În 23 septembrie 2007 publicam primul text pe blog. Pe 23 septembrie 2007 am inventat-o pe Dunia. În 23 septembrie 2014 sunt Dunia.
Dunia are 7 ani.

Azi, cu ocazia acestor ani, intenționez să public primul meu text din nou, dar înainte am de dat niște explicații.
Textul a fost scris după o pauză de 4 ani. În facultate nu am scris absolut nimic, am păstrat tăcerea. Motivul stă în slăbiciunea mea. Am permis unora sau altora să-mi dicteze dacă să scriu sau nu. Între timp, crescând Dunia, devenind Dunia, mi-am întărit stima de sine.
Nu pot să nu mai scriu doar pentru că unii îmi contestă talentul, capacitatea și forța de creație. Scriu.
Scriu pentru că îmi place, pentru că interiorul defulează cu stări lungi depresive dacă nu-i satisfac nevoia de fantezie, pentru că adorm și mă trezesc uneori cu gândul la scris.
Scriu.
M-am decis să scriu în ciuda criticilor sau descurajărilor, în absența unei recunoașteri solemne și convenționale.
Cu intenție, la faptă, prin acțiune, public acum textul Doi, un text mustind de influența lui Pessoa. În 2006 l-am descoperit pe Fernando Pessoa, iar în 2007 intram, ascunzându-mă după Dunia, în lumea bloggerilor.

Doi pentru cei șapte ani.

Aş vrea să-l descriu pe Doi. El şi ea, cei doi… Nu cochetez cu o poveste de iubire, ci cu tendinţa aproape generală a fiinţei care încearcă să posede jumătatea lui Doi. Următoarele rânduri se datorează constatării că omul nu posedă pe drept nimic (ne aflăm într-o zonă a spiritului, deci bunurile materiale nu sunt acceptate).
Rareori controlăm sentimentele, exclusiv instinctele se impun, şi clar mintea ne trădează, iar corpul este un adevărat duşman. Deci ce ne mai rămâne? Minte, trup, instinct şi sentiment sărbătoresc în râs neputinţa numelui care dă contur persoanei sociale.
Schiţând instabilitatea celei mai perfecte creaturi ale Naturii, pun întrebarea care mă jenează. De ce vrea Unu să-l posede pe Doi, dacă el însuşi este trădat de ceea ce reprezintă? Este absurd, este o durere agresivă şi un păcat mortal. Nu mă am pe mine, dar mă regăsesc în cătuşele pe care le pun în fragilele păreri reprezentative confecţionate empatic despre celălalt.
Mintea, care pe mine mă înşală, vrea subjugarea lui Doi, replică a neputinţei, acţiune a orgoliului nesăbuit. Sentimentele, total necontrolate, valorifică ierarhic trăirile celuilalt, impunând categoric exclusivitate, iar jenantul trup uman vrea o recunoaştere a suveranităţii de către supus, deşi coroana anatomiei noastre se leagănă periculos la fiecare tentaţie. Cuvintele par să conţină, în subsidiar, frustrarea fiinţei umane care este organizată social. Dar îmi permit totuşi să construiesc afirmaţia că nu este deloc aşa. Nu de frustrare este vorba în toată această acţiune, ci de ignoranţă şi de crezul omului că este un mic Dumnezeu al celuilalt. Asumându-şi inconştient acest statut, de ce nu şi-ar exercita şi forţa? Dar puterile noastre sălăşluiesc în carne, nu în divin.
Deşi suntem plini de momente de nimic, valorificate şi gustate cu nesaţ, vorbele ne pierd, la fel şi acţiunea de a-l poseda pe celălalt. Numai atunci când vom renunţa la această nevoie de a poseda, deşi o să ne pară rău, o să reînviem, o să ne eliberăm de o ruşine.