Citesc. Învăț. Mă uit la filme. Ascult. Încerc să mănânc echilibrat. Fac mișcare. Uneori călătoresc. Rareori meditez. Cu toate astea, nu cred că o să scap vreodată cu adevărat de furie. Mă străduiesc de ani să devin cea mai bună versiune a mea.

Ceva fac bine în ciuda furiei. Îmi pică fisa mai des. Evaluez situațiile din viața mea cu altă atitudine. Am acceptat curând un comportament al Marei. În rândurile care urmează, s-ar putea că unele mame să găsească o alinare. Pentru clarificare, sunt o mamă despărțită. Nu sunt o mamă singură. Îmi cresc fata împreună cu tatăl ei. Alcătuim o familie modernă. Tatăl ei locuiește în Germania. Cu granițele închise, Mara își potolește dorul vorbind zilnic pe Whatsapp cu tata.

În aceste două luni am recuperat niște amintiri cu Mara din primii ei ani de viață. Tatăl ei a plecat să muncească în Germania după botez. Am botezat-o la trei luni. În anii care au urmat, ne-am obișnuit sau m-am obișnuit să am timpul meu cu Mara. Am realizat acest lucru când Făt Frumos a plecat la muncă și am rămas singure. S-a schimbat imediat dinamica dintre noi două. M-a copleșit un sentiment cald, cunoscut, confortabil, încântător. Ușa s-a închis și am rămas noi două.

S-a închis de multe ori ușa în cinci ani de zile. Ca orice copil, Mara a plâns. Nu vreau să plece tata! Niciodată nu am păcălit-o. Nu i-am distras atenția. Am luat-o în brațe, l-am condus la ușă pe tata, i-am explicat că merge la muncă, dar că se întoarce. Mama s-a întors de fiecare dată. De aceea ne-am jucat cucu-bau. Tata s-a întors de fiecare dată. Dar.

După despărțire, Mara a avut o atitudine clară. Zburda când pleca la tata. Plângea când revenea la mama. M-am consumat zile și nopți. Ce am făcut? Cu ce am greșit? De ce nu mă iubește? Am avut și acest gând odios. Am mers înainte ca un orb din pictura lui Bruegel. Ultimul orb exprimă liniștea. Are încredere că e condus. Primul orb exprimă groaza. A căzut. M-am așteptat ca tatăl să o conducă spre mine. Nu s-a întâmplat. S-a declanșat un război rece unde am confirmat teoria lui Cannon atacă-sau-fugi. Mi-am apărat, am considerat eu, copilul.

Mara nu avea nevoie de apărare. Mara reacționa. Ea a stat întotdeauna cu mama în ușă. Și-au luat la revedere. Mama nu a plecat niciodată de lângă ea. Mama s-a întors de fiecare dată înainte să i de facă dor, înainte să simtă că lipsește. Așa că de ce să zburde când revine acasă? Mama e mereu acolo. Mama o să fie mereu acolo.

Au fost necesari ani să văd, să observ, să mă conving că nu mă amăgesc. În continuare nu e ușor. Pleacă repede de lângă mine. Tata este preferatul ei. Dar știu un lucru. Mi-a picat fisa. Mara este fata mamei ei.

Foto: Flavius Neamciuc