Linistea virtuala se opune strasnic vietii mele sociale. Fara a fi agitate, zilele mele se repeta. Si asta de duminica seara.
Tineretea mea repetitiva in timp istoric mi-a stat pe piept vreo 2 minute.
2 minute, doar atat o sa scriu pe blog despre nastere.
Am nascut o fetita. Imediat dupa primul tipat, mi-a fost pusa in brate.
Ii cer iertare lui mamanu aproape in fiecare zi, acum stiu durerea si minunea de a fi mama.
In viitor, eu si Mara mea o sa avem pareri diferite, o sa tipam, certam, o sa ne provocam lacrimi, dar eu, in plus fata de ea, o sa am intotdeauna cele 2 minute.
M-a privit fara sa ma vada, mi-a pus manuta pe buze fara sa caute un sarut, a tras in piep un miros de piept de mama.
Sunt victorioasa doar cu cele 120 de secunde.

Am in mine doua inimi, de maine, s-ar putea sa ma despart de una. Si acelasi maine, intr-o gandire formulata, o sa ma gaseasca cu una din inimi in brate, pregatindu-ma sa-i dau un nume!

Articolul de mai jos l-am preluat adlitteram de pe blogul cenaclului Pavel Dan. Am facut-o pentru Paula. Cine este eu acum?

Poeme noi & proza noua
Scris de Alexandru Colţan

Ce poate fi mai plăcut într-o ianuarie, marţi, atunci când presiunea urbană începe să scadă şi luminile să se aprindă, decât să te lepezi de lume şi să începi o serată literară ? Iar pe 19 am avut parte de toate : şi de texte bune şi de critici şi de confruntări de opinii, învelite într-o ţiplă subţire de umor.

Ne citesc Beatrice Serediuc şi Moni Stănilă.

        Eugen Bunaru consideră că Beatrice îşi confirmă buna impresie şi demonstrează, încă o dată, un antrenament regulat al scris – cititului. Proza ei are nerv şi tensiune, frazarea şi ritmul sunt conduse cu grijă, atmosfera este creată cu ştiinţă, prin secvenţe cinematografice şi prin „scanări” reuşite de dialog. Din păcate, aceleaşi dialoguri, care ne transmit impresia de natural (ism), alunecă spre un efect tezist sau patetic, care ne aduc aminte de proza britanică a „tinerilor furioşi”.

Moni ne citeşte, de data aceasta, un întreg ciclu poetic, ceea ce denotă maturitate. Vorbim despre o poezie în care se întrepătrund incantaţia cu aciditatea pamfletară – vezi ciclul „Rasputin” – o poezie de armonizare a contrariilor şi de rememorare a esenţialului. Descoperim, încă o dată, în poemele sale,  efortul de mitologizare a familiei, ca loc originar, ca simbol al unei arhaităţi redescoperite. Lirismul profund al versurilor  se degajă dintr-un fond sonor de muzicalitate psalmică, pe care izbucnesc învolburări de senzaţii şi trăiri ce depăşesc descripţia imediatului şi ating metafizicul. În acelaşi timp, se menţine  aerul dens de concreteţe mustoasă. Tonul solemn place, numai că uneori apare senzaţia de enunţiativ şi  sentenţios sau surplusul verbal.

Oaspetele nostru din seara aceasta, domnişoara Paula ne mărturiseşte că proza Beatricei are forţa de captare a cititorului şi e reuşită ca frescă ; în schimb, nu este prea obişnuită cu tipul de limbaj folosit – şi, de aici, discuţia se ramifică pe direcţia modernism / postmodernism literar.

Ariadna Perhald este de părere că textul Beatricei reuşeşte să comprime un fragment de realitate şi să ne ofere o senzaţie de autentic. În acelaşi timp, din el se degajă o tristeţe enormă. Poemele lui Moni se alcătuiesc dintr-o împletitură de imagini cu unele valenţe filosofice. Dintre toate, cel mai mult atrage ultima poezie.

Şi Marinel Oprea apreciază talentul Beatricei, simte nervul şi forţa prozatorului – mai ales în prima parte a textului – căci în cea de-a doua, acţiunea pare să scadă. Din păcate, însă, într-o proză de asemenea factură nu există mister, iar liricul şi filosoficul par dezavantajate. Descoperim, de asemeni, unele probleme de limbaj şi imagini neplauzibile.

Cât despre mine, consider că este vorba despre o seară care pare să aibă ca temă inconsistenţa cotidianului. Şi eu apreciez munca de construcţie a Beatricei, în acelaşi timp un manifest asupra debusolării tineretului şi un exerciţiu de virtuozitate literară. Îmi place accelerarea bruscă a story-ului şi schimbarea de planuri, impresia de autentic, mixajul între lirism şi parodie, între diafan şi vulgar. Într-adevăr, unele dialoguri par să cadă în tezism, filosofarea adolescentină eşuează câteodată în poantă ( ceea ce trimite spre mentalităţi la modă ), dar acestea sunt detalii ce pot fi uşor de refăcut. Ce este important este că Beatrice are talentul şi forţa necesare abordării prozei de anvergură.

Moni scrie o poezie a inconsistenţei prezentului, pe care îl fotografiază sau căruia îi caută un sens prin apelul la mit, la religie sau la istorie domestică. Versurile ei apar   printr-o hipertrofie a eului creator, care ocupă întregul spaţiu al realităţii, un eu care tinde să înghită concretul, să-l dizolve şi să ni-l returneze „în gura mare”. Poeziile ei se compun prin reconfigurarea sau sublimarea unor crâmpeie de real sau amintire, coabitează aici şi iubirea şi ura şi ironia şi furia şi violenţa extremă, dar pe sub toate acestea se aude curgând un izvor curat de tristeţe rusească. Sunt poeme de forţă şi de substanţă  care ar putea câştiga, poate, mai mult, prin scurtarea narativului şi prin simplificare.

O serată într-adevăr interesantă. La bună vedere.

Gustav Meyrink, Golem

La varsta de 24 de ani, scriitorul Gustav Meyrink are o tentativa de sinucidere, dar in timp ce se pregatea sa sfarseasca cu viata, o brosura ii este strecurata pe sub usa, avand titlul de Viata dupa moarte. Urmarile acestui episod au dus la numeroase studii de literatura oculta.
In Golem, scriitorul incearca o comunicare cu ajutorul cabalei, deprinsa din Cartea lui Zohar sau Cartea Stralucirii.
Subiectul romanului nu ii este refuzat crestinului, dar cu certitudine ridica un zid inaintea celui necunoscator. Informatiile privind viata din ghetou a evreilor ramane in umbra, deoarece te simti un ageamiu in fata atator simboluri iudaice.
Primesti si receptezi nu doar informatie, ci si chestiuni spirituale.
Primul capitol, intitulat Somn, se rezuma doar la o intrebare: Cine-i „eu” acum? Eu poate fi chiar Dumnezeu, conform literaturii kabbalistice. Personajul nostru se trezeste in sfarsit, nu din cearsafuri, ci din adancurile Sinelui.
Mai departe, naratorul ne asigura de starea de veghe: iata-ma dintr-o data…
Ni se spune o poveste, ni se ofera o interpretare.
Athanasius Pernah vine sa se desfasoare pe sute de pagini, se tese din povesti exterioare, intrigi feminine si legende iudaice.
Urmarirea acestui personaj, periplul lui prin ghetou, la suprafata lui sau in subteranele lui, nu este nici veghe, nici, somn, nici visare ne asigura Meyrink.
Athanasius Pernah ofera multiple imagini ale sinelui: slefuitor de geme, binefacator, golem, intruchiparea celui de-al 7-lea patriarh, Enoh. Cu el, scriitorul isi ajuta constiinta sa se impace cu minunea. Se diseca pe foaie, isi epuizeaza eul, il curata de egoism cu unicul scop de a atinge calea spirituala, aceea de a trai pentru a darui.

Politica.
De ce sa-ti pierzi vremea aruncandu-i o ocheada sau incercand sa-i faci curte? Cerul e albastru, copacii verzi, pasarile canta si rasul mi-e strasnic si fara a face sau a cunoaste politica.
Fara volta in propria atitudine, notez cateva ganduri la care am tot cugetat in urma citirii unei cartulii de Schopenhauer.
Arta de a avea intotdeauna dreptate.
Titlu de carte si tema de gandire.
Am citit primele pagini distrata, apoi am realizat ca ceea ce tocmai infaptuiam eu nu mai definea deloc o simpla lectura, ci incordarea nervoasa ce-o simteam imi traducea perfid o tentativa de asimilare a unor tactici.
Pentru prima oara am zarit omul politic. Nu marionetele ce ne zambesc si vorbesc la televizor in prag de alegeri, ci persoana, echipa din spate.
Dialectica eristica, arta de a vorbi in contradictoriu in asa fel incat sa ti se dea intodeauna dreptate, denota inteligenta, vadeste subterfugiu, indica o pregatire preeminenta a celui ce stapaneste aceasta arta. Ca stereotip, in spatele oricarui politician sta un tinerel cu un costum ponosit, slabut, cu ochelari, cu mainile intotdeuana ocupate cu foi, iar capul mereu plecat intru salut continuu.
Imaginea asta bagatelizata a unui tanar iti poate enumera stratageme pentru sustinerea unei dezbateri la fel de lesne cum eu imi pun sosetele in picioare.

Extensia unei opinii, omonimia, modele de enuntare a parerilor, intrebari de ascund concesia, furia adversarului, haoticul, inductia, figurile de stil, disocierea de nuanta, intreruperea preopinentului, generalizarea tezei, contrazicerea pana la exagerare, utilizarea silogismelor false, exploatarea agresivitatii adversarului, apelarea la impertinenta, invocarea unei autoritati, ironia si bagatelizarea, respingerea argumenteului adversarului incadrandu-l intr-o categorie odioasa, atacul la persona si luarea disputei la modul personal.

Insiruirea de mai sus constituie stratageme, nu nesimtire, nu prostie sau obscurantism, defel demagogie. Intotdeauna am stiut ca politica se bazeaza mai ales pe naivitatea celor multi, dar nu am putut vedea in ea o arta, o stiinta in fata careia te incovoiezi cu creionul in mana si iti iei notite.
La indemana mi-a venit dispretul si condescendenta. Educatia rafinata m-a inselat. Educatie, studiu, vointa si munca gasim in ambele parti, si la savanti, si la farisei, cu simpla deosebire ca unii pandesc aparita curcubeului, iar ceilalti spioneaza hadul si stapanirea.

Azi descoperii ca am fost premiata de Meet The Sun. Nu aman anuntarea lui, delicata mea stare nepermindu-mi nici o taraganare.
Premiul are o poza…

…si niste reguli:

Cele cinci îndatoriri ale premianţilor:
1. Fiecare Scriitor Superior (S.S.) trebuie sa dea mai departe premiul la cinci prieteni bloggeri speciali.
2. Fiecare S.S. trebuie sa isi creeze o legatura pe net la blogul (si autorul-blogger prieten) de la care el a primit premiul.
3. Fiecare S.S. trebuie sa isi prezinte premiul pe blog si sa adauge un link la acest post, care explica ce este cu premiul.
4. Fiecare S.S. care a castigat premiul este rugat sa viziteze acest post si sa isi adauge numele la Mr.Linky List, astfel incat sa existe o evidenta a fiecarui ins premiat.
5. Fiecare S.S. trebuie sa posteze aceste reguli pe blogul lui.

Premiul merge mai departe la:
Costel – pentru umor si voce. Explicatie: graiul lui, dupa 25 de ani in America, este impecabil.
Dan – pentru vitalitate si muzica
Madelin – cea mai draga gospodina
Vlad – pentru povestile fistichii
Vladimir B. – pentru actualitate, inedit si documentare

Imi pare rau ca nu avem si coronite. Multumesc Meet The Sun.

Suntem plini de reprosuri, nemultumiri, frustrari. Eu, tu si el de etnie romana alcatuim un grup omogen de handicapati intelectual.
Lipsa informatiei istorice formeaza latratori la stele. Ne urlam neajunsurile fara a depune un minim efort pentru intelegerea specificului nostru.
Care e acela? Exista spiritualitate romaneasca?
Intrebarile ma depasesc cu siguranta. Adun, firmitura cu firmitura, de la cativa romani, indicatii care ma ajuta sa ma dumiresc asupra situatie mele de romanca.
Noica demonstreaza ad rem carentele poporului. Lancezim, ca natie, in eternitate, nefiind actuali. Exemplele lui istorice sustin intocmai aceasta teza.
In secolul XVI, Neagoe Basarab nu-si indruma fiul spre cunoastere proprie, deci afirmarea omeneasca nu este cu putinta, omul are rol doar de marturisitor.
In secolul XVII, Dimitrie Cantemir, oarecum cu un suflet instrainat, isi mustra neamul. II aduce reprosuri. Nu avem curiozitate stiintifica.
Apare conflictul in care continuam sa traim si azi.
Etern sau actual?
In secolul XX, Lucian Blaga ridica vocea si emite categoric parerea ca tindem spre cultura de tip mare. Ajungem in sfarsit personali.

Asadar, ma ridic cu umilinta sau ingenunchez smerita in fata acestor fapte istorice. Se cuvine ca toate asteptarile mele, de demoazela pro sau contra basesciana, sa nu ignore aceste actiuni istorice. Azi suntem ceea ce stramosii au facut sa fim, maine insa, putem ajunge ceea ce dorim sa fim.
Ce dorim?
Aspiram la o cultura majora, tanjim sa fim personali, ravnim sa fim actuali.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie,
Tara mea de glorii, tara mea de dor?
…
Vis de vitejie, fala si mandrie,
Dulce Romanie, asta ti-o doresc! (Mihai Eminescu, Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie)

Sa ma duc, sa nu ma duc?
Am ajuns, si inca putin mai devreme.
Inaintea lecturilor, putina palavrageala, dar neplacuta din cauza gafelor ce reusesc intotdeauna sa le savarsesc.
Rasfoind forumul studentesc, supliment literar realizat de Cenaclul „Pavel Dan”, il gasesc asemanator vechilor almanahuri, dar zic almanahe, deoarece intrebuintarea lui intr-o forma voit gresita si persiflanta, dupa modelul Vanghelie, mi-a purtat vorba inaintea judecatii.
Mi-au ars obrajii toata seara.
Cenaclul Pavel Dan. Prima participare.
Incaperea unde s-au tinut lecturile publice, Moni Stanila, poezie, Beatrice Serediuc, proza, m-a apucat intai de nas. Mirosul de carte veche mi-a calmat jena gramaticala si m-am asezat cuminte sa cuprind cu ochii cartile colorate de pe rafturi.
Lectura.
Am urmarit randurile, am dat paginile.
Mi s-a cerut sa vorbesc. Hm! Aaa! Pai!
M-am fastacit. Respiratia mi-a taiat-o si fata si emotia, o emotie, una singura. Am incercat sa-mi exprim succint si clar o nedumerire literara.
Eleganta literara si limbajul neconventional. O parere, doua pareri, trei pareri, iar eu m-am trezit murmurand niste scuze.
Si s-a conversat si analizat.
Timpul petrecut la cenaclu, printre artisti, printre temperamente, printre carti mi-a convenit spiritual. Oamenii noi si dialogurile literare imi deschid ochiul interior, imi starnesc cuvantul hraparet ce-l port in mine.

Ana Maria SANDU, Fata din casa vagon

Primele pagini ale cartii le-am frunzarit, eram tare curioasa. Numele scriitoarei, complet necunoscut, nu-mi instiga simturile, nu-mi smintea judecata.
Libera de opiniile altora, fara riscul de a-mi insusi parerea unuia sau altuia, am ramas sa descurc de una singura sensuri si impresii.
Dupa cateva file, cititorului i se pune sub nas o obsesie ce va urma. Punerea in alerta m-a deranjat. Prima aparitie a trompetei lui Jacopo Belbo nici nu am luat-o in seama, inelul cu piatra rosie al Ilenei insa, m-a prevenit de importanta lui semnificativa.
Cartea Anei Mariei Sandu descrie universul angoasant, vascos si posomorat al unor femei, al unei femei dintr-o casa, dintr-un apartament construit asemenea unui vagon.
Nerabdatoare sa sfarsesc romanul, m-am lasat dusa de nas de vocile narative si de tehnica de constructie a scriitoarei. Acolo unde eu credeam ca am depistat o eroare narativa, Ana Maria Sandu inalta un discurs epic suprarealist.
Intaietate in revelarea continutului romanului detine evocarea. Amintirile redau un stil de viata caracteristic epocii comuniste, senzatia de socialism servit pe paine m-a urmarit cateva zile.
Confundarea vocilor, pendularea personajelor feminine in reconstituirea unui destin fragil si malad constituie tehnica la care apeleaza scriitoarea pentru a-si sustine povestea, credibilitatea acesteia, iar metodele, prin evocare, prin introducerea unor englezisme in discurs sau, pe alocuri, apelarea la un limbaj neconventional intretin universul sumbru al fetei din casa vagon.
Uneori, si nu putin, ai impresia ca ti se povesteste un vis. Cuvinte insirate, propozitii al caror sens se impaienjenesc cu epitete redundante, comparatii superfluu, toate incropesc povestea Ilenei.
Finalul desluseste suprarealismul adoptat de scriitoare si te abandoneaza laic intr-o bucatarie cu linoleum, cu sufletul la fel de gol si timorat ca al fetei cu un tampon de vata intre picioare.

Te-ai naste doar pentru a trai o singura dimineata acoperita cu roua sau pentru o dupa amiaza invesmantata de curcubeu?