M-am întâlnit cu splendoarea de Zenobia săptămâna trecută la o limonadă care s-a transformat în câteva pahare de Aperol și Hugo. Printre sorbituri și fumuri de țigară, culoarea a ajuns un subiect. Sugestia Zenei pentru cei cu personalitate, roșu cu fucsia, a declanșat o amintire: o ceartă între mine și o prietenă datorită alăturării acestor culori.

Dar ce prietene ai și tu ca să vă certați pentru așa ceva? Aproximativ cuvintele ei. O ușoară panică la interior m-a făcut să rostesc grăbită: Noi ne certam pe orice subiect.

Am rămas pe gânduri, iar acum nu fac decât să defulez. Nu a fost prima dată când mi s-a pus o asemenea întrebare desprinsă dintr-o istorioară personală cu persoane din copilărie. În trecut respingeam observația și îmi aranjam sentimentele pornind de la presupunerea că ceilalți nu au cunoscut niciodată adevărată prietenie. Se înțelege că eu da.

Dar zilele astea nu am putut să mai ignor numitorii comuni, mirarea și formularea identică legată de relațiile mele de prietenie.

Cu cea mai nouă atitudine a mea, m-am aventurat la o analiză. De câteva luni persistă senzația că mă aflu după un perete de sticlă în orice dialog purtat. Rar spre deloc persoana mea suportă supărări sufletești sau disconfort psihic. Discuția, oricât de neplăcută, nu-mi deranjează personalitatea. Bag de seamă cum interlocutorul înlocuiește stări, neasumare, nervi, căutare de vinovați, chiar insulta voalată. Zâmbesc și mă întreb cum să gestionez toate astea. Cum? Am ajuns, datorită lecturii de specialitate, să mă cunosc foarte bine și nevoile să-mi fie prioritare, dar nu pot să stabilesc o comunicare. Mă plictisesc și refuz să-mi consum energia. Nu sunt deșteaptă, dar nu sunt nici proastă.

Am citit intens în ultimii 5 ani psihanaliză, iar acum culeg roadele. Consecințele se traduc într-un comportament nepărtinitor.

La observația mai multor persoane străine privind relațiile mele de prietenie, ce prieteni am avut, răspund: ăștia oameni am fost!

Când am venit la facultate, nu puteam să aștept în fața unui bar, refuzam să intru singură oriunde, nu puneam întrebări, duceam certuri pe orice alegeri personale dacă acestea încălcau niște convenții: pantofi roșii și geantă fucsia sau un păr aranjat cu placa după modelul Tinei Turner. Rușinea și lipsa stimei de sine ne-au pus la grele încercări. Până ieri aproape, vorba vine, m-a interesat un vinovat. Azi prea puțin îmi pasă de culpabilitate. Vârsta, educația, relațiile, cărțile m-au învățat importanța deosebită a măsurilor.

Descoperim punctele slabe, stârpim sentimentul de vinovăție și renunțăm la firescul cu care aruncăm responsabilitatea pe umerii celorlalți. Începem să ne asumăm și să muncim cu ce avem.

Și toți avem frustrări. Asta nu e o jignire. Frustrările semnifică neplăceri. Crește cineva fără? Trece o zi fără? Avem vreo relație fără? Nu.

Imposibilitatea anulării frustrărilor, asta dacă nu faceți parte din categoria persoanelor cu convingeri de elefanți roz, nu exclude luarea măsurilor.

Vă mai spun ceva la fel de eliberator, trăirea în trecut e ceva comun, nu o excepție. Asta dacă cineva vrea să vă atingă cu replica usturătoare: nu te mai lăsa afectat de trecut! Puteți face față trecutului mult mai bine dacă-l lăsați să iasă ori de câte ori se ivește și nu-l ignorați.

Lipsa unei rețete universale nu ne împiedică de la luarea lucrurilor ca atare, fără intensitatea reprezentărilor. Mulți vă ghidați după reprezentări culturale, iar ele reprezintă un fel de boală. Stați lângă o persoană pentru ceea ce este, curățată de orice adăugări ale imaginației. Da, multe persoane or să vi se pară plictisitoare fără pretențiile sociale, dar există posibilitatea să deveniți voi mai interesanți prin verificarea unor sentimente autentice.

Înțeleg, nu e pentru oricine, dar măști cad în fiecare zi. De ce să nu fie și una dintre cele purtate de tine, de ea, de el, de voi toți care mă citiți?!

Încercați!