusem un penis. La liceu am răsfoit o revistă unde era prezentat membrul masculin.

Cămaşa albastră şi blugi negri. O să mă coc, dar fără ceva negru nu o să mă lase mama să ies pe poartă. Merg la înmormântare, nu la discotecă! Deja o aud.

Mă întâlnesc cu prietena mea în staţia de autobuz. De acolo avem de mers două străzi. Azi e înmormântarea. Tatăl unui prieten a făcut accident. A intrat cu maşina într-un copac.

– Ei bine, acum poate Fabian să decidă pentru el, să devină bărbat. Era sub controlul tatălui.
– Tu te-ai scrântit de vorbeşti aşa?
– Nu, asta gândesc.

E gata. Să-și mai ia cheile, telefonul l-a băgat în geantă, ochelarii pe cap. Speră să reușească să se strecoare afară din curte fără să o vadă afurisitul de câine. Întotdeauna se ia după ea până la muncă. Îi place compania lui, dar acum cu toate regulile, adună rahatul, să aibă zgardă și cip e îngrijorată pentru el.

Trage ușor ușa de la intrare. Ocolește grațios jucăria lăsată parcă intenționat pe ultima treaptă, ajunge la poartă, rotește ușor cheia, pășește afară, încuie și răsuflă ușurată. Pornește spre lucru cu satisfacție. După doi metri îl aude în spatele ei. Aleargă cu urechile în bătaia vântului să o prindă din urmă. În spatele ei, o doamnă la vreo 30 de ani. Fac contact vizual.

Trece pe lângă farmacia de la colț. Un boschetar gesticulează și fumează nervos. O salută pe doamna de la covrigei, dar aceasta îi răspunde ușor inflamată. Câinele a rămas în urmă. Își face nevoile în iarbă. Un nou contact cu doamna de 30 de ani din spatele ei. Roșește puternic.

Calcă strâmb și aproape cade. Își recapătă echilibrul.

– Doamnă, câinele dumneavoastră tocmai și-a făcut nevoile. Aveți obligația să adunați.
– Nu e câinele meu, doamnă!

Iuțește pasul. La următoarea intersecție o să facă stânga. O să scape și azi. Nu o să adune rahatul după afurisitul de câine. Nu a făcut-o și nu o s-o facă.

Câinele o ajunge din urmă și trece în fața ei. Se oprește la semafor. Clădirea unde își conduce stăpâna în fiecare dimineață se află pe partea cealaltă de stradă.

Din urmă se apropie doi polițiști comunitari.

– Doamnă, câinele e al dumneavoastră?

Câinele, din poziția șezi o privește. Semaforul arată roșu.

– Nu e câinele meu.
– Doamna de acolo, și o arată cu degetul pe femeia care mersese pe urmele ei, susține că e al dumneavoastră. Că se ține de pe Miresei după tine.
– După mine?

Culoarea semaforului se schimbă. Câinele trece tacticos și face stânga. Se oprește. Stăpâna nu a trecut. Gesticulează și face stânga, dar fără să traverseze.

Polițiștii o urmează.

– Unde plecați? Trebuie să vă dau amendă că nu ați adunat resturile câinelui. Cum îl cheamă?
– Nu știu cum îl cheamă, v-am mai zis. Nu este al meu. Vă rog să mă scuzați, întârzii la muncă.
– Ionele, ia fugi pe partea ailaltă și încearcă să-l prinzi. Doamna susține că nu e al ei. Să sunăm la serviciul de ecarisaj dacă nu are zgardă. Tot nu e al tău?
– Nu este al meu. Asta e hărțuială.

Numitul Ionel traversează strada și se apropie de câine. Câinele șede cuminte și se uită peste stradă la stăpână. Femeia se uită lung la el și își mușca buza.

– Cuțu-cuțu, hai, vino aici, hai, cuțu, hai! Câinele dă din coadă, linge mâna întinsă, dar se retrage când numitul Ionel vrea să-l prinda brusc. Sare în stradă, stă în margine și latră. Mașinile pornesc de la verdele semaforului. Pe o parte se lucrează, traficul aglomerat agasează șoferii.

– Cuțu-cuțu! Ionel înaintează, câinele merge în spate. Frână.

Un sofer a pus frână pe câine.

Ionel privește la coleg, colegul la femeie, femeia la mașina care i-a călcat câinele.

– Nu e câinele meu. Se întoarce și pleacă.