Am rămas de ieri, de la textul despre activitățile și noutățile editurii Univers, cu întrebarea celor de la Hyperliteratura: în lumea cărei cărți mi-ar fi plăcut să trăiesc?
În prezent citesc Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii la bordul vasului Beagle. După ce mi-am depășit teama și emoția că nu o să înțeleg mare lucru din paginile acestei cărți, am apelat la imaginație și m-am îmbarcat la bord. Călătoresc acum.
Când nu pricep, și se întâmplă foarte des, îl opresc pe Darwin. Și el are emoții că ar exista posibilitatea să nu reușească să răspundă, e tânăr și în plină formare, dar se străduiește. Și mă face de foarte multe ori să râd.
Cu el, pe lângă el privind mereu peste umăr, mi-am reamintit de prima mea călătorie la bordul unui vas. De data aceasta pe vasul unui căpitan fictiv, un personaj al lui Jules Verne.
Cu Jules Verne am călătorit prima dată. În perioada aceea când l-am descoperit pe Verne, fiind o tânără domnișoară, datoria părinților era să mă păzească, să mă ferească de satisfacția pe care mi-o cerea organismul.
Ah! Și cât voiam să fiu sărutată!
Am înțeles destul de greu că un sărut poate duce mai departe de ceea ce pretinde o bună educație. Educația are și datoria de a frustra, mai ales adolescentele.
Păzită de părinți, am descoperit escapismul. Nu cunoșteam pe vremea aceea cuvântul, dar puneam repede în practică tot ceea ce semnifică.
Am plecat să călătoresc cu Verne în Copiii căpitanului Grant. Am abuzat de fantezie atât de mult încât m-am atașat de Paganel. L-am prefăcut pe Paganel din hârtie în prezență. L-am smuls din carte, dintre rânduri și l-am așezat alături de mine.
Mi-a plăcut să trăiesc în acea carte, uneori retrăiesc intens acea perioadă, acea călătorie. M-am smuls greu din lumea aceea, din fantezie, iar realitatea pe care am trăit-o de atunci mă dezamăgește în fiecare zi.
Îmi lipsesc aventura, necunoscutul, naivitatea iubirii.
Îmi lipsesc uneori cuvintele frumoase, șoptite.
Îmi lipsește uneori lumea aceea, lumea mea pentru cîteva zile, poate cele mai intense zile ale adolescenței mele. Nu am trăit nici o iubire mare, nu am luptat pentru nici un Făt Frumos. Când am ieșit în sfârșit la luptă, la o limită de vârstă acceptată de societate, Făt Frumos s-a dublat, apoi s-a triplat.
Am renunțat la el, am suflat în el ca-n păpădie. Nu mi-am pus nici o dorință. Am mai așteptat o vreme. M-am oprit din scris, pe hârtie puneam cele mai patetice povești de dragoste, probabil ce mi-ar fi plăcut pentru mine, și am năvălit în cărti și în oameni.
Am crescut cu oameni și cărți.
Și am devenit cu oameni și cărți.
Și da, mi-ar fi plăcut să trăiesc în cartea lui Jules Verne, Copiii căpitanului Grant.
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Colecția Enigma, reduceri, concursuri
Reamintesc cititorilor acestui blog despre colaborarea mea cu Editura Univers. Ca mijlocitor între cărți și oameni, între o anumită editură și anumiți muncitori ai minții, am datoria ca din când în când să vă prezint ce se pregătește pentru dumneavoastră.
Despre ce este vorba acum?
Despre o campanie în jurul colecției Enigma, reduceri pe site, concursuri.
Public mai jos, așa cum am primit și eu, toate detaliile necesare pentru a beneficia de reduceri și oferte.
Noi am început anul cu o campanie în jurul Colecției Enigma, una dintre cele mai vechi serii din România dedicate literaturii polițiste și thrillerelor. Aceasta pentru că pregătim un nou volum: Lanțul de crime de Meg Gardiner (în traducerea Ioanei Vighi).
Săptămâna trecută am lansat provocări pe pagina de Facebook a Editurii și ne-am bucurat ca mulți cititori să intre în joc, cei mai norocoși câștigând cărți din Enigma.
Continuăm până la finalul lunii cu surprize și oferte. Această săptămână este dedicată reducerilor, pe site-ul editurii volumele din colecția Enigma fiind disponibile cu un discount de 40%.
Vor continua provocările pe pagina de Facebook, dar și concursuri organizate împreună cu unii dintre partenerii noștri:
– azi se vor anunța câștigătorii concursului realizat împreună cu Hyperliteratura: CONCURS: În lumea cărei cărți ți-ar fi plăcut să trăiești?.
– CONCURS: Editura Univers vă propune să descoperiţi Enigma: Revista de suspans vă invită încă la concurs.
– pe blogul Laurei Câlțea el continuă până mâine.
– Dollo vă provoacă să scoateți polițistul din voi
– pe BlogalInitiative bloggerii au timp până pe 26 ianuarie să-și spună poveștile demne de a fi transformate în romane
– Pagina de Facebook a Ziarului Metropolis pregătește un alt concurs pentru datele de 20 și 27 ianuarie.
Să citim, să ne jucăm, să provocăm și să fim provocați!
Mâncare = 1. acțiunea de a mânca și rezultatul ei
Caut de mai bine de jumătate de oră o frază de început. Fie și propoziție! Nimic. Nici Beethoven nu mă ajută. A făcut-o de multe ori ca să nu-i dau acum o șansă. Vioară, pian, andante, allegro, eu știu atât: mâncare.
De șapte zile nu am consumat mâncare solidă, doar lichide, mai exact un sirop de arțar și palmier. Am început săptămâna trecută o cură de detoxifiere a organismului.
Da, cred cu tărie și convingere în eficieța și necesitatea acestor cure.
Eu nu sunt consumatoare de carne, eu iubesc fripturile, fie de porc, vită sau pui. Pe lângă friptură, din când în când, lucidă de altfel, savurez preparatele de fast food. Nu le dau aici numele, mărturisesc însă că dacă aș dispune de o putere de decizie, le-aș închide. Da, o măsură și o atitudine dictatorială, dar alimentația asta pe termen lung distruge organismul uman.
Mărturisindu-mi imensa plăcere pe care o simt când savurez carnea, aduc un foarte solid argument prin care îmi justific nevoia de cură de detoxifiere.
Așadar, azi mă aflu în a șaptea zi. Cura durează zece zile. În toată această săptămână am analizat foarte mult mâncarea și tot ce implică și se desprinde de aici.
O să procedez așa.
Iau cuvântul: mâncare. Deschid dicționarul.
Mâncare = 1. acțiunea de a mânca și rezultatul ei. 2. prânz, cină, masă. 3. ceea ce se mănână; hrană, aliment.
Cu primul sens m-am luptat în primele zile ale curei. Lipsa acțiunii de a mânca a creat un conflict deschis cu impulsurile la care creierul nu primea nici un răspuns. Mâna nu ducea nimic la gură, gura rămânea nefolosită.
După a treia zi, am început să gândesc mâncarea. Prânzul. În viață, timpul pe care îl presupune viața, omul aloca mâncării foarte mult timp. Mâncăm aproximativ de trei ori pe zi, luăm gustări între. Mergem să luăm prânzul cu prietenii sau familia, pregătim cine. Facem cumpărături pentru toate aceste mese. Am realizat frumosul pe care nu l-am observat în acestă acțiune: de a lua masa.
Dacă stabilim un prânz sau o cină la restaurant, avem grijă să alegem o ținută îngrijită, uneori elegantă. La restaurant, înainte să vină platourile minunat aranjate, conversația. Ah! Conversația! O conversație de calitate exprimă esența, fundamentalul existenței umane. Consumul e dublu, de delicatese culinare și de delicatese umane. Mintea interlocutorului semnifică tot hrană.
Al treilea sens, ceea ce se mănâncă, ce încântare pentru simțuri! Aștept cu nerăbdare să-mi miros prima mea masă după cură. O s-o miros cu ochii închiși și o să zic mulțumesc.
A mânca poate fi confundat cu a fi fericit prin starea de bine pe care o provoacă.
Eu îmi aștept fericirea.
Culoare, Andrew Atroshenko
Andrew Atroshenko
Eu sunt un geniu, tu o problemă
De dimineață stau cu cartea de versuri a lui Eminescu în brațe. O purtai peste tot cu mine. Poezia, ca și creație literară în versuri, a pretins un mijlocitor între mine și ea. O primesc cu emoție prin Tudor Gheorghe, de exemplu.
Mihai Eminescu, poet național și naționalist, a impus considerație deosebită. Nu mitul poetului m-a atras, ci versurile lui, forma prin care a putut să se exprime limpede și pătrunzător.
Am și eu o poezie eminesciană pe care o prefer. Nu sunt sigură dacă nu am mai scris despre ea pe blog, dar azi o să o redau aici în totalitate.
REPLICI
Poetul
Tu ești o undă, eu sunt o zare,
Eu sunt un țărmur, tu ești o mare,
Tu ești o noapte, eu sunt o stea –
Iubita mea.
Iubita
Tu ești o ziuă, eu sunt un soare,
Eu sunt un flutur, tu ești o floare,
Eu sunt un templu, tu ești un zeu –
Iubitul meu.
Tu ești un rege, eu sunt regină,
Eu sunt un caos, tu o lumină,
Eu sunt o arpă muiată-n vânt –
Tu ești un cânt.
Poetul
Tu ești o frunte, eu sunt o stemă,
Eu sunt un geniu, tu o problemă,
Privesc în ochii-ți să te ghicesc –
Și te iubesc.
Iubita
Îți par o noapte, îți par o taină
Muiată-n pala a umbrei haină,
Îți par un cântec sublim încet –
Iubit poet?
O, tot ce-i mistic, iubite barde,
În acest suflet ce ție-ți arde,
Nimica nu e, nimic al meu –
E tot al tău.
Declarație despre a fi
De șapte ani tot dau declarații despre un anumit a fi aici pe blog. M-am contrazis de câteva ori, dar când îți mai și trăiești viața, dezicerile se impun.
Aș nota aici un exemplu, ar fi necesar, dar mă lovesc de propriul plictis în a căuta o contradicție. Cert este că sunt destul de multe.
Am afirmat că uneori îmi mai trăiesc și viața. Ce semnifică asta? Primul sens ține de plăcere. Urmăresc doar plăcerea și satisfacția.
Într-adevăr nu este cel mai ușor sau cel mai la îndemână. Criticile pot fi copleșitoare. Să pleci în excursie de una singură, să ieși în oraș cu prieteni de sex opus, să porți pălării extravagante, să organizezi ieșiri cu fetele, acțiuni pline de absurd pentru ceilalți și atât de firești pentru mine.
Uneori mi-am strigat declarația:
Prietenele sunt importante pentru mine.
Îmi fac prieteni în funcție de atracție, nu de sex.
De cele mai multe ori mi-am înghițit cuvintele, dar prin fapte și acțiuni am devenit vizibilă. Îmi place compania mea, o caut des. Am stat zile întregi cu mine. Iubesc cu pasiune prietenia dintre fete. Am avut multe excursii doar cu fetele.
Gând, vorbă, faptă, le-am aliniat din nevoia mea de a fi chiar eu.
Am făcut însă o descoperire când mă aflam la Viena la sfârșitul anului trecut. După concert, am fost la concert la Viena, am mers la muzeul Freud. Am petrecut în fosta casă a lui Freud maxim 40 de minute. În aceste minute nu am zâmbit niciodată. Mi-am zărit chipul la un moment dat într-o oglindă, obiectul i-a aparținut lui Freud, cadou de la fiica sa, Ana, iar fața mea exprima o gravitate care mi-a atras atenția. Am încercat apoi, în secunda următoare, să cuprind timpul din jurul meu, dimensiunea cu care trăiam ceea ce trăiam. Orice emoție mi-a revenit am perceput-o într-o notă solemnă.
Singurătatea face asta, alungă zâmbetul, distruge orice dovadă a faptului că putem să ne folosim gura râzând. Nu mi-a plăcut asta. Mie îmi place să râd.
Am tras altfel următoarea concluzie: trebuie să suport oamenii. Mi-e greu cu ei uneori, dar sunt inutilă fără ei. Și aici pierd complet sensul ascezei. Mi-e foarte clar că niciodată nu aș putea alege un stil de viață retras.
Mi-a lipsit contradicția la începutul textului, dar mi-a ieșit la final.
Iubesc oamenii și mi-e greu cu ei.
Cum învață românii istorie
Am citit 3 cărți de Lucian Boia, Jocul cu trecutul, De ce e România altfel? și Istorie și mit în conștiinta românească.
Urmează, fără nici un alt criteriu decât al intuiției bazată pe afecțiune, să citesc una din următoarele titluri pe care le am în bibliotecă: Napoleon III cel neiubit, Suveranii României Monarhia o soluție?, Balcic Micul paradis al României Mari, Capcanele istoriei și România, țara de frontieră a Europei.
Câte una, câte una, până mai adaug alta, iar ca scop, terminarea tuturor cărților semnate Lucian Boia până în prezent.
După primele trei pe care le-am citit mi-am confirmat că pot să vorbesc despre istorie. Putința stă în habarul pe care l-am dobândit prin lectură. Am citit cu atenție sporită, am subliniat, am notat ce mi s-a părut semnificativ.
Pe blog au mai apărut fragmente desprinse din aceste cărți. Intelectual, nu m-am putut abține. Axonii trimiteau informațiile accelerând, iar la exterior echilibrul a fost de multe ori afectat.
M-am clătinat de multe ori.
Într-un text anterior îmi amintesc foarte bine că am suspinat: cum învăță românii istoria? Mi-am pus întrebarea în nenumărate rânduri.
În urma educației primite în școală după manuale, am păstrat o ciudă pe poporul turc. Într-una din ieșirile pe litoralul turc, am profitat de prilejul de a avea un ghid turc și i-am adresat și lui întrebarea: cum învățați voi istorie? Că ați făcut ce, celorlalte popoare? În armatele voastre, prin cotropire a celor slabi, s-a format un nou corp în ierarhia trupelor: ienicerii.
Nu-l citisem încă pe Boia. Aveam fruntea destul de ridicată, ochii suficient de sfidători, tonul aproape critic.
L-am citit acum pe Boia. Mi-e fruntea dreaptă ca direcție. Ochii migdalați, preocupați, cu un ton domol.
Cum învață românii istoria?
Românii o învață în funcție de complexul de inferioritate și de pasiuni, din păcate, mortale pentru adevăr. Aici aș nota un nume, Constantin Sion, și un titlu, Arhondologia Moldovei, o lucrare cu numeroase genealogii fictive, un document care a vrut să susțină continuitatea românilor în general, iar în particular, să asigure dreptul Moldovei ca stat de sine stătător.
Originile. Totul a ținut și ține de origini. Cine suntem, cum ne putem raporta la noi înșine fără a ne cunoaște originile?
Lipsa dovezilor clare despre un început fixat ca harta în cui a poporului și mai ales a limbii române nu există.
Unii dintre noi, românii, s-au gândit să le fabrice, fabricăm dovezi așijderea unor produse de marochinărie. Alții au ignorat, unii au presupus, istoria nu este oricum obiectivă.
Ce mi-am răspuns?
Nu mi-am răspuns. M-am așezat în margine. Oricum mă aflu în margine, căci toată inteligența și judecata mea păcătuiesc prin discursul logic al celui care nu a trăit momentele istoriei. Noi, cei actuali, facem deducții și alegeri după niște capacități intelectuale departe de experiența vremurilor trecute.
Aș putea să declar că voievozii noștri, domnii care ne-au condus și s-au remarcat în fruntea țării au fost barbari, cruzi, sălbatici, urmărind o preamărire personală. Și pot spune asta și despre Vlad Țepeș, și despre Mihai Viteazul, și despre Ștefan cel Mare.
Tac însă. Nu ignor faptele, dar tac pentru faptul că am observat în jur psihicul și comportamentul uman. Unii stimuli, unele întâmplări pot provoca modificări în comportament.
În urmă lecturilor și a întrebărilor care s-au desprins, am simțit cum din nou crește gradul de toleranță. Prin asociere, voința.
Voința a crescut și s-a întărit. Poate nu am știut și nu am reușit încă să fim români, dar în viitor nimic nu ne oprește să fim români. Nu avem suflet românesc?
Poftim, scopul poporului român: să construim acest suflet, și de data aceasta fără daci, romani sau slavi, fără etnie, ci cu bunăvoință și grijă, grijă pentru viitorul nescris pe care chiar acum îl confirmăm prin fapte.
Ești și tu o artistă
Dunia, ești și tu artistă?
În ultimul timp, aud tot mai des această formulare, fie sub formă interogativă, fie sub forma afirmativă. Prima reacție, o ușoară fâstâceală. A doua reacție, neg. Într-o secundă am aceste două reacții și sunt la interior. La exterior, las ochii în jos și mărturisesc că am publicat două cărți. Nu ridic ochii din pământ până nu găsesc o glumă sau un joc de cuvinte care să provoace râsul.
Motivul pentru care mâzgălesc și pe blog despre această întrebare stă în fixație. Ești și tu o artistă s-a fixat în conștiința mea.
Mi-am retras pentru un timp toate celelalte gânduri și m-am concentrat pe cuvântul artistă. Mi-am pus întrebări, m-am interogat cu luciditate.
În acest punct o să povestim puțin despre câini. Frederic Cuvier, un naturalist francez, a susținut, observând comportamentul animalelor ușor domesticite, că acestea socotesc omul membru al propriei societăți din nevoia de asociere. Câinele se asociază cu omul sau cu alt animal și astfel îi crește încrederea în sine.
Notă: nu l-am citit pe Cuvier, dar am descoperit în Darwin, Călătoria unui naturalist în jurul lumii pe bordul vasului Beagle câteva rânduri despre câinii-ciobani și cum îi educă oamenii să păzească turmele de oi.
Altă notă: Nu considerați că și femeia, prin căsătorie, se asociază cu bărbatul pentru a-i crește încrederea în sine? Prin căsătorie devine doamnă.
Mă adun, părăsesc doamnele, și păstrez doar cuvântul asociere. Cu acest cuvânt o să lucrez și o să construiesc.
Câteva persoane au găsit de cuviință să asocieze cuvântul artistă cu mine. De aici am încercat să identific ce anume manifest.
Dacă încerc să desprind din discursurile celorlalți despre mine câteva cuvinte cheie, acestea ar fi: carte, teatru, feminism, psihanaliză, vis, gramatică.
Dunia semnifică cărți, teatru, feminism, psihanaliză, vis și gramatică. Uneori, printr-o amplificare extrasenzorială, mi-e pielea acoperită cu violență, cu aroganță de toate aceste asocieri nu neapărat liber alese de ceilalți, ci indicate de mine prin modalitatea cu care am ales să mă prezint în lume, într-o lume, într-un fragment de lume, cu accent pe lumea virtuală.
Mă agasează acum un cuvânt, dar simt că e prea puternic și nu-l pot utiliza pentru o mai bună înțelegere a ceea ce vreau să exprim.
Cuvântul este enantiomorfism și mie mi-a revenit printr-un mijlocitor, cartea Paradigme moderne a lui Ilie Gyurcsik.
Cu acest cuvânt, enantiomorfism, ar fi posibilă o mai bună înțelegere a nepotrivirii sau a unei potriviri doar parțiale între mine ca individ și cuvintele carte, teatru, feminism, psihanaliză, vis și gramatică.
Port pe chip și cel mai mult în suflet oglinda acestor cuvinte, a ceea ce exprimă ele, dar nu le manifest și nu mă confund cu ele.
Dunia, ești și tu artistă?
Răspuns: îmi doresc nespus să ajung una, acum doar muncesc la ceea ce aș putea să fiu, să devin, să manifest.
Dunia este o ființă în construcție.
Culoare, Andre Martin de Barros
Andre Martin de Barros
Zice Dunia
Eu am citit Al doilea sex. Eu sunt al doilea sex. La mine spiritualitatea poate fi înţeleasă ca specific al culturii.
Aşadar, cu părere de rău, nu sărut nici o cruce, nici o mână de preot.
Zic.
Şi Zac.
Zic Zac, piesă de teatru, manifestare a culturii.
