Brigite Marlin
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Dam, Oana, Dunia și Romina la Starbucks
Mă aflu la cafenea și fac un experiment.
Am înțeles, și nu pot nega că nu am băgat de seamă, mă laud cu un simț de observație dezvoltat, ca Starbucks-ul este preferat de adolescenți, metrosexuali, fete cochete, femei elegante, bărbați la costum, pițipoance.
Nu-mi place cum sună pițipoance. După o verificare la DEX, nu mă bucură nici tinere ușuratice. Abandonez semantica. Mi-am făcut o fotografie, mergeți pe pagina mea oficială, Paula Dunia Aldescu, artist.
Am o pagină oficială, un cont și instagram. Draga mea Romina Faur îmi cere stăruitor să mă fac vizibilă.
Romina, sunt la Starbucks, dacă poți, hai!
O să încerc să relatez de la intrarea mea în cafenea. Am salutat un cunoscut la terasă. Am zâmbit mai mult, am articulat după ce ieșisem din câmpul lui vizual.
Am pătruns în semiobscur. Am căutat masa din colț. Ocupată. Am cerut voie unei doamne să stăm împreună la masa de la intrare. A acceptat. Mi-am lăsat rucsacul și geanta, și am plecat să-mi iau ceva. Mi-am comandat un ceai verde la cană. Discutau Dam și Oana despre recipientele Starbucks și semnificațiile lor. Și un biscuite cu ciocolată.
Am deschis laptopul, m-am sucit de două ori, iar când să mă adâncesc prin detașare în scris, un cunoscut s-a așezat lângă mine.
Scrii? Ce scrii? Hai, scrie despre mine! O să crească numărul de cititori.
L-am trimis la plimbare fără eleganță lingvistică. Între timp s-a eliberat masa din colț. Mut laptopul și-mi atrag atenția pantalonii doamnei de lângă mine.
De unde i-ați luat?
Mi-ar plăcea și mie. Pronunță Zara și mă schimonosesc. Sunt prea departe să remarc ațele care curg, semnătura neoficială al oricărui articol vestimentar Zara. În timp ce scriu, mă tot uit la pantalonii ei, par așa comozi și pufoși.
Mutată la masa din colț, mă apuc de scris. Involuntar, frânturi de conversație ajung la mine. Privesc în gol. Mă distrage muzica. Cine cântă? Recunosc vocea, îmi scapă numele cântărețului. Curcubeul. Israel „IZ” Kamakawiwo, el cântă.
Alungă muzica sporovăiala unui italian. Vorbește la telefon.
Diversitatea. Îmi amintesc scena din Marele Gatsby cu actorul Tobey Maguire privind de la fereastră edificiul din față; un cuplu se ceartă, o mamă alăptează, niște copii de joacă, un bărbat și o femeie fac dragoste, cineva se droghează.
Diversitate.
Simultaneitate.
Istorii paralele. Pun punct și trec la citit, Marele plan al lui Stephen W. Hawking.
Romina, ce faci?
Toate vechi, toate noi
Pentru limbuți, număr și asemenea cititori, formulez din nou. Cea mai nouă activitate a mea pentru blog este Tricoul Inteligent. Un tricou alb de bumbac imprimat cu texte din minunatele mele cărți, din scriitori care m-au inspirat și continuă să o facă.
Tricoul Inteligent impune o muncă în plus, iar unele zile sunt înghițite prin atelier, prin depozite, la tipografie. Drumurile la atelier sau alt loc indicat mă abat de la scris.
Urmând să plec chiar acum la tipografie, pentru a împăca în mine datoria, responsabilitatea și dragul de blog, am hotărât să scriu ceva personal.
Și să anunț ceva cu scopul de a purta răspunderea cu o atitudine demnă. Mi-a propus Andrei Ruse să scriu un articol pe Hyperliteratura, un soi de editorial despre cum ai descoperit cărțile de psihologie și cum te-au influențat ele, ce lucruri interesante ai găsit în ele, un fel de recomandare de 10 titluri importante care te-au marcat și de ce, cuvintele lui.
Am acceptat. Am precizat un termen, cel târziu săptămâna viitoare, marți.
Pe marți.
Om în continuare
Abdomenul moale, pufos al femeii născute, strivea obrazul Ilenei. Cu degetele îi răsfira părul. Cu mișcări repetate, îi desfăcea firele de păr. Întinsă pe spate, pe canapea, Ileana se alinta în poalele iubitei ei. Îi plăcea grija și răsfățul, se bucura de toată atenția oferită.
– De ce mă răsfeți?
– Cum fac asta?!
Cea care arăta bunăvoința, mămica cu abdomenul pufos, privea în timpul acesta irisul Ilenei. Știa că radiază spre exterior într-un model specific fiecărei persoane. Un verde al frunzelor proaspete de vară, așa arătau. Fascinată de viul ochilor verzi, s-a concentrat totuși pe coroidă. Oare coroidă se numește? Trebuie să verifice. Dunga aceea albă ca o tunică care acoperă ochiul, cum i se spune?
Nesigură de cunoștințele ei, neputincioasă și iritată, Dana s-a ridicat de pe canapea. Un prunc de 9 luni ajunsese de-a bușilea până la uscătorul de haine și încerca să se ridice. L-a luat în brațe cu blândețe și i-a sărutat fruntea.
– Am vorbit aseară cu tatăl lui Andrei.
Ileana s-a așezat mai bine pe canapea. S-a împins cu umerii în stofa canapelei. Mâinile le-am împreunat pe piept, ochii i-a închis.
Tatăl lui Andrei! Tatăl lui Andrei!
– Spune, te ascult. Nu te lăsa păcălită de ochii închiși. Mă supără lumina, știi că am ochii sensibili.
– Mi-a repetat că nu e pregătit să fie tată. A crezut că o să fie, a sperat să fie, nu este.
– Nu este. Înțeleg. Căutați soluții împreună. Explică-i că Andrei are nevoie de amândoi, de mamă, de tată. Că tu nu poți fi și tată, iar copilul cere imperios iubirea ambilor părinți pentru o dezvoltare emoțională armonioasă.
– Ah! Mai lasă-mă! Nu suntem la tine la cabinet și mă enervează să-mi vorbești din cărți!
– Tratate.
– Poftim?
– Tratate, nu cărți.
Dana s-a întors cu spatele ignorând. Plângea. Ileana a venit și a cuprins-o în brațe pe la spate. I-a căutat căldura gâtului cu gura, apoi și-a lipit nasul inspirând lacom. Miros de lapte, de bebe, de femeie, de lămâiță. Dana mirosea a lămâiță. Parfum nu mai folosise de când născuse.
– Relația noastră a acceptat-o?
Dana și-a sprijinit capul de obrazul strivit pe canapea. L-a sărutat. A închis ochii și au început toți trei să se legene. Andrei ațipise la pieptul ei. Sânii o dureau.
– Mult timp de aici încolo nu o va accepta. Nu înțelege cum am devenit lesbiană în ultima jumătate de an. Mi-a zis că nu mai am personalitate, iar tu gândești în locul meu.
Continuau să se miște ondulatoriu. Dana plângea și săruta creștetul copilului și obrazul Ilenei.
– Dacă i-ai fi auzit tonul?! În pula mea, am fost bun cât ai profitat de mine, cât ați profitat toți de mine. Excursii, angajări, acum te fuți cu o femeie și eu sunt ăla rău.
– Cum te simți, Dana?
– Eu chiar aveam o părere bună despre el. Îl numeam om.
– Este în continuare.
– Este.
Zice Dunia
Ce face cititul?
Am tot discutat despre. Mă opresc în secunda asta asupra meschinăriei. Cititul atrage atenția asupra lipsei de importanță, de semnificație, asupra faptelor banale din preocupările noastre zilnice.
Ne dăm determinări de zei într-o lume plină de istorii. Nu există istorie, ci istorii.
Iar noi suntem mici, mici, mici. Un fel de cuarci în fizica cuantică.
Bunul simț, caraterul nobil și eleganța transgresează micimea. Doar ele.
Zic.
Culoare, Brent Heighton
Brent Heighton
Cătălina Bogdan, adolescenții au ceva de spus
În viața mea de elevă, am purtat în ghiozdan, pe lângă caiete, cărți și penar, un carnețel pe care scria vocabular. În el notam cuvintele necunoscute de la fiecare lecție nouă cu obligația de a le învăța. Inconștientul meu conține multe asemenea cuvinte.
Conștient nu am păstrat cât mi-aș fi dorit. Cu certitudine știu de unde mi-a revenit cuvântul locvace, La țigănci, Mircea Eliade.
Prietena mea mi-a atras și atenția. Cuvântul ăsta ți se potrivește, te descrie. A avut și are dreptate. Între timp m-am străduit să cultiv tăcerea. Să ascult.
Locvacitatea o port, o conțin, e un dat.
De-a lungul timpului, din cauza, dar și datorită limbuției, am atras atenția. O să povestesc un episod datorită limbuției, la pozitiv.
Într-o seară, la o oră târzie, am primit un mesaj. Am sunat înapoi, iar o mamă, o prietenă mamă, m-a întrebat dacă cunosc pe cineva care ar putea să vorbească a doua zi în deschiderea vernisajului fiicei ei de la Cărturești. Două secunde pentru două nume: Robert Șerban și Cosmin Haiaș. Am răspuns: da, știu, aș putea eu.
A doua zi am mers la Cărturești. La amiază când Cătălina, tânăra pictoriță, lucra la panotaj, și seara să discutăm despre persoană, operă, pasiune, debut, reprezentare, inspirație, spirit de femeie.
Expoziția a purtat numele de Spirit de femeie. Îmi atrăsese atenția înainte ca circumstanțele să mă ajute să prezint eu însămi artista și lucrările ei.
Eram clar curioasă. Cătălina Bogdan, pictorița, are 18 ani. Cu repeziciune primitivă mi-am zis: ce spirit de femeie la o adolescentă? La adolescent, sistemul limbic, care include centrii cerebrali ai plăcerii, este pe deplin dezvoltat, însă cortexul prefrontal rațional este doar în parte matur, oferind un control neural mai redus asupra comportamentului impulsiv de căutare a plăcerii.
Limbută, primitivă în reacție, dar am tăcut. Am răsturnat descrierea neurologică cu învățăturile lui Constantin Noica. Tinerii au și ei ceva de spus, iar când un adolescent are ceva de spus, o elevă cu preocupări multiple, pictează, frecventează un cenaclu de literatură SF, se pregătește pentru admitere la Arhitectură, asculți.
Asta am făcut seara la Cărturești. Mi-am spus numele, am povestit râzând despre cum am ajuns să prezint, am rostit o scurtă descriere a Cătălinei Bogdan, elevă, 18 ani, liceul Lenau, și am provocat-o să vorbească și dacă e posibil să se vorbească.
Într-un cadru simplu și prietenos, ceainăria de la Cărtureștiul de pe Mercy, Cătălina a debutat în lumea celor care aleg să se exprime prin culoare, iar eu am verificat prin experiență moștenirea lui Noica: școala în care nu se învață nimic și rolul de mijlocitor între adolescent și sine.
În acea oră, mi-am propus ca după campania #poartaocarte să lansez #adolescențiiaucevadespus.
Am răbdare.
Până atunci, Cătălina Bogdan, felicitări că ai ceva de spus.
Circul, trecut și prezent
Am fost la circ. Merg de când eram copil. Nu-mi amintesc să fi renunțat vreodată. Câțiva ani am ajuns mai rar. Am devenit mamă și nu am mai pierdut nici un spectacol.
Aseară, Mara fiind deja o domnișoară care are locul ei și îl folosește, mama a experimentat stări sufletești proustiene. Mi-am permis legături asociative și recuperări ale timpului trecut.
Ce semnificații avea circul?
În primul rând, animale. În istoria omenirii, au existat zile când doar circul te punea față în față cu fiarele sălbatice.
În al doilea rând, circul semnifica o altă lume. Dacă m-ar fi întrebat cineva acum 25 de ani la care lume mă refer, aș fi întins brațele cu gestul de a cuprinde interiorul cortului. Mirosul degajat de pânza tare și impermeabilă, orchestra, muzica, vata pe băț, merele caramelizate, clovni, ținutele fastuoase ale prezentatorilor și artiștilor, asta era lumea.
În al treilea rând, dispoziția din toate zilele cât circul se afla în oraș.
A se citi rândurile de mai sus la trecut. Circul avea aceste semnificații. Înțelesurile depind și de vremuri. În copilăria mea circul deținea puterea impresionabilității prin lipsurile societății. Sub cort se aflau concentrate dulciuri, animale, artiști. Contactul cu artiștii și fiarele sălbatice sau animalele dresate nu exista. Presupun că am învățat cuvântul dresor la unul dintre spectacole.
O imagine reprezentarivă a copilului de acum 25 de ani la circ: ochi zgâiți.
O imagine reprezentativă a copilului actual la circ: cu ochii într-un smartphone. Îmi permit generalizarea doar pentru a sublinia scăderea interesului față de lumea circului.
Circul reprezintă o lume. Înfocat apărătoar al drepturilor animalelor sau nu, circul deține autonomie. Viața artiștilor dintr-un circ presupune o educație și o cultură aparte. Oamenii creează sui-generis, special. Obiectul artei lor moare în timp ce-și prestează partea din spectacol. Artiștii merg mai departe, fac un pact cu indecidabilul muncii lor, o muncă nici adevărată, nici falsă, o muncă repetitivă, o viață fără stabilitate și plină de pericole.
Am privit mult ieri.
Cortul nu mai e ce a fost.
Ținutele nu mai sunt ce au fost.
Artiștii s-au schimbat prin raportarea la publicul actual.
Dresura a rămas neschimbată. O muncă periculoasă depășită doar de satisfacția de a sta lângă un imens și superb leu, iar el să-și sprijine capul și coama de tine.
Circul nu mai e ce a fost. În trecut, dădea naștere la visuri. La circ am descoperit Africa. Mi-am dorit atât de mult să ajung pe acel continent încât m-am înscris într-un program Crucea Roșie doar pentru a ajunge acolo. Vedeam Africa și ajutam oamenii. În program nu am ajuns, în Africa da. Și am văzut lei în habitatul lor. Mă întrebam aseară dacă animalele au experiența fericirii. Habar nu am.
Mă bucur și îmi pare rău în același timp de animalele de la circ. E un conflict sentimental. Trăiesc cu el, dar îmi place circul. Un alt vis al meu. Am multe, visez mult. Să ajung să văd Cirque du Soleil.
Mă bucură circul. Mă bucură nespus și în reprezentarea decavată actuală.
Mă bucură.
Zice Dunia
Te iubesc nu exprimă absolut nimic. Comunică.
Neputința la nivel de limbaj e copleșitoare, de la greu la imposibil.
Gândurile, sentimentele, dorințele sunt toate în noi. Exprimate, dau o imagine corespondentă, dar nu identică.
Te iubesc. Spun, simt, nu exprim.
Toată lumea plânge. Râde un pământ
Par să reușesc. Am hotărât să nu mai critic. Am notat și pe blog. M-am străduit și cu cei apropiați mie. Am înlocuit reproșurile cu mărturisiri.
Mă doare. Am repetat. Și am repetat. Mă doare.
Cine continuă să provoace durere după ce te-ai destăinuit confirmă autenticitatea unui caracter urât. A chinui pe cineva sufletește cu intenție, cu nepăsare, cu luciditate ce spune despre sine?
Imaturitate.
Inteligență emoțională lipsă.
Însușiri negative.
Complex de inferioritate.
Complex de superioritate.
Un adult matur și responsabil tratează totul cu compasiune. Sentimentul de compătimire și de înțelegere aduce indiferența față de împrejurările exterioare. Nu fac trimitere spre starea ideală de înțelepciune a lui Aristotel, fac trimitere spre bunul simț.
Mărturisesc că sunt departe de a atinge starea de beatitudine, dar o caut. Îmi fac hărți nobile din capacitatea de a înțelege. Oamenii suferă. Toți. Răi și buni, buni și răi.
De puțin timp am început să o învăț pe Mara, fetița mea, poezia În limba ta de Grigore Vieru. Primele versuri se potrivesc cu subiectul de azi.
Le scriu în loc de punct.
În aceeași limbă,
Toată lumea plânge.
În aceeași limbă,
Râde un pământ.
…
