NU EȘTI PROASTĂ

De la accident, mă dau jos din pat cinematografic. Mă ridic, de cele mai multe ori în cot. Cobor picioarele și calc parchetul cu toată talpa. Mă îndrept spre baie ca un soldat. Intru la bucătărie cu zâmbetul pe buze. Pun de ceai. Cu ceaiul pornesc spre birou. Cea mare lipsește. Îi folosesc biroul pentru a citi câteva pagini dimineața. Îmi ridic piciorul handicapat. Ligamentul parțial rupt e ca o doamnă cu toane. Nu știi când se sucește, dar simți. Cu ochelarii pe nas părăsesc viața apartamentului. In ultima săptămână m-am însoțit cu dr. Edith Eva Eger, terapeut și supraviețuitoare a Holocaustului.

M-am plimbat prin Ungaria, Cehoslovacia, Austria, Germania, America, Polonia. M-am plimbat prin copilărie, prin amintiri, prin frustrări. Cum pot să mă ajut? În toate cărțile de specialitate citite m-am căutat. Să găsesc fragmentul sau măcar o frază care să mă conțină. Eu mi-am găsit atâția prieteni în cuvintele specialiștilor care și-au povestit viața sau au expus cazurile pacienților lor. Nu m-am găsit. M-am intuit. Aici aș putea. Ba aici. Nici aici.

Cu cartea Alegerea, mi-am spus mie ceva. Nu ești proastă.

Port această evaluare în mine de când am început clasa I. N-am iubit matematica și matematica nu m-a iubit pe mine. După admiterea la liceu am presupus că am scăpat. A fost temporar. M-au ajuns din urmă fricile, umilințele și neliniștile. În ecuații m-am împiedicat prima dată. Ritmul meu de învățare nu a corespuns cu ritmul surorii mai mari. Ea poate, tu de ce nu poți?! Dacă ea poate, atunci poți și tu. Ea nu a luat meditații. Nu iei nici tu. Situații și întâmplări care au dus la primul meu eșec. Am picat examenul la matematică.

Și îl pic în fiecare an alături de elevii clasei a VIII-a. N-am iubit matematica și matematica nu m-a iubit pe mine. La fel ca mine, mulți copii nu iubesc matematica si matematica nu îi iubește pe ei.

Asta nu ne face proști. Aș scrie sute, mii de pagini. Nu sunt proastă.

Dar părinții și sistemul impun matematica ca obiect de studiu până la liceu. Nu există viață fără matematică. Asta i se transmite elevului. Elevul crede. Și știm cu toții cât fals continuăm să menținem în viețile noastre.  Opt ani, valoarea elevului este dată de matematică, urmați de ani de reparații. Luați exemplul meu. Am 43 de ani și încă încerc să demonstrez că nu sunt proastă. Îmi suspectez realizările. Nu le merit. Pentru că eu sunt proastă. Inconștientul, în vastitatea lui, înghite rațiunea după care mă ghidez. Merit. Nu merit. Dansul acesta mă ține amețită de 30 de ani.

Zilele acestea m-am plimbat prin casă spunându-mi cu voce tare: Nu ești proastă. Intuiesc că urmează să se schimbe ceva. Ce?

Să aleg. Să mă aleg.

Ăștia oameni am fost

M-am întâlnit cu splendoarea de Zenobia săptămâna trecută la o limonadă care s-a transformat în câteva pahare de Aperol și Hugo. Printre sorbituri și fumuri de țigară, culoarea a ajuns un subiect. Sugestia Zenei pentru cei cu personalitate, roșu cu fucsia, a declanșat o amintire: o ceartă între mine și o prietenă datorită alăturării acestor culori.

Dar ce prietene ai și tu ca să vă certați pentru așa ceva? Aproximativ cuvintele ei. O ușoară panică la interior m-a făcut să rostesc grăbită: Noi ne certam pe orice subiect.

Am rămas pe gânduri, iar acum nu fac decât să defulez. Nu a fost prima dată când mi s-a pus o asemenea întrebare desprinsă dintr-o istorioară personală cu persoane din copilărie. În trecut respingeam observația și îmi aranjam sentimentele pornind de la presupunerea că ceilalți nu au cunoscut niciodată adevărată prietenie. Se înțelege că eu da.

Dar zilele astea nu am putut să mai ignor numitorii comuni, mirarea și formularea identică legată de relațiile mele de prietenie.

Cu cea mai nouă atitudine a mea, m-am aventurat la o analiză. De câteva luni persistă senzația că mă aflu după un perete de sticlă în orice dialog purtat. Rar spre deloc persoana mea suportă supărări sufletești sau disconfort psihic. Discuția, oricât de neplăcută, nu-mi deranjează personalitatea. Bag de seamă cum interlocutorul înlocuiește stări, neasumare, nervi, căutare de vinovați, chiar insulta voalată. Zâmbesc și mă întreb cum să gestionez toate astea. Cum? Am ajuns, datorită lecturii de specialitate, să mă cunosc foarte bine și nevoile să-mi fie prioritare, dar nu pot să stabilesc o comunicare. Mă plictisesc și refuz să-mi consum energia. Nu sunt deșteaptă, dar nu sunt nici proastă.

Am citit intens în ultimii 5 ani psihanaliză, iar acum culeg roadele. Consecințele se traduc într-un comportament nepărtinitor.

La observația mai multor persoane străine privind relațiile mele de prietenie, ce prieteni am avut, răspund: ăștia oameni am fost!

Când am venit la facultate, nu puteam să aștept în fața unui bar, refuzam să intru singură oriunde, nu puneam întrebări, duceam certuri pe orice alegeri personale dacă acestea încălcau niște convenții: pantofi roșii și geantă fucsia sau un păr aranjat cu placa după modelul Tinei Turner. Rușinea și lipsa stimei de sine ne-au pus la grele încercări. Până ieri aproape, vorba vine, m-a interesat un vinovat. Azi prea puțin îmi pasă de culpabilitate. Vârsta, educația, relațiile, cărțile m-au învățat importanța deosebită a măsurilor.

Descoperim punctele slabe, stârpim sentimentul de vinovăție și renunțăm la firescul cu care aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalți. Începem să ne asumăm și să muncim cu ce avem.

Și toți avem frustrări. Asta nu e o jignire. Frustrările semnifică neplăceri. Crește cineva fără? Trece o zi fără? Avem vreo relație fără? Nu.

Imposibilitatea anulării frustrărilor, asta dacă nu faceți parte din categoria persoanelor cu convingeri de elefanți roz, nu exclude luarea măsurilor.

Vă mai spun ceva la fel de eliberator, trăirea în trecut e ceva comun, nu o excepție. Asta dacă cineva vrea să vă atingă cu replica usturătoare: nu te mai lăsa afectat de trecut! Puteți face față trecutului mult mai bine dacă-l lăsați să iasă ori de câte ori se ivește și nu-l ignorați.

Lipsa unei rețete universale nu ne împiedică de la luarea lucrurilor ca atare, fără intensitatea reprezentărilor. Mulți vă ghidați după reprezentări culturale, iar ele reprezintă un fel de boală. Stați lângă o persoană pentru ceea ce este, curățată de orice adăugări ale imaginației. Da, multe persoane or să vi se pară plictisitoare fără pretențiile sociale, dar există posibilitatea să deveniți voi mai interesanți prin verificarea unor sentimente autentice.

Înțeleg, nu e pentru oricine, dar măști cad în fiecare zi. De ce să nu fie și una dintre cele purtate de tine, de ea, de el, de voi toți care mă citiți?!

Încercați!

Un bunic în pardesiu cafeniu

Fiecare om are parte în viață de niște momente cheie, iar acele momente, identice ca formulare pentru eu, tu sau el, se diferențiază după fiecare eu. Fiecare om trage sau împinge în viață ușa spitalului pentru a merge la bunica sau bunicul bolnav.
Ieri a fost și rândul meu. Am împins ușa spitalului și m-am lăsat împresurată de miros, mirosul spitalului românesc care mi-a paralizat mintea câteva secunde. Am traversat coridorul îngrețoșată, temătoare, cu multe semne de întrebare.
În ușa salonului am ezitat puțin, doar atât cât să se relaxeze mușchii feței, și am intrat zâmbind, un zâmbet atât de inutil pentru o persoană cu atac vascular.
Am cuprins cu ochii, cu mintea și cu sufletul o sumă de subtilități. Rămasă singură un timp cu bunicul, o scurtă pauză pentru mamanul meu, a trebuit pur și simplu să mă cațăr pe bunicul meu pentru a nu se ridica în picioare. Nu este permis acelora cu atac vascular, iar la noi în spital familia este aceea care pur și simplu păzește bolnavul, iar doctorii și asistentele doar spun că nu are voie să se miște.
Nu o să mă plâng acum de sistemul sanitar din România sau de spitalul severinean, lehamitea mă înghite.
Aș vrea însă să povestesc de doi ochi, ochii bunicului meu care m-au privit ieri fix, câteva minute. Ah! Ce am putut să văd acolo!
În primul rând am recuperat o amintire, o amintire cu el într-un pardesiu cafeniu la poarta școlii mele. Venea uneori să mă ia de la școală, iar pe drum dialogam întotdeauna pe un ton serios, bunicul meu păstra un ton serios și când glumea. Mereu a fost sobru, iar această sobrietate i-am nimicit-o ieri când mâinile mele l-au împins cu toată forța pe pat și l-am acoperit să nu se mai vadă pampersul.
I-am cerut iertare din ochi în alte câteva minute când ne-am privit fix. I-am mângâiat tâmplele albe și l-am întrebat dacă știe că e bolnav, dacă știe că se află la spital, dacă știe cu cine vorbește. A dat din umeri, a articulat cuvinte neînțelese, m-a privit cu o expresie de durere care s-a schimbat instant într-o privire tăioasă. Am știu atunci că a identificat nepoata, că omul sobru cu pardesiu cafeniu nu permite ca nepoata lui să-l vadă așa și m-a împins cu toată forța.
Printre altele, asta mai face sistemul sanitar românesc. Transformă oamenii în bucăți de carne și le nimicește cu nonșalanță stima de sine. Bunicul meu nu mi-ar fi permis niciodată să-l văd așa, iar eu nu mi-aș fi permis să nu-i respect rugămintea dacă nu am fi cu toții victimele unei facțiuni care fură bani, fură vieți, fură stima de sine pentru a-și cumpăra mașini și femei. Înțeleg și scuz sistemul românesc, dar nu înțeleg și nu scuz dezumanizarea, iar în spitale, cel puțin la Severin, nu există umanitate, nu există suflet, ci o majoritate de incompetenți nesimțiți.
Aici nu găsesc scuze, nu caut, doar disprețuiesc și încerc să găsesc o cale prin care să-mi păstrez un bunic în pardesiu cafeniu.