Doar ore numar de cand am ajuns in tara, acasa, si intr-o liniste alba, de lapte mazgalesc dezordini, ordini, frumuseti in ordini si dezordini.
Acasa, la Severin, a trebuit sa dorm, sa ma trezesc, iar sa dorm pentru a accepta dezordinea. In Germania, a trebuit sa dorm, sa ma trezesc, sa dorm pentru a ma obisnui cu ordinea.
Acasa aveam senzatia ca a explodat o bomba, in Germania nu ma parasea impresia ca exista cineva care imi matura fiecare pas.
Si dupa somn, trezire, somn am redescoperit o stare de bine in ordine si in dezordine. La Severin m-a invaluit Dunarea, dealurile si luceafarul, am cochetat cu el in malul apei, in lumina felinarului, in oglinda retrovizoare. Intunericul s-a catifelat, s-a indulcit pentru sufletul dispus sa se supuna acelei zone geografice.
In Munchen am plecat obrazul in palma si am privit apusul printre cozi de gaste si lebede. Lacul, parcul, doua curcubeie mi-au imblanzit rasa persiflanta de latin.
Am tacut.
Am privit.
Natura, omul, munca.
Am iubit ordinea muncii, am iubit dezordinea leneviei.

Fara nici o legatura intre subiecte, Madalina Manole si evenimentul Schimb de carti imi incaleca orice tentativa de meditatie, chestiunile astea doua alungand orice materializare a unui gand.

Moartea ei m-a siderat, fara vlaga m-am asezat pe canapea sa trag cu urechea la televizor. Cuget la o moarte perfecta, la o iesire din scena intr-un moment ireprosabil. Am undeva, in strafundurile memoriei, amintirea unui fragment dintr-un film biografic cu Marilyn Monroe. Mama autenticei blonde, o femeie capriciosa, labila psihic, a reusit, in rarele lor intalniri si apropieri, sa-i sadeasca in suflet, dar mai ales in minte, conceptia unei morti potrivite. Trebuie sa stii cand sa mori.
Nu sugerez ca lina, lina, Madalina a stiut cand sa moara, dar asociez acest M impartit, Marilyn si Madalina fara sa gasesc o imagine satisfacatoare sau impacare de sensuri.

Cu Schimb de carti parasesc stralucirea barfei si a senzatiei. Am gasit acum cateva zile in cutia mea postala virtuala, un mail ce mi-a asmutit spiritul critic.
In cosmopolitismul meu adoptat si afisat, separarea dintr-o putere si asa mica, in una si mai mica mi se pare stupida. Nu vin sa trambitez despre politica, cuvantul putere insala aici.
Mailul care m-a determinat sa scriu aceste randuri continea parerea unei persoane, nu o cunosc, nu ma intereseaza, ce si-a exprimat o nemultumire si o dorinta, nemultumirea fata de pozitia subordonata a Schimbului de carti din Timisoara, si dorinta de detasare de Bucuresti, renuntand chiar si la numele de Schimb de carti.
Parerea mea nu conteaza, dar afirm ca nu pot fi de acord, deoarece stiu sa respect o idee. Ideea aceasta, a schimbului de carti, a apartinut cuiva, si cu aspiratie, munca si emotii, azi poarta titlul de eveniment.
M-am obisnuit cu toleranta de pe foaie a Banatului, cu faptul ca mereu cauta sa fie o liniuta din intregul regiunilor romane, dar rafinatii si cultii Romaniei cunosc foarte bine splendoarea unitarului.
Cum sa ajungem mari intr-o tara plina doar de oameni mari?

Simt timpul, citesc despre el, se opreste sau imi zboara printre degete. Cu putin timp in urma, desi simturile imi confirma din interior o alta masura, una mult mai indelungata, am primit, intre coperti albastre, cartea mea.
Celofan de apa, a carei autoare sunt, a grupat in juru-i sunete, imagini si instalatii. Artistii, Madalin Luca, Cosmin Haias, Sorin Oncu, Iulia Pordea si Diana Bodea, intr-un arabesc fara etimologie franceza, dar regasindu-se intr-o definitie ornamentala, au exprimat si interpretat cultura la ordinea zilei.
Lansarea de carte, concertul, instalatia si expozitia de fotografie s-au livrat publicului printr-un eveniment al Companiei D’arte. Ideea, munca, zambetele, aprecierea, disconfortul, constiinta insolitului s-au cuibarit in fiecare dintre noi intr-o secunda adormita a invoielii ca infatisam niste persoane ce lucreaza creator.
Am avut momente de glorie, momente personificate, coada de paun arata chipurile noastre.
Mai jos, poze de la eveniment si doua linkuri. Interviu 1 si interviu 2.

cu steluta: imi cer scuze pentru acuzativ, pentru Dan in special, si pentru toti ceilalti.

Cat din fiinta noastra este zgomot?
De cateva zile ma aflu la casa parinteasca si rememorez zgomote si mirosuri. Identitatea amescului de sunete ma infoara. Timpul trecut da buluc peste prezent.
Scrasnetul nearmonios al unei usi, vuietul Dunarii, iarba calcata, galagia trenului si harmalaia vazduhului le regasesc aidoma, le-am daugat insa niste Doine si lacramioare alecsandriene.

In ceasul trist de noapte, cand apriga furtuna
Pe marea tulburata, saltand din val in val,
Se nalta, se lateste si vajaie si tuna,
Zdrobindu-se de mal,

…

Imi place a sta singur pe-o stanca daramata,
S-aud pe maluri vantul cu groaza suierand,
Sa vad pe-ntinsul negru furtuna intartata
Si cerul fugerand
PE MALUL MAREI

In zgomotul serii, pe strada mea se toarna beton, se joaca mingea, bat clopotele, cainii latra, copiii cresc, iar intr-un colt se citeste poezie. Metaforizez, subinteleg comparatii cu o rugaminte de a rasturna obiectele si imaginile bucolice sau maneliste cu o reflectare sufleteasca de frumusete si putere naturala a pamantului si a omului.
Pe strada mea tasneste poezia!

Amintire. A, mint… doar fragmente organice ale unui trecut nu tocmai indepartat. Picioare, maini, un spate rasucit, un chip bronzat apartinandu-mi, dezvaluind fiinta simpla, multumita si vesela de timpul ei, in timpul ei. Prin vant, ploaie sau soare, prin povesti suierate, dospite, coapte, in umbra padurii sau in urma unor copite de animale, cautam cu mana si privirea un trifoi cu patru foi.
Noroc.
Circumstantele favorabile ale societatii au corespondent clorofila naturii, trifoiul.
Cred in noroc, in circumstante favorabile.
Asa se explica festinul vietii mele de azi. De pe miristi, de la coada caprei si balega vacii pe Riviera franceza. Astfel ma intreb: cata bogatie poate suporta un om?
Niciodata nu s-a ivit inversul interogatiei de mai sus, saracia fiind mai aproape de om, de muritor, de visator. Bogatia insa mi-a furat parca omenia, pieirea, visele. O vacanta petrecuta intr-un tinut al yahturilor, al doamnelor fara varsta, al barbatilor cu esarfa, al averilor risipite abia mi-a oferit la intoarcere un text ingrijit, caci simtirile imi sunt oarecum ingretosate.
Alegand sa traiesti acolo aduce foarte mult cu optiunea de a plusa euro pe noptiera pentru visele din timpul noptii.

Se aduna ani si litere. Caut cu disperare o imagine pentru verbul a apasa. Ma apasa ceva pe suflet. Nu surprind comparatia pentru o posibila descriere.
Imi privesc si-mi aud numele, ma vanzolesc intr-un sentiment al dezamagirii de sine. Cresc in flori si in litere. Si ma simt iubita.
Hm!
Zambesc cufundandu-mi obrazul in umar. Cat bazar de simtaminte constituie fiinta mea! Descriu curcubee si morminte, lacrimi si hohote de ras, persiflare si umilinta.
Acum ticaie ceva in mine, ceasul, durerea, fericirea…

La Timisoara

…si la Severin

[vodpod id=ExternalVideo.946003&w=425&h=50&fv=]

Intocmirea fiintei mele numara azi si descrierea de proaspata mamica. Inainte… Lumea se imparte, intr-adevar, in dupa si in dinainte de maternitate.
Dinainte era perfect acum un an. Gandeam asta, simteam tot asta, aratam asta. Egoismul meu, inca la locul lui, nu permitea rahat, lapte, barbite, plansete.
Astazi nu permit, adopt grija ca o inalta manifestare a iubirii pure. Nu sunt vorbe sau alcatuiri de sensuri, deoarece la intrebarea cum este sa fii mama? , dupa imediatul raspuns frumos, dar obositor, am descoperit ca ma simt excelent.
Omul se simte bine cand iubeste, nu?
Iar eu iubesc…

Ma tot obsedeaza doua imagini, doua amintiri. Acum ma gandesc la verbe. Intru descrierea celor doua imagini, doar verbul este necesar, celelalte parti de vorbire se pierd nedeslusit.
A napadi, a sufoca, a uimi.
Ma napadesc sentimentele dintr-o cartulie de psihologie, ma sufoca emotia instinctului rasei umane, ma uimeste resemnarea determinata de societate, de reguli.
O intalnire, o vizita.
O prietena mi-a calcat pragul impreuna cu fiul ei, un prunc aflat la primii pasi. La o imbratisare a lor mi-am permis sa fiu indiscreta, nu mi-am plimbat privirea, ci mi-am odihnit retina pe chipurile lor. O manuta dolofana mangaia duios fata mamei. Sinceritatea. Niciodata nu am vazut-o pana in momentul acela. Ce tablou! Ce icoana de purtat in suflet pana-n viata de apoi.
O acordare de prioritate.
Am oprit cuminte la o trecere de pietoni. In marginea trotuarului un batranel astepta linistit sa traverseze strada. S-a instalat asteptarea soferului si a pietonului. Eu asteptam in masina, batranul astepta in strada. Dar el nu s-a miscat. Cu capul plecat in jos, cu o educatie a marlaniei din circulatia rutiera romaneasca, persoana in etate a permis unei cutii de fier dreptul lui. Nu a cedat, deoarece resemnarea in fata mitocaniei s-a intamplat intr-un timp trecut. Iar trupul lui garbovit si chipul melancolic mi-au devastat forul interior.
Verbul, doar verbul, celelalte parti de vorbire se pierd in nedeslusit.