In 23 octombrie postam pe blog un fragment din Rascola lui Rebreanu. Goliciunea unei femei, Nadina, schitata de un condei romanesc. Inca de atunci am promis sa revin cu o interpretare proprie la text. Aproximativ doua luni am asteptat. Am lepadat din constiinta informatiile despre Rebreanu, despre scriitura lui, romanul lui.
Ingenuu.
Mi-am nivelat documentarea, am tocit-o in asa fel incat azi ma prezint, incantata, candida in fata randurilor rebreniene.
Si o prima constatare m-a mahnit oarecum. Fragmentul ales de mine, decupat din intreg, fara trimitere la autor, ramane doar un simplu text. Unul neindemanatic chiar. Stilul pudibond apleaza in repetate randuri la punctele de suspensie ca tehnica de aţâţare, dar mai ales ca modalitate de sustragere sireata in fata stangaciei.
Cuvintele se insira.
Incipitul apartine descrierii, imediat intrerupta de o justificare, la randul ei filtrata printr-o senzatie. Un martor asigura cele incropite de autor.
Nepriceperea aceasta m-a pus oarecum in incurcatura. Bineinteles ca m-am intrebat de ce?
Rebreanu, barbatul, cu siguranta a iubit, a sifonat cearsafuri, a muscat carne de femeie. Dar in literatura nu si-a permis sa fie sincer. A garnisit putina scriitura cvasierotica intr-o cerneala sfioasa.
Ah, patima tu! Destrabalarea si literatura, scriitorul si barbatul.
Spre final, omul de litere incaleca barbatul. Revine la un sentiment religios, iar Petre suspina asa cum ii sade bine unui personaj romanesc, schitat cu dexteritate, niciodata conturat ca un eminent.
Fa ce te-o indrepta Dumnezeu, cucoana, numai nu zabovi deloc…

Daca va ingrozeste, dar va si fascineaza in aceeasi masura afirmatia iubirea e pe 14 februarie, dati un click pe urmatorul link.

http://andreiruse.ro/?p=2133

Macar de ar fi zis ca e in 24 februarie, si barem sa nu nasc in 14 februarie!

Am inteles ce inseamna responsabilitatea intr-o primavara, in gradina, langa un miel. De Paste. In curte, tata isi exercita meseria de macelar, taia miei.
M-am apropiat de unul si l-am imbratisat, am empatizat atat de mult, incat l-am rugat sa mi-l dea mie, si m-a ascultat.
Am luat mielutul si am mers in spatele curtii, am vrut sa-l hranesc si sa-l alint. El continua sa behaie, sa se indeparteze de mine. Se agita in jurul meu privindu-ma cu neincredere. Ochii sticlosi m-au zbuciumat si pe mine. Un fior, o teama nedeslusita de schimbare mi-a umplut ochii de lacrimi. Plangeam o moarte, jeleam o ratare.
Ce insemna mielul pentru mine? Grija.
Nu am putut sa i-o acord, nu m-am sinchisit sa incerc. Bratele lui Pilat m-am inconjurat in momentul renuntarii din cuget. Am dus mielul langa ceilalti, cu o lungime a vietii marita cu cateva ore. Patetic. Uneori visez miei.
Behaie.
Eu continui sa dau sfoara din mana, sa renunt…

In ultimul timp am avut parte doar de spectacole muzicale psihedelice. Vocea lui Costel Busuioc si carisma lui Russell McGregor mi-au stimulat si ravasit simturile.
Exista scurte momente in timpul unui spectacol cand, in ciuda ochilor larg deschisi, nu vad. Holbarea in vacuum se gaseste mascata intr-o lumina de straluc, metalica si usor albastra verzui.
Incep sa simt povesti, sa transform.
Bluza plina de paiete si forme a unei doamne m-a determinat sa-mi imaginez toate persoanele prezente in sala in fetusi. Zvarcolirea organismelor intrauterine inchipuite mi-a provocat un tremur usor.
Ochii si-au reluat functia.
Am privit, m-am imbibat psihic de muzica, de talent, de mandrie.
Mandria de a fi roman, cand l-am ascultat pe Busuioc.
Ingamfarea m-a insfacat la o lovitura de ciocan. Ciocan si nicovala, unelte ce si-au gasit intrebuintare intr-un spectacol sustinut de Ansamblul Johann Strauss.
Si eu ma deosebesc de cei obisnuiti, uneori vlaguiesc oamenii prin cuvinte. Le pot pipai, stoarce, infrumuseta, interpreta obscur.
Sunt o slujitoare a cuvantului, nu a formei gramaticale, ci a pulsului, a dilatarii criptice din cuvant.

Aseara, Russell McGregor a impartit bomboane de ciocolata copiilor din sala si… mie. Acum, spatiul dintre scena si scaunul meu a fost pitulat de alte 4 persoane.
M-a vazut putin gravida sau doar grasa?
Ma tot intreb de aseara, la fel cum tot rememorez momente inedite din timpul spectacolului.
Muzica clasica nu descrie plictisul sau pedanteria, muzica clasica evoca viziuni daca are sansa sa fie revigorata de un concertmaster asijderea lui Russell McGregor.

Urmatorul text l-am conceput pentru o revista scolara, dar m-am gandit ca i-ar sade bine si pe blog.

Luna decembrie este luna pandei si a caldurii sufletesti. Explicatiile devin zadarnice in fata copiilor, strengarilor, deoarece prospetimea lor, cruzimea varstei lor le permite sa vada, intrevada si sa simta forfota, emotia si magia acestei perioade.
De ce o luna a pandei?
Elevii pandesc vacanta, asteapta la geam si la brad pe cei doi mosi renumiti ai culturii autohtone.
In cer, Dumnezeu isi apleaca putin chipul spre pamant. Rasuflarea lui ne incalzeste sufletele, de aceea decembrie este si o luna a caldurii sufletesti. Gerul de afara nu are nici o sansa in fata inimii pline de bunavointa si zambete. Atata vreme cat El sta inclinat pentru nasterea Fiului, oamenii se simt antrenati intr-o hora universala a veseliei.
Bunicile bat mai abitir cozonacul, mamele invelesc mai cu spor sarmalele, tatii mesteresc in gospodarie mai voiosi. Decembrie vine cu nasterea Fiului, iar evenimentul acesta face din oameni gazdele perfecte. De aceea ne primenim casele, curtile, ne curatim sufletele prin post si rugaciune.
Impodobirea bradului aduce desfatare copiilor, iar parintilor le ofera un ragaz de gandire. Si atunci oamenii ii multumesc lui Dumnezeu, pentru casa, pentru familie, pentru minunea ce o constituie viata noastra.
Miracolul vietii e surprins zilnic pe oricare chip de copil, dar in preajma Craciunului, constientizarea acestui lucru ne alunga pragmatismul fiintei sociale de peste an si ne permite sa fim mai mizericordiosi, mai frumosi, mai intrepizi in tinuta si-n simtiri.
Vine Craciunul…
Ce bine ne pare!

Imi respect promisiunea de a utiliza blogul si ca tehnica de reinviere a literaturii romanesti. De la Gaudeamus m-am intors si cu sute de pagini de poezie soresciana, iar una din ele, mi-a adus in atentie vechile obiceiuri si credinte.

Lunatecii, Marin Sorescu

Doi frati, de sunt nascuti in aceeasi luna,
Trebuie pusi in fiare,
Ca altfel, daca moare unul, moare si celalalt.
Cand se marita fata sau se-nsoara baiatul,
Se cheama o fata si-un baiat cu mama si tata.
Si aduc o pereche de fiare de la cai,
Si-ncuie pe unul de-un picior si pe unul de-un picior
In fiarele alea si zic de trei ori:
„Imi esti frate pana la moarte?”
„Iti sunt frate pana la moarte!”
Ii scoteau din fiare si la urma plecau la cununie.
Ziceau despre unii, cand se-ntampla cate ceva”
„Au fost scosi din fiare si erau lunateci”.

Maica-ta, cand s-a cununat cu mosu-tu,
Cine-a scos-o din fiare? Ghita Amarazeanu.
Ca venea pe la noi si-i zicea mamii: „Soru-meo,
Fratii mamei mele au murit sapte, ca erau lunateci toti
Si mama le murise,
Si-ai de-au ramas n-au stiut sa-i
Scoata din fiare.
Si zicea maica: „Mi-au murit toti fratii ca n-am stiut
Sa-i scot din fiare”.

– Da’ de ce esti, mama, o intreba mama pe bunica,
sora cu Ghita Lautarul?
– E, m-a scos din fiare, ca altfel muream.
Dar de la mine, de cand m-am maritat eu, continua mama,
Nu se mai prea facea asta la nunta.
Pai, ce sa spun,
Daca nici iertaciunea nu se mai zice?
Cand era gata nunta de plecare,
Ginerele lua mireasa de mana,
Se duceau inaintea parintilor
Si-ngenuncheau. Ginerele de-un picior,
Mireasa de amandoua.
Si-un baiat spunea iertaciunile.
Si cand se sculau de jos, sarutau mana parintilor.
Acestia le puneau mana pe cap, le urau sa traiasca
Ii binecuvantau si plecau la cununie.
Acum – draci! Nu mai e nimic.
Binecuvantarea parintilor intareste casa fiilor
Si blestemul parintilor sparge casa fiilor.
Asa se zicea, asa o fi.

Eu si sora mea suntem Gemene amandoua!

Mos Nicolae al anului in curs nu s-a rezumat doar la dulciuri, fructe si un bat, in 2009 am mers la vot, am savurat pomana porcului in casa parinteasca, iar seara m-am impodobit cu o cordeluta Josephine.
De ospatul de acasa am numai cuvinte de lauda, despre faptul ca am mers la vot, datoria mea de cetatean, nu rostesc un cuvant!
Cu accesoriul sic al serii se poate cocheta virtual, l-am invesnicit cu o poza.

Mos Nicolae multilateral al anului electoral 2009 a strivit, pur si simplu, pe alocuri, reprezentarea omului roman.

Niciodata nu m-am intrebat ce inseamna muzica pentru mine, nici un moment de ragaz nu am acordat acestei stiinte. Singuratatea nu ma indeamna febril spre zdranganeala. De cele mai multe ori, incaperea in care imi desfasor activitatile e plina de liniste. Plec la drum cu o carte in mana, fara iPod. Adevarul este ca nu caut muzica, galceava din interior fiindu-mi suficienta.
Totusi, exista spectacole pe care nu le-as rata niciodata.
Tanjesc dupa un 1 ianuarie viitor la Viena, ascultand orchestra simfonica.
Anul acesta la Bucuresti, am ales Ateneul. Arhitectura a provocat un laic „oau” fatucilor, iar spectacolul mi-a redus la tacere vocile interioare.
Zarva mea interioara se reduce sau se retrage doar in fata unui exterior monumental. Corul, orchestra, vocea lui Tudor Gheorghe ma fac intocmai sa plang.
Inflexiunile unei voci ma stanjenesc. Tot la Bucuresti, saptamana trecuta, un episod putin abracadabrant a adus la usa apartamentului nostru un tanar cu o chitara. Reticenta i-am ascultat discursul, am retinut cerinta: bani. Tineretea lui, chitara, tinuta umilo-demna mi-au desfacut portofelul.
Si i-am urat o zi buna in continuare.
Domnisorul insa nu s-a lasat alungat si a cerut sa fie lasat sa cante. L-am poftit pe hol, mi-am chemat si domnisoarele din dormitoare si am ascultat. Nu pot transcrie modulatiile prin cuvinte, incerc insa sa redau starea de atunci, induiosare, uimire, admiratie.
La final l-am rugat sa-si mai spuna iar numele si i-am oferit un pahar de apa. Cu mana la piept si o usoara plecaciune, tanarul iesean si-a repetat firmitura fudula a personalitatii, numele: Lucian Dragan.
Seara la Ateneu, un alt roman, Martian Negrea, prin intermediul filarmonicii „George Enescu” ne-a destainuit muzical farmecul Muntilor Apuseni. Suita acestui compozitor, dirijor si pedagog ne-a revenit cu ajutorul dirijorului Yasuo Shinozaki.
In acelasi program ne-am delectat si cu creatiile lui Serghei Prokofiev si Bela Bartok.
Astfel am ajuns sa ma intreb ce inseamna muzica pentru mine. Am inchis ochii, mi-am lasat capul pe spate, mainile le-am asezat pe piept. Si am cautat, si am tot cautat un raspuns pertinent, si singurul valabil emerge materialitatea si concretul existentei mele din secolul XXI.
Muzica ma taraste, ma absoarbe in timpuri stravechi, imi rascoleste spiritul lasandu-l orfan de concret, izbindu-l de un moment al existentei fara timp.
Muzica imi anuleaza timpul fiintei mele pieritoare.