La pagina 429 din Pendulul lui Foucault, editie revazuta, Polirom, 2005, s-a intamplat sa citesc o interpretare biblica. Transferul si transformarea simbolurilor asupra nuntii din Cana si a vietii intime a lui Isus.
In 9 randuri, Isus este stiinta, este semioza.

Isus este metafora Regelui Lumii, al fondatorului real al Rozacruceenilor. Si cu cine debarca Isus? Cu sotia lui. De ce nu se spune in Evanghelii cine s-a casatorit la Cana? Pai pentru ca era nunta lui Isus, nunta despre care nu se putea vorbi, pentru ca era cu o pacatoasa cunoscuta public, Maria Magdalena. Iata de ce de atunci incolo toti iluminatii, de la Simon Magul la Postel, se duc sa caute principiul eternului feminin intr-un bordel. Prin urmare, Isus e fondatorul stirpei regale a Frantei.

Randurile astea au iesit de la tipar in anul 1988.
Iar in 2003 apare Codul lui Da Vinci.
De ce a provocat Dan Brown „un fenomen”?
Isteriile astea ma duc cu gandul la naivitate, la persuasiune, la conspiratii. Instinctul needucat, barbar al fiecarui om. Intotdeauna gasesti o portita in constiinta simandicoasa a modernului dispusa la interpretare si reinterpretare.
Mereu, o nevoie latenta de mister izbucneste, chiar si printr-o manevra de marketing a unei edituri americane.
O mica parte din noi va ramane vesnic de necivilizat, astfel, eu raman convinsa ca nici o religie, credinta sau cultura nu va putea sa puna saua pe om, numai omul singur se poate distruge, autodistruge.

Petrecere de Craciun cu Josephine si Diana Bobar…

Nu mai sunt o femeie frumoasa.
Negatia din aceasta propozitie a secundei prezente nu rezulta defel dintr-un moment trecut in care as fi afirmat ca sunt o femeie frumoasa.
Mereu mi-am zis si am soptit celor ce m-au ascultat ca descriu o domnisoara draguta, ascunsa, seducatoare. Niciodata nu mi-as fi colorat discursul si impresiile despre mine intr-o formula pauneasca.
Dupa opt luni de sarcina ma mahneste realitatea mea de demoazela. Tin mult sau prea mult la aspectul fizic. Ma uit minute in sir la mine in oglinda cu speranta sa descopar unele trasaturi osoase ce inainte nu le luam in seama. Farmecul femeii gravide nu ma prinde, nu-l zaresc.
Superficialitatea femeii m-a derutat. Tanjesc dupa tocuri, mi-am cumparat tocuri.
Nu gasesc in mine pareri de rau din cauza acestei descoperiri, ca si cum acesta lipsa de adancime mi-am recunoscut-o intotdeauna, sarcina doar m-a provocat s-o confirm, s-o spun cu voce tare.
Imi ofer tineretea fara batranete, imi traiesc propriul basm, si ma las totusi terfelita de sentimente sumare, abjecte, ignobile, iar eu pretenduiesc fapturii mele exigenta, autoritate, competenta.

UN CRACIUN PLIN DE ZAMBETE SI VOIE BUNA!
Autor felicitare: Bogdan Mosorescu
Autor urari: Dunia Tuel

In 23 octombrie postam pe blog un fragment din Rascola lui Rebreanu. Goliciunea unei femei, Nadina, schitata de un condei romanesc. Inca de atunci am promis sa revin cu o interpretare proprie la text. Aproximativ doua luni am asteptat. Am lepadat din constiinta informatiile despre Rebreanu, despre scriitura lui, romanul lui.
Ingenuu.
Mi-am nivelat documentarea, am tocit-o in asa fel incat azi ma prezint, incantata, candida in fata randurilor rebreniene.
Si o prima constatare m-a mahnit oarecum. Fragmentul ales de mine, decupat din intreg, fara trimitere la autor, ramane doar un simplu text. Unul neindemanatic chiar. Stilul pudibond apleaza in repetate randuri la punctele de suspensie ca tehnica de aţâţare, dar mai ales ca modalitate de sustragere sireata in fata stangaciei.
Cuvintele se insira.
Incipitul apartine descrierii, imediat intrerupta de o justificare, la randul ei filtrata printr-o senzatie. Un martor asigura cele incropite de autor.
Nepriceperea aceasta m-a pus oarecum in incurcatura. Bineinteles ca m-am intrebat de ce?
Rebreanu, barbatul, cu siguranta a iubit, a sifonat cearsafuri, a muscat carne de femeie. Dar in literatura nu si-a permis sa fie sincer. A garnisit putina scriitura cvasierotica intr-o cerneala sfioasa.
Ah, patima tu! Destrabalarea si literatura, scriitorul si barbatul.
Spre final, omul de litere incaleca barbatul. Revine la un sentiment religios, iar Petre suspina asa cum ii sade bine unui personaj romanesc, schitat cu dexteritate, niciodata conturat ca un eminent.
Fa ce te-o indrepta Dumnezeu, cucoana, numai nu zabovi deloc…

Daca va ingrozeste, dar va si fascineaza in aceeasi masura afirmatia iubirea e pe 14 februarie, dati un click pe urmatorul link.

http://andreiruse.ro/?p=2133

Macar de ar fi zis ca e in 24 februarie, si barem sa nu nasc in 14 februarie!

Am inteles ce inseamna responsabilitatea intr-o primavara, in gradina, langa un miel. De Paste. In curte, tata isi exercita meseria de macelar, taia miei.
M-am apropiat de unul si l-am imbratisat, am empatizat atat de mult, incat l-am rugat sa mi-l dea mie, si m-a ascultat.
Am luat mielutul si am mers in spatele curtii, am vrut sa-l hranesc si sa-l alint. El continua sa behaie, sa se indeparteze de mine. Se agita in jurul meu privindu-ma cu neincredere. Ochii sticlosi m-au zbuciumat si pe mine. Un fior, o teama nedeslusita de schimbare mi-a umplut ochii de lacrimi. Plangeam o moarte, jeleam o ratare.
Ce insemna mielul pentru mine? Grija.
Nu am putut sa i-o acord, nu m-am sinchisit sa incerc. Bratele lui Pilat m-am inconjurat in momentul renuntarii din cuget. Am dus mielul langa ceilalti, cu o lungime a vietii marita cu cateva ore. Patetic. Uneori visez miei.
Behaie.
Eu continui sa dau sfoara din mana, sa renunt…

In ultimul timp am avut parte doar de spectacole muzicale psihedelice. Vocea lui Costel Busuioc si carisma lui Russell McGregor mi-au stimulat si ravasit simturile.
Exista scurte momente in timpul unui spectacol cand, in ciuda ochilor larg deschisi, nu vad. Holbarea in vacuum se gaseste mascata intr-o lumina de straluc, metalica si usor albastra verzui.
Incep sa simt povesti, sa transform.
Bluza plina de paiete si forme a unei doamne m-a determinat sa-mi imaginez toate persoanele prezente in sala in fetusi. Zvarcolirea organismelor intrauterine inchipuite mi-a provocat un tremur usor.
Ochii si-au reluat functia.
Am privit, m-am imbibat psihic de muzica, de talent, de mandrie.
Mandria de a fi roman, cand l-am ascultat pe Busuioc.
Ingamfarea m-a insfacat la o lovitura de ciocan. Ciocan si nicovala, unelte ce si-au gasit intrebuintare intr-un spectacol sustinut de Ansamblul Johann Strauss.
Si eu ma deosebesc de cei obisnuiti, uneori vlaguiesc oamenii prin cuvinte. Le pot pipai, stoarce, infrumuseta, interpreta obscur.
Sunt o slujitoare a cuvantului, nu a formei gramaticale, ci a pulsului, a dilatarii criptice din cuvant.

Aseara, Russell McGregor a impartit bomboane de ciocolata copiilor din sala si… mie. Acum, spatiul dintre scena si scaunul meu a fost pitulat de alte 4 persoane.
M-a vazut putin gravida sau doar grasa?
Ma tot intreb de aseara, la fel cum tot rememorez momente inedite din timpul spectacolului.
Muzica clasica nu descrie plictisul sau pedanteria, muzica clasica evoca viziuni daca are sansa sa fie revigorata de un concertmaster asijderea lui Russell McGregor.