Ma impart intre un prunc si o carte, ambele apartin pronumelui posesiv, pruncul meu, cartea mea. Ochii si bratele muncesc intr-o oboseala placuta.
Noaptea se intampla insa sa ma smiorcai. Simt ca in paralel, intr-un tren, se desfasoara o viata a mea, alta. Momentan, in viata asta, stau.
Corectez manuscrisul ce a binevoit editura sa mi-l trimita pentru corectare si citesc fraze cu voce tare. Zambesc la unele propozitii suspecte de dibacie si frumusete. In timpul corecturii intinsei un deget si-l pusei in manuta fetei. Cand isi deschise pumnisorul sa ma stranga, aruncai o privire in palma ei. O anumita linie iti zice daca ai talent literar. O pandii.
Poate fata o sa-mi astampere sentimentul ratarii si al rusinii.
Unde anume sa-mi gasesc increderea in mine?

Dimineata ma trezesc cu gandul la scris, laptopul imi aminteste mereu de scris, noptiera imi sustine volumul gros al lui Mann cu nadejde. In zorii zilei parcurg cateva pagini cu ochi lacomi si cu o retina obosita. Literele se poarta tantos intr-o hora apriga. Am revenit la ochelarii de citit.
Cititul si scrisul ma obsedeaza.
As scrie de combinatia naturii, dimineata iarna, la pranz primavara, de albul-verde al martisorului de anul acesta. As schita o povestioara despre o doamna intalnita pe strada careia i-am oferit ajutorul dupa impresia unei iluzii. Am crezut ca o lasa puterile si se va prabusi, dar ea mi-a zambit si mi-a urat o viata frumoasa, apoi m-a rugat sa-L iubesc pe Dumnezeu.
Dumnezeu e in mine si cu mine. Il iubesc si respect in felul meu, absenta mea de la slujbe si inapetenta religioasa constituie detalii asupra carora nu pot sa-mi incord spiritul mult sau prea mult.
Totusi nu reusesc sa incropesc un text.
Totusi cuget neincetat la scris si la lectura.
De curand, am primit un mail de la editura care o sa ma publice. Redactorul mi s-a adresat cu: stimate autor.
Intr-un context al editurii iesene exist ca autor, desi azi, persoana mea fizica sta vlaguita in fata creatiei, nu cerseste, nu spera, asteapta doar o imprimavarare a puterii care plasmuieste mazgaliturile mele cochete, muieresti pe alocuri.

In decembrie anul trecut, in timp ce asteptam linistita sa intru la spectacolul lui Costel Busuioc, mi-a atras atentia afisul ce anunta spectacolul lui Tudor Gheorghe.
Am parasit coada si am mers sa-mi procur bilete. Am sporavait putin cu draguta doamna de la ghiseu, mi-am ales locurile, nu am mai vrut primul rand, nu de alta, dar data trecuta am privit tare mult dosul lui Marius Cristescu!
Intre timp, prietena care ma insotea m-a intrebat cand este spectacolul. M-am inclinat putin spre afis si i-am raspuns. Neatentia ei a provocat un al doilea raspuns.
In 11 februarie.
In 11 februarie? Mi-am lipit mainile de burta si am rugat-o pe mandra sa faca bine sa vina ori inainte, ori dupa, oricand, numai sa ma lase sa ajung la spectacol.
Si m-a lasat. In 11 februarie paseam in sala Capitolului grea, obosita, ciufulita, cu mamanu si sorela. Eleganta lor accentua sarcina mea.
Povestesc azi despre acest spectacol in urma visului de azi noapte.
Se facea…
Bineinteles ca „se facea”, doar e un vis, ca plecasem cu Fat Frumos in America, mai exact la Washington. Un sentiment straniu de singuratate, abandon, nesiguranta ma forta sa caut mereu privirea lui. Fiecare miscare stabilea si un contact vizual intre noi.
Apoi am rostit: sa mergem la Costel, cu el, macar nu suntem singuri!
Iar azi imi amintii de una din melodiile menestrelului. Un cantec ce a ravasit simturile romanilor din Canada, unde a avut de asemenea un turneu.
Nu stiu sa redau versurile, dar pot insa sa construiesc un schelet muzical al dorului nebun de casa in preajma sarbatorilor de iarna. Romani nostalgici dupa un specific, dupa cozonac, sarmale si rude.
Tudor Gheorghe a lacrimat, urmatoarea melodie i-a pastrat suspinele, parca si dorul, si parerea de rau dupa niste suflete triste.
Azi noapte, intr-o repriza de somn si-o stare cabalistica, am trait o spaima a instrainarii. Interpretand acum la o scara mai mica, angoasa onirica traduce ceva laic.
Mi-e teama de schimbarea din viata mea, din 8 martie anul acesta sunt sarbatorita si ca mama!

Timpul s-a modificat, de fapt, in acest moment, sunt o fiinta fara timp. Nu exista zi sau noapte, doar ochi larg deschisi si pleoape picate.
Intervalul pleoapelor picate descrie puternice trairi onirice. Si acum continui sa visez. Meditez la scris, la Hans Castorp pe care l-am lasat acolo „sus”, imediat dupa ce a descoperit ca este bolnav.
Il gasesc pe Thomas Mann un bun povestitor, defel nu am realizat asta imprietenindu-ma cu Leverkuhn. Lecturile mele ii apartin, de prezent, lui Hans, unul care s-a lasat surprins pe foaie ca personaj, altul care ma ajuta sa-mi adorm fetita. Hans Castorp si Hans Christian Andersen.
Maturitatea si copilaria ma invaluie, iar eu simt ca ma scurg pe langa si printre aceste perioade ale vietii mele. Ocrotesc in bratele mele o fiinta dependenta de mine, iar eu tanjesc sa ma cuibaresc in bratele lui Fat Frumos. Sarut o frunte frageda de prunc si simt cum propria-mi frunte se impinge usor in fata pentru un sarut.
Astfel, realizez ca este nevoie sa ma povestesc, sa-mi desavarsesc edificarea pentru a fi in stare sa fiu mama.

Linistea virtuala se opune strasnic vietii mele sociale. Fara a fi agitate, zilele mele se repeta. Si asta de duminica seara.
Tineretea mea repetitiva in timp istoric mi-a stat pe piept vreo 2 minute.
2 minute, doar atat o sa scriu pe blog despre nastere.
Am nascut o fetita. Imediat dupa primul tipat, mi-a fost pusa in brate.
Ii cer iertare lui mamanu aproape in fiecare zi, acum stiu durerea si minunea de a fi mama.
In viitor, eu si Mara mea o sa avem pareri diferite, o sa tipam, certam, o sa ne provocam lacrimi, dar eu, in plus fata de ea, o sa am intotdeauna cele 2 minute.
M-a privit fara sa ma vada, mi-a pus manuta pe buze fara sa caute un sarut, a tras in piep un miros de piept de mama.
Sunt victorioasa doar cu cele 120 de secunde.

Am in mine doua inimi, de maine, s-ar putea sa ma despart de una. Si acelasi maine, intr-o gandire formulata, o sa ma gaseasca cu una din inimi in brate, pregatindu-ma sa-i dau un nume!

Articolul de mai jos l-am preluat adlitteram de pe blogul cenaclului Pavel Dan. Am facut-o pentru Paula. Cine este eu acum?

Poeme noi & proza noua
Scris de Alexandru Colţan

Ce poate fi mai plăcut într-o ianuarie, marţi, atunci când presiunea urbană începe să scadă şi luminile să se aprindă, decât să te lepezi de lume şi să începi o serată literară ? Iar pe 19 am avut parte de toate : şi de texte bune şi de critici şi de confruntări de opinii, învelite într-o ţiplă subţire de umor.

Ne citesc Beatrice Serediuc şi Moni Stănilă.

        Eugen Bunaru consideră că Beatrice îşi confirmă buna impresie şi demonstrează, încă o dată, un antrenament regulat al scris – cititului. Proza ei are nerv şi tensiune, frazarea şi ritmul sunt conduse cu grijă, atmosfera este creată cu ştiinţă, prin secvenţe cinematografice şi prin „scanări” reuşite de dialog. Din păcate, aceleaşi dialoguri, care ne transmit impresia de natural (ism), alunecă spre un efect tezist sau patetic, care ne aduc aminte de proza britanică a „tinerilor furioşi”.

Moni ne citeşte, de data aceasta, un întreg ciclu poetic, ceea ce denotă maturitate. Vorbim despre o poezie în care se întrepătrund incantaţia cu aciditatea pamfletară – vezi ciclul „Rasputin” – o poezie de armonizare a contrariilor şi de rememorare a esenţialului. Descoperim, încă o dată, în poemele sale,  efortul de mitologizare a familiei, ca loc originar, ca simbol al unei arhaităţi redescoperite. Lirismul profund al versurilor  se degajă dintr-un fond sonor de muzicalitate psalmică, pe care izbucnesc învolburări de senzaţii şi trăiri ce depăşesc descripţia imediatului şi ating metafizicul. În acelaşi timp, se menţine  aerul dens de concreteţe mustoasă. Tonul solemn place, numai că uneori apare senzaţia de enunţiativ şi  sentenţios sau surplusul verbal.

Oaspetele nostru din seara aceasta, domnişoara Paula ne mărturiseşte că proza Beatricei are forţa de captare a cititorului şi e reuşită ca frescă ; în schimb, nu este prea obişnuită cu tipul de limbaj folosit – şi, de aici, discuţia se ramifică pe direcţia modernism / postmodernism literar.

Ariadna Perhald este de părere că textul Beatricei reuşeşte să comprime un fragment de realitate şi să ne ofere o senzaţie de autentic. În acelaşi timp, din el se degajă o tristeţe enormă. Poemele lui Moni se alcătuiesc dintr-o împletitură de imagini cu unele valenţe filosofice. Dintre toate, cel mai mult atrage ultima poezie.

Şi Marinel Oprea apreciază talentul Beatricei, simte nervul şi forţa prozatorului – mai ales în prima parte a textului – căci în cea de-a doua, acţiunea pare să scadă. Din păcate, însă, într-o proză de asemenea factură nu există mister, iar liricul şi filosoficul par dezavantajate. Descoperim, de asemeni, unele probleme de limbaj şi imagini neplauzibile.

Cât despre mine, consider că este vorba despre o seară care pare să aibă ca temă inconsistenţa cotidianului. Şi eu apreciez munca de construcţie a Beatricei, în acelaşi timp un manifest asupra debusolării tineretului şi un exerciţiu de virtuozitate literară. Îmi place accelerarea bruscă a story-ului şi schimbarea de planuri, impresia de autentic, mixajul între lirism şi parodie, între diafan şi vulgar. Într-adevăr, unele dialoguri par să cadă în tezism, filosofarea adolescentină eşuează câteodată în poantă ( ceea ce trimite spre mentalităţi la modă ), dar acestea sunt detalii ce pot fi uşor de refăcut. Ce este important este că Beatrice are talentul şi forţa necesare abordării prozei de anvergură.

Moni scrie o poezie a inconsistenţei prezentului, pe care îl fotografiază sau căruia îi caută un sens prin apelul la mit, la religie sau la istorie domestică. Versurile ei apar   printr-o hipertrofie a eului creator, care ocupă întregul spaţiu al realităţii, un eu care tinde să înghită concretul, să-l dizolve şi să ni-l returneze „în gura mare”. Poeziile ei se compun prin reconfigurarea sau sublimarea unor crâmpeie de real sau amintire, coabitează aici şi iubirea şi ura şi ironia şi furia şi violenţa extremă, dar pe sub toate acestea se aude curgând un izvor curat de tristeţe rusească. Sunt poeme de forţă şi de substanţă  care ar putea câştiga, poate, mai mult, prin scurtarea narativului şi prin simplificare.

O serată într-adevăr interesantă. La bună vedere.

Gustav Meyrink, Golem

La varsta de 24 de ani, scriitorul Gustav Meyrink are o tentativa de sinucidere, dar in timp ce se pregatea sa sfarseasca cu viata, o brosura ii este strecurata pe sub usa, avand titlul de Viata dupa moarte. Urmarile acestui episod au dus la numeroase studii de literatura oculta.
In Golem, scriitorul incearca o comunicare cu ajutorul cabalei, deprinsa din Cartea lui Zohar sau Cartea Stralucirii.
Subiectul romanului nu ii este refuzat crestinului, dar cu certitudine ridica un zid inaintea celui necunoscator. Informatiile privind viata din ghetou a evreilor ramane in umbra, deoarece te simti un ageamiu in fata atator simboluri iudaice.
Primesti si receptezi nu doar informatie, ci si chestiuni spirituale.
Primul capitol, intitulat Somn, se rezuma doar la o intrebare: Cine-i „eu” acum? Eu poate fi chiar Dumnezeu, conform literaturii kabbalistice. Personajul nostru se trezeste in sfarsit, nu din cearsafuri, ci din adancurile Sinelui.
Mai departe, naratorul ne asigura de starea de veghe: iata-ma dintr-o data…
Ni se spune o poveste, ni se ofera o interpretare.
Athanasius Pernah vine sa se desfasoare pe sute de pagini, se tese din povesti exterioare, intrigi feminine si legende iudaice.
Urmarirea acestui personaj, periplul lui prin ghetou, la suprafata lui sau in subteranele lui, nu este nici veghe, nici, somn, nici visare ne asigura Meyrink.
Athanasius Pernah ofera multiple imagini ale sinelui: slefuitor de geme, binefacator, golem, intruchiparea celui de-al 7-lea patriarh, Enoh. Cu el, scriitorul isi ajuta constiinta sa se impace cu minunea. Se diseca pe foaie, isi epuizeaza eul, il curata de egoism cu unicul scop de a atinge calea spirituala, aceea de a trai pentru a darui.

Politica.
De ce sa-ti pierzi vremea aruncandu-i o ocheada sau incercand sa-i faci curte? Cerul e albastru, copacii verzi, pasarile canta si rasul mi-e strasnic si fara a face sau a cunoaste politica.
Fara volta in propria atitudine, notez cateva ganduri la care am tot cugetat in urma citirii unei cartulii de Schopenhauer.
Arta de a avea intotdeauna dreptate.
Titlu de carte si tema de gandire.
Am citit primele pagini distrata, apoi am realizat ca ceea ce tocmai infaptuiam eu nu mai definea deloc o simpla lectura, ci incordarea nervoasa ce-o simteam imi traducea perfid o tentativa de asimilare a unor tactici.
Pentru prima oara am zarit omul politic. Nu marionetele ce ne zambesc si vorbesc la televizor in prag de alegeri, ci persoana, echipa din spate.
Dialectica eristica, arta de a vorbi in contradictoriu in asa fel incat sa ti se dea intodeauna dreptate, denota inteligenta, vadeste subterfugiu, indica o pregatire preeminenta a celui ce stapaneste aceasta arta. Ca stereotip, in spatele oricarui politician sta un tinerel cu un costum ponosit, slabut, cu ochelari, cu mainile intotdeuana ocupate cu foi, iar capul mereu plecat intru salut continuu.
Imaginea asta bagatelizata a unui tanar iti poate enumera stratageme pentru sustinerea unei dezbateri la fel de lesne cum eu imi pun sosetele in picioare.

Extensia unei opinii, omonimia, modele de enuntare a parerilor, intrebari de ascund concesia, furia adversarului, haoticul, inductia, figurile de stil, disocierea de nuanta, intreruperea preopinentului, generalizarea tezei, contrazicerea pana la exagerare, utilizarea silogismelor false, exploatarea agresivitatii adversarului, apelarea la impertinenta, invocarea unei autoritati, ironia si bagatelizarea, respingerea argumenteului adversarului incadrandu-l intr-o categorie odioasa, atacul la persona si luarea disputei la modul personal.

Insiruirea de mai sus constituie stratageme, nu nesimtire, nu prostie sau obscurantism, defel demagogie. Intotdeauna am stiut ca politica se bazeaza mai ales pe naivitatea celor multi, dar nu am putut vedea in ea o arta, o stiinta in fata careia te incovoiezi cu creionul in mana si iti iei notite.
La indemana mi-a venit dispretul si condescendenta. Educatia rafinata m-a inselat. Educatie, studiu, vointa si munca gasim in ambele parti, si la savanti, si la farisei, cu simpla deosebire ca unii pandesc aparita curcubeului, iar ceilalti spioneaza hadul si stapanirea.

Azi descoperii ca am fost premiata de Meet The Sun. Nu aman anuntarea lui, delicata mea stare nepermindu-mi nici o taraganare.
Premiul are o poza…

…si niste reguli:

Cele cinci îndatoriri ale premianţilor:
1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.
2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List, astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat.
5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Premiul merge mai departe la:
Costel – pentru umor si voce. Explicatie: graiul lui, dupa 25 de ani in America, este impecabil.
Dan – pentru vitalitate si muzica
Madelin – cea mai draga gospodina
Vlad – pentru povestile fistichii
Vladimir B. – pentru actualitate, inedit si documentare

Imi pare rau ca nu avem si coronite. Multumesc Meet The Sun.