Scriu repede, scriu asta seara intr-o prospetime de emotii.
Imi place teatrul.
Ma incanta muzica.
Ma ademeneste literatura.
Arta imi traseaza pe chip si pe trup un contur al individualului. Cand indraznesc sa ma privesc, sa ma ascult, imi simt insusirea de a fi unic, conturul invizibil, dar actual al trupului ma infioara.
Azi, pe scena teatrului din Timisoara se juca piesa Egoistul. Nu va urma o cvasicronica a piesei, voi aduna insa literele de pe tastatura intr-o apreciere.
O lacrima in coltul ochiului constitui rasplata unei somitati, un cuvant rece, dur, ba chiar grosolan. Insa ce termen sa aleg pentru o insipida si rapida descriere a lui Radu Beligan?
Aplauze.
Freamat.
Entuziasm.
Oamenii talentati sunt si mari culegatori.
Radu Beligan culese asta seara un numar finit de spectatori dintr-o mizera realitate a unei scaderi de 25% din salariu.
Cum putem, in senectute, sa adunam si noi roadele unei munci bine facute?
Doar visand, sa inchidem ochii si sa ne visam perfectiunea doar acolo unde este posibila, in meseria pe care am preferat-o.

Omule, iti iubesti mama?
Ai jurat sa-ti iubesti si sa-ti respecti mama?
Juramintele.
De ce trebuie sa juram credinta, iubire, respect?
Sentimentele, nefiind masurabile, doar comparabile, ma indeamna la o analiza si o observatie pertinenta. Iubirea nu se termina, nu are final, se naste si atat. Un inceput fara sfarsit!
Ce am constatat?
Mergi la biserica, fagaduiesti iubire, iar apoi adulmeci un divort. Unde e iubirea? Iubirea nu are sfarsit. Iti iubesti in continuare mama. S-a ispravit pasiunea, asta e teoria mea, dar iubirea dainuie. De aceea nu pot intelege atitudinea oamenilor divortati sau despartiti.
Seara de seara, zi de zi au impartit o perna, au admirat aceeasi imagine din dormitor, si asta cativa ani. Apoi se instaleaza nu se cuvine, imediat dupa despartire.
Nu se cuvine sa te mai intalnesti cu fostul, nu se cuvine sa-l mai iubesti pe fostul. Acest verb pacatuieste doar din comoditatea oamenilor.
Ce nu se cuvine este tocmai ipocrizia. Atat.
Nu-mi poate fi indiferenta o fiinta cu care am impartit vise, imagini, strangeri de mana si zambete. Port in mine cultul prieteniei, ma atasez cu vise, imagini, strangeri de mana si zambete de geamanul de langa mine.
Simt si traiesc totusi greutatea verbului se cuvine. Oamenii dau intaietate cercurilor, inainteaza intr-o relatie pana o inchid, iar din acest punct porneste nesiguranta si insatisfactia. Punctul asta confunda pasiunea cu iubirea. Iar de aici e musai sa vorbesti.
Intinsi pe pat, in bezna, in soapte, daca nu ne regasim carnea cu pasiune, sa ne redescoperim sentimentele, despartindu-ne in iubire.

Copiii, adultii si batranii, 3 cuvinte, 3 substantive, 3 momente ale omului…
Ma opresc acum asupra momentelor. Copiii si batranii se trezesc in zori, ii lasa sau ii indeamna Dumnezeu sa priveasca lumea cu ochii larg deschisi. In orizontul lor limpede, adultii isi mijesc ochii, isi taraie trupul.
Ma tot intreb, de ce ne vor zeii somnorosi, greoi, lipsiti de voiciune in zori?
Mara mea imi zambeste larg in fiecare dimineata, iar eu abia ii pot intoarce un suras din cauza toropelii. Iar afara, ei bine, afara simt pe langa ureche şoapte de flori, de roua, de iarba, de Dumnezeu.
Degeaba inspir lacoma aerul, inefabilul se sustrage, se pierde, non comunicarea elementelor naturii si umane naste frustrare.
Ce ni se ascunde? Ce povesti se scriu pe langa noi cu cerneala incolora?
Poate cocosul canta pentru a intrerupe jocurile inconstiente ale oamenilor cu ale zeilor.

Cu fiecare zi strecurata de cer si pierduta de pamant, mamanu devine tot mai mult MAMA. La fel cum observ zilele fetitei si ale bunicii, una incepe sa traiasca, cealalta isi consuma sfarsitul. Desprind de aici doar frumusetea si iubirea.
La 26 de ani, dupa ce am pupat coconia, dupa ce am indragit adolescenta, tineretea imi permite sa afirm ca evenimentele si cartile prezentului meu s-au inlantuit cu viata. Timpul prezent al momentelor fiintei mele s-au fermecat cu coincidente din titluri de carti sau de spectacole.
Astazi citesc Muntele vrajit si tot astazi ma simt vrajita de noua vietuire. Experienta sufleteasca ma incarca de grija, de iubire, de o repozitionare in timp.
Aseara am urmarit noul spectacol al lui Tudor Gheorghe, Chemarea pasarii de acasa. Omul asta surprinde la fiecare aparitie. Compozitia reprezentatiei de ieri a redat muzica poeziei lui Mircea Micu. Muzica lacramoasa, coplesitoare din versurile dedicate mamei.
Notiunea de mama rascoleste si simtamintele mele de foarte putina vreme. Interiorul meu pare sa se transpuna pe scena, pe foaie, din voce de menestrel si condei de scriitor. Alegerile mele sunt de fapt o optiune a sortii, carnea si instinctul retragandu-se in fata vointei preeminente ce haladuieste in fiecare dintre noi.

Au plesnit mugurii, s-au netezit frunzele copacilor pe batai de clopote. Talanga, talanga…
Drumurile strajuite imi pleaca capul pe spate. Fixez o dâră de cer limpede si inspir. Nedeslusitul ma sfarteca la interior. Simt ceva, ceva neidentificat ce se substrage definitiei, cuvintele se desprind de intelesuri. Oare ce imi scapa?
Daca as putea sa ajung la linia orizontului m-as izbi. Pulberea din materialul uman s-ar asterne in strat subtire pe frunzele copacilor. O vara intreaga as fi leganata, susurarea mi-ar astampara dorul de fiinta care am fost.
Echivocul din simtiri mi-l potolesc printr-o redirectionare a gandurilor spre mundan. Imi privesc picioarele si ma percep lunga, mare, femeie, apoi ma intind, ma alint si descopar in scancelile mele gesturile mogaldetei care doarme in patutul de alaturi. Tineretea si inocenta mea imi deapana basmul intim al vietii mele.

Am spus sau n-am scris, sorela mea munceste la o companie aeriana. Legat de acest fapt social si muncitoresc, urmeaza sa povestesc aici o anecdota cu italieni, natie prea putin simpatizata de ea, de a mea sora.
Antipatia se trage din fudulia fatisa a italienilor. Vin in Romania, patrund intr-o institutie romaneasca si vorbesc italiana. Saluta, intreaba, cer, flirteaza in limba lor.
Patriotismul meu nu pretinde sa-si chinuie limba in graiul nostru, dar se pot stradui in engleza. Dar nu prea se ostenesc dumnealor.
Asadar, potrivit acestei introduceri, un italian intra in biroul sorelei, saluta si cere bilet in limba intaliana. I se raspunde in engleza, dar el insista in limba lui, uitandu-se oarecum deranjat la prietenul lui. Impreuna reusesc sa incropeasca in engleza un discurs si sa ofere detaliile necesare.
Sunt intrebati in ce data vor sa calatoreasca.
Unul din ei: domani!                                                                                                                                                                                            Sorela: When?
Al doilea: Tomorrow.                                                                                                                                                                                                  La care, celalalt, recalcitrant, gesticuland, riposteaza: Che cazzo, domani e internazionale!

Am deschis usa candva saptamana trecuta in plina lumina. Soarele parea stapan. M-am apropiat de masina mea si am ramas putin in fata ei admirand-o. Micuta mea era acoperita de petale de corcodus. Prelata ei aducea mult cu chipia unui cardinal. Am inspirat cu ochii inchisi mireasma florilor si aburul tesaturii impermeabile.
Mintea a inceput sa dezgroape amintiri, soare scaparat prin crengi rapciugoase de carcodus, picioare julite si apusuri in urma unei turme de capre. M-am scuturat cu frisoane de clarele imagini ce-mi derulau un timp indepartat, o viata de copil nepasator.
Dupa un oftat lung, eliberator, resemnat, am deschis usa si am purces la drum intr-o ploaie de flori. Se desprindeau petalele, amintirea unei corole perfecte, in stanga si dreapta mea.
Invaluita de jur imprejur de elementele Mumei mi-am zambit in oglinda retrovizoare fericita. Uneori ma plesneste fericirea asijderea mugurilor din copaci, fara sa constientizez, doar simt, iar simtirea mi-e atat de puternica ca ma cufund in mine rusinata de atata stare de bine.

Cu aceasta poza, fotograful meu simandicos a participat la un concurs organizat de revista „Ibiza and Formentera Style”, unde are si un articol publicat.
Deoarece as fi de revista, de coperta ei…
Vestea asta mi-a venit ieri, si recunosc ca celulele nervoase responsabile de capriciile mele muieresti si-au intensificat activitatea. Excitatia provocata de efectul modeling a flatat lauza.
Albastrul fotografiei a pricinuit ganduri poetice, am formulat o propozitie ce cuprindea cuvantul oda, m-am exprimat anatomic in entuziasmul pentru solduri si in elogiul frumusetii feminine.
Ce bine ca m-am nascut femeie, pentru ca daca as fi fost barbat, mi-ar fi placut asa mult, incat poemul ce se desprinde de la incheietura unei doamne s-ar fi pierdut in rudimentarul mundan.
Magulirea de ieri mi-a colorat lauzia intr-un albastru insular, iar starea de bine mi-a adus atatea zambete de la fetita mea.

Eu pandesc primul zambet al fetei mele, in jurul meu oamenii se indragostesc, iar Hans Castorp, personajul lui Thomas Mann ajunge sa i se adreseze pentru intaia oara demoazelei care i-a tulburat simturile.
Dragosteala!
De vreo 3 zile tin capul plecat si meditez. Pozitie de cersetoare intr-un timp fara masura. Inceputul unei relatii are puncte comune cu activitatea lui Adam de a gasi nume pentru toate vietuitoarele din gradina lui. Un chin ce accelereaza sau opreste timpul, victorie si neputinta, frumusete si mazga, fiziologie si arta.
Ce inseamna pentru un indragostit pielea iubitei, bratul ascuns, pieptul usor dezgolit?
Gandurile lui emerg lin de la anatomie la arta, asta ar fi supliciul, tortura pe care noi o exprimam in fluturi. Nu o data, m-am intrebat, de ce fluturi? Aripile lor catifelate si diafane sa fie corespondentul dispozitiei noastre de matase ce o aplicam celui drag?
Cert este ca aceasta comparatie poate face omul sa simta timpul asemenea bolnavului, da amocul peste fiinte cu violente, ardori, izbucniri inexplicabile.
E frumos sa incepi primavara inmugurind in sentimente asijderea trandafirilor, dar nici iarna, in ger, nu poate fi rau sa te plimbi, ca Degetica, la aripa unui fluture.
In orice anotimp sau timp, dragosteala ne schimba ochii mintii!