Suntem plini de reprosuri, nemultumiri, frustrari. Eu, tu si el de etnie romana alcatuim un grup omogen de handicapati intelectual.
Lipsa informatiei istorice formeaza latratori la stele. Ne urlam neajunsurile fara a depune un minim efort pentru intelegerea specificului nostru.
Care e acela? Exista spiritualitate romaneasca?
Intrebarile ma depasesc cu siguranta. Adun, firmitura cu firmitura, de la cativa romani, indicatii care ma ajuta sa ma dumiresc asupra situatie mele de romanca.
Noica demonstreaza ad rem carentele poporului. Lancezim, ca natie, in eternitate, nefiind actuali. Exemplele lui istorice sustin intocmai aceasta teza.
In secolul XVI, Neagoe Basarab nu-si indruma fiul spre cunoastere proprie, deci afirmarea omeneasca nu este cu putinta, omul are rol doar de marturisitor.
In secolul XVII, Dimitrie Cantemir, oarecum cu un suflet instrainat, isi mustra neamul. II aduce reprosuri. Nu avem curiozitate stiintifica.
Apare conflictul in care continuam sa traim si azi.
Etern sau actual?
In secolul XX, Lucian Blaga ridica vocea si emite categoric parerea ca tindem spre cultura de tip mare. Ajungem in sfarsit personali.

Asadar, ma ridic cu umilinta sau ingenunchez smerita in fata acestor fapte istorice. Se cuvine ca toate asteptarile mele, de demoazela pro sau contra basesciana, sa nu ignore aceste actiuni istorice. Azi suntem ceea ce stramosii au facut sa fim, maine insa, putem ajunge ceea ce dorim sa fim.
Ce dorim?
Aspiram la o cultura majora, tanjim sa fim personali, ravnim sa fim actuali.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
…
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc! (Mihai Eminescu, Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie)

Sa ma duc, sa nu ma duc?
Am ajuns, si inca putin mai devreme.
Inaintea lecturilor, putina palavrageala, dar neplacuta din cauza gafelor ce reusesc intotdeauna sa le savarsesc.
Rasfoind forumul studentesc, supliment literar realizat de Cenaclul „Pavel Dan”, il gasesc asemanator vechilor almanahuri, dar zic almanahe, deoarece intrebuintarea lui intr-o forma voit gresita si persiflanta, dupa modelul Vanghelie, mi-a purtat vorba inaintea judecatii.
Mi-au ars obrajii toata seara.
Cenaclul Pavel Dan. Prima participare.
Incaperea unde s-au tinut lecturile publice, Moni Stanila, poezie, Beatrice Serediuc, proza, m-a apucat intai de nas. Mirosul de carte veche mi-a calmat jena gramaticala si m-am asezat cuminte sa cuprind cu ochii cartile colorate de pe rafturi.
Lectura.
Am urmarit randurile, am dat paginile.
Mi s-a cerut sa vorbesc. Hm! Aaa! Pai!
M-am fastacit. Respiratia mi-a taiat-o si fata si emotia, o emotie, una singura. Am incercat sa-mi exprim succint si clar o nedumerire literara.
Eleganta literara si limbajul neconventional. O parere, doua pareri, trei pareri, iar eu m-am trezit murmurand niste scuze.
Si s-a conversat si analizat.
Timpul petrecut la cenaclu, printre artisti, printre temperamente, printre carti mi-a convenit spiritual. Oamenii noi si dialogurile literare imi deschid ochiul interior, imi starnesc cuvantul hraparet ce-l port in mine.

Ana Maria SANDU, Fata din casa vagon

Primele pagini ale cartii le-am frunzarit, eram tare curioasa. Numele scriitoarei, complet necunoscut, nu-mi instiga simturile, nu-mi smintea judecata.
Libera de opiniile altora, fara riscul de a-mi insusi parerea unuia sau altuia, am ramas sa descurc de una singura sensuri si impresii.
Dupa cateva file, cititorului i se pune sub nas o obsesie ce va urma. Punerea in alerta m-a deranjat. Prima aparitie a trompetei lui Jacopo Belbo nici nu am luat-o in seama, inelul cu piatra rosie al Ilenei insa, m-a prevenit de importanta lui semnificativa.
Cartea Anei Mariei Sandu descrie universul angoasant, vascos si posomorat al unor femei, al unei femei dintr-o casa, dintr-un apartament construit asemenea unui vagon.
Nerabdatoare sa sfarsesc romanul, m-am lasat dusa de nas de vocile narative si de tehnica de constructie a scriitoarei. Acolo unde eu credeam ca am depistat o eroare narativa, Ana Maria Sandu inalta un discurs epic suprarealist.
Intaietate in revelarea continutului romanului detine evocarea. Amintirile redau un stil de viata caracteristic epocii comuniste, senzatia de socialism servit pe paine m-a urmarit cateva zile.
Confundarea vocilor, pendularea personajelor feminine in reconstituirea unui destin fragil si malad constituie tehnica la care apeleaza scriitoarea pentru a-si sustine povestea, credibilitatea acesteia, iar metodele, prin evocare, prin introducerea unor englezisme in discurs sau, pe alocuri, apelarea la un limbaj neconventional intretin universul sumbru al fetei din casa vagon.
Uneori, si nu putin, ai impresia ca ti se povesteste un vis. Cuvinte insirate, propozitii al caror sens se impaienjenesc cu epitete redundante, comparatii superfluu, toate incropesc povestea Ilenei.
Finalul desluseste suprarealismul adoptat de scriitoare si te abandoneaza laic intr-o bucatarie cu linoleum, cu sufletul la fel de gol si timorat ca al fetei cu un tampon de vata intre picioare.

Te-ai naste doar pentru a trai o singura dimineata acoperita cu roua sau pentru o dupa amiaza invesmantata de curcubeu?

O carte rosie, jerpelita, cu pagini groase si ingalbenite din biblioteca de acasa e responsabila de o afectiune a mea. Geniul culturii romanesti mi s-a fixat in memorie pe un fond rosu, cel putin numele lui.
Versurile i le-am descoperit la indemnul sorelei mele, pentru ea, poetul deja era o activitate, incepuse studiul marelui creator.
Eu, mai mica, fara cunostinte ale operei, motive si simboluri, mi-am insusit Luceafarul ca pe un basm. Am citit, am suspinat, am plans.
Filozofia si influenta germana prisoseau, dar fiinta mea se gasea plina de trairi.
Primul meu contact cu Eminescu.
Poetul mi-a smuls lacrimi in copilarie, iar in adolescenta mi-a castigat respectul. Lipsa unei pasiuni pentru poezie, afectiune ce o stim longeviva, m-a tinut oarecum departe de sensibilitatea poetica. Calc barbar intr-un domeniu al psihologiei, stiu, sa-mi fie cu iertare!
Am si am avut pentru poezie doar sentiment. Lapidar percep stihurile. Clipite, secunde, cu o memorie de scurta durata simtirile se spulbera si se incropesc in frumusete pura. Apoi uit.
Sufletul apartine prozei, incercarea in mazgaleli depinde asijderea de proza, dar apreciere si autoritate poeziei si poetului am daruit intodeauna.
Azi ii acord un gand lui Eminescu, si tu si el sa procedati la fel.

Numai poetul,
Ca pasari ce zboara
Deasupra valurilor,
Trece peste nemarginirea timpului:
In ramurile gandului,
In sfintele lunci,
Unde pasari ca el
Se-ntrec in cantari.

Cum un fotograf simandicos face si o femeie gravida sa se simta cocheta…

Saptamana trecuta, vineri, urcam scarile Facultatii de Arte din Timisoara pentru a participa la o expozitie de creatie vestimentara Diana Bobar.
Si le urcam lent, cu o respiratie sacadata si enervanta, cu gandurile aiurea.
Din margine de mansarda, am privit lumea adunata, schitele expuse, modelele scheletice cu chipuri desenate si bluza fara contur precis, diafana a Dianei.
Sorbind un ceai fierbinte, putin dupa incheierea prezentarii, am format o factiune bizara si mixta. Designeri, fotografi, profesori, mazgalitori ne-am dezlegat limbile cu mormoni, jurnale de amanta, fetusi si religii.
Mai tarziu ne-am mutat, aproximativ acelasi grup, intr-un bar din Unirii. Timpul a profitat de taifas si s-a accelerat.
Mana aceea de oameni care ne-am adunat intr-un colt intunecat din Dominion s-au sedus si corupt in pareri si sentimente.
Edificarea mea sociala si umana se desfasoara de atata vreme printre prieteni si cunoscuti, incat uitasem, pe alocuri, puterea de ademenire a omenilor noi. Spectacolul ce se da in timpul unor conversatii cu noi amici mi-a retinut, mai tarziu, inchipuirile.
Am cantarit, printre sorbituri de apa plata, vorbe, fraze, ocheade, zambete. Le-am desirat in simtaminte naive, asemenea unei foi albe de hartie, apoi am decupat, m-am indeletnicit sa incropesc colaje.
Cunostintele noi iti pisca personalitatea, ansamblul de trasaturi ale mele, ale tale sau ale lui se remarca. Felul tau propriu de a fi simte un pericol, cel al interpretarii eronate.
Semnale verbale si non verbale se alatura, se resping, se inlantuie. Lupti pentru tine, pentru a fi, pentru a-ti oferi o prezentare remarcabila.
Seara, cu capul pe perna, oarecum epuizata, am meditat putin la tot acest spectacol. Condescendenta, am inchis ochii nepasatoare.
Imi dau uneori osteneala sa nu ma perceapa oamenii gresit, iar apoi, ma invoiesc singura in impresii ca tocmai pojghita de anonimat ne face atat de seducatori, iar eu fara farmec si tainic nu as mai putea sa tanjesc dupa un loc privilegiat in lumea celor inzestrati.
Inspiratia poate sa ma respinga, dar nu si sentimentul de fiinta singulara.

Randurile ce urmeaza constituie neindoielnic o rodomontada despre mine. Fudulia ma schiteaza verde sau intr-o paleta de culori, sunt coada paunului.

Stimata Dunia Tuel,

Referentii Editurii … au analizat fragmentul propus de dumneavoastra in cadrul Programului de Debut Literar, si au decis acceptarea la publicare in urmatoarele conditii…

Iar fotografia urmatoare reprezinta tineretea mea fara batranete. Un colt roziu unde alaturi de un prunc o sa am ocazia sa slefuiesc prudent relatia dintre Eu si copilul din mine.

Tomata descoase:

„…dacă ai avea de ales, să mori sau să-ţi cobori cuvintele în pământ, în locul tău, să fie mâncate de viermi, şterse, uitate, iar tu să rămâi deasupra trăind veşnic, ce-ai face?”

(Cristian Tudor Popescu, Libertatea urii, Polirom, 2004, p. 6)

Scriam chiar in textul anterior ca lipsa cuvantului scris din a mea fiinta ar aduce foarte bine cu o moarte simbolica.
Extinctia cuvantului, fara formule sau calcule matematice, m-ar anula. Eu pot intrema Eu-ul concept, personalitatea neobisnuita si singulara, reflectare particulara doar prin imbinarea de fraze. Atat.
In ceea ce priveste randurile domnului Popescu, Cristian Tudor Popescu, mi se par emfatice. Imateriale si impalpabile, cuvintele nu produc viermi, actiunea aceasta revenindu-i carnii.
Sa lasam cuvantului meritul revigorarii sufletesti, iar carnii sa-i pastram pacatul, spurcaciunea si frumusetea, mizerabila pe alocuri.
Asocierea, oricat de patetica sau poetica s-ar vrea, conceptul neavand o imagine acustica, comprehensiunea „se strepezeste” de bombasticul scriitorului.

Trebuie sa scriu!
Vreau sa scriu!
Verbele exprima o actiune, cat conteaza aceasta actiune in creatie? A trebui si a vrea impun, si altfel imaginarul cheltuie nebuneste energie.
Deseori, ca si acum, stau incruntata si privesc in gol.
Sa renunt.
Cedarea in fata vacuumului, in fata unei spaime temporare m-ar anula. Fara carti, fara cuvinte, fara fraze intesate de sens as ramane doar o simpla demoazela.
Mediocritatea nu reprezinta o optiune, o pot rosti, dar niciodata nu as accepta-o.
Uneori, in semiobscuritatea camerei, privind cerul, ma intreb daca o sa fiu vreodata, intr-adevar, sincera cu mine, cu al meu condei, cu a mea incapatanare in ale mazgalitului.
Lipsa de prefacatorie, caci sunt prima actrita pe scena vietii mele, ar aduce foarte bine cu o moarte simbolica.
Viata ar fi totuna, tu sau el ati putea trai asa?