Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "Romeo și Julieta"

Pașii după despărțire. Punctul 5: Fiți mândri! Disperarea nu atrage, nu seduce, nu reține

De 12 oct., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am crezut că am scris tot ce puteam despre despărțirea de tatăl Marei. M-am înșelat. Mai pot scrie. Mai pot povesti. Dacă am decis să împărtășesc, dacă am dat și altora din experiența mea, atunci am ajuns la seara de ieri în care am primit un lung mail de la un domn care îmi solicita sfaturi despre gestionarea relației cu fosta.

Eterna poveste dintre Romeo și Julieta dacă ar fi apucat să aducă pe lume un copil. La un moment dat unul își ia lumea în cap. Până aici semănăm cu toții. Ne separă apoi suferința și reacțiile la durere. Ieșim în evidență prin locul ales pentru a duce ultima bătălie, sufletul copilului. Copilul încetează să fie o persoană cu voință și dorințe. Copilul devine muniție cu care părinții se mutilează reciproc.

E greșit. Eu o știu. Voi o știți. Toată lumea o știe. Despărțirea scoate ce este urât în noi. Compromisul, lipiciul fiecărei relații, ajunge pe cântar. Cedările reciproce dintre parteneri încep să fie numărate. Am făcut aia. Am făcut ailaltă. După parada suferinței etalată cu atitudinea patetică, atenția se îndreaptă spre copil.

La fel ca atunci când pierdem pe cineva drag în fața morții, când ne despărțim, e firesc să ducem un doliu. Doliul acesta conține furie, multă, multă furie. Exprimați-o! Morții se pomenesc. Oamenii despărțiți își reproșează, se jignesc, urlă sau își dau mâna amical. N-a fost cazul meu. Mi-ar fi plăcut să mă despart ca Gheorghidiu. Ce-ar fi, dragă tată al Marei, să ne despărțim noi doi?! De unde?! Am urlat. Am aruncat cu telefonul. Am scos hainele din dulap. Am amenințat cu poliția. Nu mi-e rușine de ieșirile mele, dar mi-e ciudă că am plâns. Dacă tot te dai în spectacol ca mine, măcar să ai ținută! Ținută la o smiorcăită mai greu, dar să revin.

Doresc să rămână clar că furia după despărțire e de înțeles și poate fi scuzată. Dar la fel ca doliul, ce trece de doi ani este de competența medicului. Dacă după doi ani încă vă jigniți, luați pastile. Dacă vă răniți cu copilul, luați drumul muntelui.

Copilul are o mamă. Copilul are un tată. Iar celălalt și cealaltă să accepte acest lucru. Puneți piciorul în prag. Cereți mult de la început, iar mult înseamnă tot ca să obțineți mult. Ce înseamnă asta? Înseamnă că s-au despărțit Romeo și Julieta, dar mama și tata niciodată. Aceasta este poziția mea față de părinții despărțiți și nu sunt dispusă să las deloc de la mine.

Pașii după despărțire:
1. Furia
2. Exprimați furia
3. Țineți cât puteți copilul departe de certuri.
4. Copilul e o persoană, nu aparține unuia sau altuia.
5. Fiți mândri.

Disperarea nu atrage, nu seduce, nu reține.
Mândri!

Foto: Bogdan Mosorescu

Lăsați părinții despărțiți să vină la mine! Romeo și Julieta nepotrivită

De 26 iul., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mă trezesc dimineața în jur de ora șase. Sunt trezită. Mateiu nu plânge, dar se foiește. El și prietenii lui imaginari nu mai tac. Uneori reușesc să-l mai țin în brațe până la șapte jumate. Am reușit într-o zi și până la opt. Ce dimineață glorioasă! Îl iau în brațe și mergem la bucătărie. Pun de ceai. Mateiu vorbește din scăunel cu dinozaurul lui care foșnește de la dm. Fug la baie. Chiar fug. Mă spăl pe dinți. Îmi pun crema și SPF-ul. Revin la bucătărie. Uneori adaug mierea în cana de ceai și cânt Elefantul Cici sau Țăranul e pe câmp. Dinozaurul nu-l ține multă vreme atent. Ne mutăm în dormitor la păturica specială. Schimbăm pampi. Luăm vitamina D. Se rostogolește. Iar fug. De data aceasta la bucătărie. Pun de cafea. Revin în dormitor. Uneori stau în fața dulapului și mă întreb ce anume să trag pe mine. Până la opt jumate sunt ieșită pe ușă. Mergem în parc.

Poliloghia asta se potrivește tuturor dimineților mele. În parc citesc. Profit de aceasta perioadă în care vântul este cel care îi atrage atenția lui Mateiu și-l provoacă. Atunci când o să studiem mișcarea și viața furnicilor, o să devină imposibil să mai deschid o carte.

Mă afund în mamiceală, dar mintea mea lucrează. M-am apucat de Dawkins, Lumea ca un mare spectacol. În continuare observ și mă observ. În parc s-a întâmplat o tragedie. Exact nu știu, n-am deslușit, dar este vorba despre o despărțire. Tata a plecat. Mama a plecat. Tata și mama au plecat împreună. Tata dintr-un cuplu. Mama din alt cuplu. Două cupluri au dat naștere unui cuplu nou, devorat de pasiune și remușcări. Zic eu. Fierbeau mămicicle. Două povesteau, gesticulau. O stăpână de câine, poate stăpâna lui Oscar, asculta, adăuga, le privea înțelegătoare pe tinerele mămici. Am încercat să trag cu urechea, dar în timpul ăsta m-am trezit cu mințile aiurea. În malul mării. La Schela pe dealuri. Vântul de acolo ți se strecoară în suflet ca nisipul în lenjerie. Uite așa mă îndepărtez de subiect, ca în scris. Ce caut eu pe dealurile de la Schela?

De cele mai multe ori, în prezent, stau pe bancă în parc. Îmi evaluez viața. Se întâmplă. Se întâmplă să ne îndrăgostim, să ne despărțim, să înșelăm, să trădăm, să producem suferință și să suferim. Lăsați părinții despărțiți să vină la mine. De ce?! Îi ascult. Fără critici, fără mirări, fără promisiuni care nu au ce căuta într-o acțiune prezentă și dureroasă. Rar ne îndrăgostim cu adevărat în viață. Să refuzăm când se întâmplă? Să refuzăm îndrăgosteala că ne-a surprins pe bancă în parc alături de altă persoană? Subiectul este imatur, penibil, adevărat, real. Subiectul provoacă suferință și bucurie. Lumea întreagă e plină de Juliete sfâșiate, de mulți Romeo alături de Juliete nepotrivite.

Personal, cu experiența mea de viață, dacă Romeo și Julieta ar fi conviețuit împreună, iar unul dintre ei ar fi dat semne de fugă la un moment dat, le-aș fi recomandat să aibă puțintică răbdare. O ciorbă, o friptură, un concediu și prietenii comuni ar fi petecit povestea. Iar povestea ar fi mers mai departe.

Pentru dragoste mori la 16 ani. Mai mori puțin la 20. După 30 te prefaci că mori. După 40 de ani refuzi să mori pentru Julieta. După 40 de ani refuzi să mori. Dragostea se transformă în siguranță și confort. Pasiunea e disprețuită. Orgasmele devin rușinoase. În jurul banilor, excrementelor și sexului se instalează disconfortul. În orice alt aspect al vieții defilăm ca suveranii. Oameni serioși, cu probleme serioase, doar că unii rescriu la orice vârstă povestea lui Romeo și Julieta. Pentru că uneori se mai întâmplă. Pentru că unii dintre noi insistăm să trăim tragedii pentru că nu le putem scrie ca Shakespeare.

Foto: Bogdan Mosorescu

Să ne pregătim fetele pentru prima iubire

De 20 mai, 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Curând, nu a trecut săptămâna, mi-am luat o carte. Cum să ne creștem fetele se numește. De vreo jumătate de an, în relația cu Mara, eu ca reprezentant al autorității, ea ca beneficiar al învățăturilor mele, mă încearcă următoarea senzație. Încerc să  redau cu o comparație. E ca atunci când alergi în gară după tren. Locomotiva a dat alarma. Roțile urmează să se pună în mișcare. În ultima clipă, pui piciorul pe scară, urci și respiri ușurat.

Aproape toate discuțiile cu Mara pot fi descrise astfel. Ce am făcut eu? Am mai citit o carte. Întrebări și răspunsuri am descoperit în acele pagini. N-am învățat ceva nou, dar multe mi-au atras atenția. Așa se face că am ajuns să mă gândesc la prima: prima zi din viața unui prunc, prima zi de școală, prima iubire. Prima conține intensitate, nimic nu se compară cu prima.

Faima tragediei shakespeariene, Romeo și Julieta, are legătură și cu prima iubire. Mara se apropie de o anumită fază în viața ei. Corpul a început deja să se transforme. Coșurile au apărut. Deodorantul e necesar. La școală a avut prima ei evaluare. Cunoștințele i-au fost verificate. Ca părinte, am preferat să observ, să las deoparte cicăleală. Mama, am emoții! Dacă nu mă descurc? Dacă simți asta, muncește mai mult. Întotdeauna e loc de mai bine. Dacă nu vrei să muncești mai mult, te împaci cu ceea ce știi și nu te mai plângi!

Acesta mi-a fost răspunsul. Țin la el și justific. Mara se trage din doi părinți cu poziții diferite față de școală și față de autoritate. Mama ei a învățat doar la ce i-a plăcut și a urcat pe piedestal profesorii cu vocație. Tatăl ei nu a învățat nici la ce i-a plăcut și a ignorat profesorii de orice fel.

Nu pot pretinde de la copilul meu ce nici eu nu am înfăptuit. Mi-e rușine. O ajut prin expunere. Există o bibliotecă în casă. Vizităm muzee. Frecventăm teatrul și filarmonica. Urmărim filme documentare. Călătorim pe urmele unor personalități. Ce-ți place ție, Mara, și cum să te ajut eu să faci ce-ți place?

Prima dată răspunde ce crede că vreau eu să aud. Repet întrebarea.

Îmi place TikTok.

Vedeți, trenul este în mișcare, iar eu alerg să-l prind. Cresc un copil pentru un viitor necunoscut mie. Cresc un copil într-o situație anume. Despărțită de tatăl ei, am rămas părintele dragon, părintele care ceartă, care pretinde, care impune. Sufăr, dar mereu o să aleg ceea ce este corect pentru copilul meu, iar răsfățul excesiv nu nu are nimic de-a face cu demnitatea și corectitudinea.

Mara, nu te pot obliga să fii corectă, să fii bună, să sublimezi. Pot însă să mor încercând și să repet fără plictiseală. Și acum pe limba copiilor, mama?!

În primii ani de viață ai copilului ai zice că nu este nimic mai greu. Apoi urmează viața prin experiență și raționalizare. Fata mea are nouă ani, a început să se transforme, să-și pună întrebări despre viață, iar în școlile românești încă nu se face educație sexuală.

Mara o să se îndrăgostească. O să vină curând prima iubire peste noi, iubirea aceea intensă, pură, în căutare de zei cărora să se jertfească. Băiatul o s-o îmbie. Dacă mă iubești. Ea o să tremure de frică. Dacă nu accept, lumea se sfârșește cu el. Mama ei neputincioasă atunci, insistă acum să înceapă educația sexuală.

Prima iubire nu o să ne surprindă. O să fim pregătite. În timpul evaluării, testele de la finalul clasei a II-a, i-am admirat atitudinea. Fără emoții acasă, fără mâini frământate, fără coșmaruri. A mers, a scris ce a știut, mi-a așteptat cuvintele la primirea rezultatelor cu lacrimi în ochi și o întrebare teribilă: Te-am dezamăgit?

Mara, aș veni după tine la capătul lumii dacă ți-ai rupe o unghie. Nu o să mă dezamăgești niciodată. Eu sunt aici să te sprijin, nu să te judec.

Trenul e deja în mișcare. Momentan mă simt în siguranță. Mă aflu în tren, stau la fereastră și privesc pe geam. Tot mai des mi se clatină imaginea. Ca întotdeauna, citesc cărți, urlu dacă cineva îmi judecă pruncul și scot fum pe nas oricui mi se împotrivește cu trebuie și se cuvine.

Copilul meu e ghidat după regula bunului simț, dar o să-i lipsească atitudinea biblică de a întoarce și celălalt obraz. Nimeni nu întoarce obrazul. Eu nu o fac și încerc să dau mai departe.

Trenul merge. Ne vedem în stații.

Foto: Mile Sepetan