Să începem. Concediul meu a început în 3 august. Ne-am urcat în mașină și am pornit spre Salonic. Dimineața ne-am continuat drumul spre insula Corfu, o insulă scăldată de albastrul mării și acoperită de verdele chiparoșilor și măslinilor.

Vacanța copiilor a început de la sfârșitul lunii iunie. În luna iulie ne-am trezit ca de fiecare dată împreună, dar nici unul nu a mai părăsit casa. Ne-am dat bună dimineața și ne-am întâlnit la bucătărie în mirosul clătitelor, ouălor cu oregano și ceaiului verde cu iasomie. Ne-am reacomodat prezențele. Uneori am dansat împreună, alteori ne-am iritat. Dar așa este cu prezențele, insuportabil și frumos, frumos și insuportabil.

În august, toate aceste prezențe s-au întâlnit în malul mării pentru aerosoli. Clătitele, ouăle cu oregano și ceaiul verde cu iasomie au rămas acasă. Mara și cu mine am citit cât s-a putut, Mateiu și tatăl lui Mateiu s-au împrietenit cu placa de paddel.

Zece dimineți însorite am respirat în malul mării. Respirație. Mic dejun. Plajă. Masa de prânz. Odihnă în cameră. Plimbare prin Kerkira sau sate. O zi am întrerupt-o pentru barcă. L-am învățat pe Mateiu să urmărească siajul. Am avut un concediu plăcut, ușor plictisitor. I-am mărturisit lui Făt Frumos. E plăcut. E plictisitor. Nu mă deranjează repetitivul. Mă deranjează că nu mă deranjează.

Din răsputeri am încercat să privesc copacii de măslini, marea, oamenii fără gânduri. Privitul fără de gânduri în continuare nu e de mine. Măslinii îmi evocau cele două balcoane de acasă în care am ucis, cu milă, reprezentanți ai acestor arbori fructiferi cu frunze verzi-argintii. Marea, nemărginirea ei, îmi amestecă anxietățile prezente și trecute. La mare mă confund cu copilul din mine. Devin copil. Simt intens. Oamenii din jur, în ciuda așteptărilor, firește nerealiste, dar personale, nu-mi livrează povești, ci clișee. Francezul. Italianul. Asiaticul. Grecul. Românul.

Pe șezlong, pe barcă, la cafenea, în cameră am citit cu nesaț 3 romane, Ministerul fericirii supreme, Chira Chiralina și Abisuri personale. Fiecare carte, în felul ei, m-a sfârtecat. În timpul lecturii am realizat că la mine, verile, concediile petrecute la mare s-au amprentat cu narațiuni. Nu-mi amintesc ani. Nu zic: În 2013 sau În 2014, ci Vonnegut sau John Brunner. Mă duc în urmă după o atmosferă scriitoricească. Trăiesc ca să citesc, ca să descopăr, să mă descopăr. Încă mă caut.

Vara aceasta, concediul acesta îi aparține lui Arundhati Roy. Mă obsedează ura din locurile acelea. În India, Pakistan și Cașmir oamenii s-au ucis din ură. Mi-e tot mai greu să accept religia și practicarea ei în orice formă. O simt ca o povară, ca o rușine, ca o inabilitate.

Concediul acesta e trist.

De parcă aș avea nevoie să mi se reamintească trecerea timpului, mă uit zilnic în oglindă, orașul Barcelona a pus pe masă ostentativ cei 16 ani trecuți de la vizita mea din 2009. În primul rând Rambla, strada plină de viață, hoți, artiști, terase mi-a numărat anii prin inadvertență sentimentală. N-am regăsit ce mi-am amintit, viața, hoții, artiștii, terasele. Rambla este un șantier în prezent, iar magazinele și terasele au proprietari străini, nu spanioli.

Pe Rambla m-am oprit câteva secunde să absorb diversitatea. În momentul acela am ales să mă las sedusă de diferențe și nu înfricoșată. Părerile negative despre comportamentul arabilor le cunosc. Nu le împărtășesc din rațiune. Mi-am controlat greața când am intrat la baie în restaurant și am trecut pe lângă bucătărie. Mi-am controlat spiritul critic când am purtat conversații pe un ton intim. Mi-am controlat partea civilizatoare și culturală. M-am redus la a fi ființă umană. Eu om, spaniolul om, arabul om, țiganul om. Atunci, atât cât permite sufletul meu, am simțit iubire. M-a cuprins căldura sufletească și dispoziția nu s-a schimbat.

M-am concentrat pe curiozitatea și entuziasmul Marei care a vizitat pentru prima dată Barcelona. Ne-am plimbat pe străzi și străduțe. Am privit marea și ne-am jucat în nisip. Am povestit de Gaudi. Am făcut cumpărături la Sephora, mare atracție pentru Mara în această perioadă. Ne-am delectat cu lucrările lui Picasso, oh, Picasso. Mă reîndrăgostesc de fiecare dată de liniile șui de pe pânze.

În 2009, ca tânără femeie cu o largă paletă de opțiuni în viață, Barcelona s-a impus luminoasă. În 2025, ca femeie adultă, Barcelona s-a prezentat separată neuniform. Oamenii schimbă locul, iar oamenii au schimbat Barcelona. Generația mea trebuie să reziste în lume, dar generațiile viitoare trebuie să găsească soluții pentru conviețuire. Etnia și naționalismul necesită reinterpretări și renunțări. După căderea imperiilor, oamenii s-au reorganizat. Acum cade rasa ca particularitate exterioară.

Mai mult ca niciodată, educația este stringentă. Orice amânare ne apropie de violență și exterminări.

Haideți să ne educăm!

Să fie 16, să fie 17 ani când am călătorit pentru prima dată în Corfu. Zburam atunci spre insulă în compania unor prieteni într-o abordare nepăsătoare a vieții. Nu mă supărau hemoglobina lui Mateiu, infecția cu HPV, pierderea unei nepoate, factura ușilor, apa de la duș care își micșorează temperatura când ți-e lumea mai dragă. Mă supărau poveștile de iubire și de prietenie. Iubeam, ne certam și ne împăcam fără să obosim. Era frumos atunci. În avionul care ne-a purtat spre Corfu s-a regăsit, printre pasageri, și Mircea Mihăieș.

În 2024 am călătorit în Corfu cu mașina alături de familie, o abordare destinată domesticului. Ar fi niște sare și piper în lectura cărții de luna trecută, Istoria lui Corto Maltese: pirat, anarhist și visător, de Mircea Mihăieș. Mereu lecturile mi s-au înlănțuit cu trăirile fără să înțeleg relația de cauzalitate sau dacă există una.

Insula am regăsit-o cu aceleași străzi înguste, incredibil de verde și cu un număr mare de chiparoși lumânare aduși de venețieni. Prima călătorie în Corfu s-a estompat datorită vizionării serialului The Durrells. N-am fost curioasă să recuperez senzații și amintiri din urmă cu 16 sau 17 ani, am fost curioasă să descopăr locurile unde s-a filmat The Durrells.

Întâmplarea face ca ziua petrecută pe barcă să mă apropie cel mai mult de familia Durrells. Am prânzit la restaurantul din casa unde a locuit pentru o scurtă perioadă Lawrence Durrells. Am privit intens și am încercat să-mi imprim în cap și suflet peisajul: casa, golful, terasa, clipocitul apei, măslinii, mesele și scaunele. M-au durut dorința și neputința. Mi-am dorit nespus o casă într-un golf, o casă generată de câștigurile blogului, de capul meu, de munca mea.

Corfu are multe case părăsite și neîngrijite. Corfu are mulți chiparoși lumânare. Corfu are un soi de măsline mici. Corfu mă are în două reprezentări, la 20 de ani și la 40 de ani. Într-o seară am privit marea. Am privit-o și în urmă cu 16 sau 17 ani. M-am gândit la sora, mama și tatăl meu atunci. Acum m-am întors către mine. Te-ai descurcat satisfăcător!, mi-am zis.

Între timp am revenit acasă. M-am reapucat de The Durrells. Mă gândesc la iubire, la lipsa ei, la faptul că este singura capabilă să țină piept forței distructive prezente în oameni. Încerc să stabilesc dacă dorința de a avea o casă într-un golf ține de fericire sau nefericire.

Și ca întotdeauna, sănătoasă sau bolnavă, râd înainte de toate.

În 18 iunie ne-am pus pe drum cu destinația Copenhaga. Nici unul dintre noi, Făt Frumos, Mara, Mateiu și cu mine nu mai călătorisem în Danemarca. Ca mijloc de transport am ales mașina. Ne-am propus să nu parcurgem mai mult de 800 de km pe zi. Mara rabdă din entuziasm, dar Mateiu rabdă până la următorul loc de joacă. Asta înseamnă opriri la două ore.

La Praga am ajuns la fix să prindem muzeul Kafka deschis. Angajatul, un adolescent amabil, după ce ne-a informat că s-a închis, ne-a lăsat totuși să intrăm. Come back tomorrow, ne-a zis. We leave tomorrow, am răspuns eu. Și uite așa ne-a poftit să vizităm.
Am revenit pe malul Vltavei unde ne așteptau Mateiu și tatăl lui. Am prânzit, am inspirat aerul, am savurat o bere. Ne-am ridicat și am pornit la pas spre ceasul astronomic. Viermuială pe străzi. Magazine cochete. Arhitectură abordată fantastic printr-un centru medieval păstrat aproape intact. Starbucks la fiecare colț de stradă. O femeie elegantă prinsă într-o discuție cu un preot. Marijuana în vitrine. Am părăsit orașul dimineața nu foarte devreme.

Pentru noaptea de 19 spre 20 iunie ne-am luat cazare la Rostock. De fapt ne-am luat o cameră la un hotel pe malul mării, la Warnemunde. Călătoria a început. Călătoria s-a sfârșit. Warnemunde a fost surpriza călătoriei – o plajă lungă, lată, ordonată, cu iarbă, cu căsuțe, cu copii desculți, cu vânt, cu far, cu faleză, cu restaurante îmbietoare, cu pescăruși-hoți de înghețată, cu buticuri, cu debarcader, cu arhitectură cu o armonie a formei diferită de ce am văzut în Germania, cu parcuri și cu vânt. Scurta poposire la marea Baltică m-a săgetat. M-am îndrăgostit ușor și mi-am lăsat un strop de suflet în urma feribotului care ne-a dus mai departe în Danemarca. Mi-ar plăcea să revin pentru Warnemunde și pentru marea Baltică.

Este obositor și exasperant să călătorești cu copii de 14 și 3 ani?! Da și da. N-aș renunța în ciuda oboselii, în ciuda exasperării. E suficient să-i privesc cum cresc și se dezvoltă după fiecare călătorie ca să mă apuc de pregătiri pentru anul viitor. Planul este Scoția, dar cred că Mara, prin evaluarea națională, o să ne amâne cu un an. Vârsta de 42 o s-o sărbătoresc pe plaiuri mioritice. M-am dus mult înainte și tot ce vreau să rețineți este Warnemunde.

Am fost la Warnemunde. Am văzut. N-am văzut suficient.

Warnemunde.

M-am întors de la Copenhaga. Un lucru pot să vă spun sigur. Copenhaga nu este Paris. Copenhaga nu este Londra. Copenhaga nu este ca nici o capitală europeană vizitată de mine. Copenhaga te întâmpină cu lipsa de zgomot. Vacarmul produs de mașini nu te izbește. Poți să privești în liniște peisajul urban. Străzile nu te surzesc. Arhitectura nu te sufocă. Aer, liniște și aspect exterior estetic alcătuiesc efectul de halo experimentat de mine la prima întâlnire cu Copenhaga. Impresia inițială puternică nu m-a părăsit nici o secundă petrecută în Danemarca.

N-am mers la Copenhaga cu nici o listă de făcut. Mi-am dorit mult să pedalez și să observ cât pot danezii și orașul. M-au răsplătit din plin. Mi-am mai dorit să le încerc patiseriile. Oh, ce ospăț sărbătoresc am avut! Am savurat niște prăjituri cu căpșune demențiale.

Mi-a devenit clar în jumătate de zi că proiectul #poartariduri n-ar putea să se desfășoare la Copenhaga. Naturalețea prin vârstă și imperfecțiuni fizice se poartă cu demnitate, rafinament, eleganță. M-au impresionat femeile de toate vârstele. N-am învățat o lecție despre acceptare. Mi s-a confirmat că frumusețea înseamnă în primul rând atitudine măiastră.

Am petrecut puțin timp în Copenhaga ca să nu-i greșesc prin inferare. De aceea o să mă abțin de la afirmații despre cum ar fi danezii. Habar n-am. Nici măcar o impresie n-am despre fericirea lor. Votați ani la rândul ca cei mai fericiți oameni din lume, rămân fericiți prin informație. Experiența mea cu ei a fost prea scurtă, prea intensă ca să dau acum un examen în care să-i descriu.

Simplu spus, danezii sunt.

Par bine în pielea lor. Se prezintă curați, simpli, eleganți. Pedalează, consumă dulciuri, mănâncă și beau pe îndelete, se așază în genunchi când vorbesc cu copiii, iar la muzee au spații speciale pentru ei.

Mi-a plăcut Copenhaga. Mi-am propus să revin. Rămâne de văzut.

Începe Mara clasa a VII-a. Eu mă plimb prin casă cu un pahar de vin în mână. Am verificat ușa, am adunat jucăriile, am deschis ferestrele la baie și bucătărie. Ceva mâțe miorlăie îngrozitor afară.

Sunt femeie adultă. Vârsta mă recomandă. Mateiu mi-a întins mâna azi ca să urce niște scări. Aici urc cu un adult de mână! Așa sunt copiii mei, excelenți la teorie.

Experiența mi-a demonstrat că atunci când vine vara, e bine să începi cu câteva zile în Grecia. Când vine iarna, cu câteva zile în Austria. Pentru o educație desăvârșită, dacă te-ai născut femeie, ai nevoie de lectura Virginiei Woolf, O cameră doar a ei. Dacă te-ai născut bărbat, obligatoriu citești O cameră doar ai ei și niște cursuri de supraviețuire. Un asemenea curs garantează sentimentul de protecție și siguranță căutat de majoritatea femeilor la partenerul lor.
Anul acesta am ratat Grecia. Nu-mi mai număr ratările. Le sucesc și le numesc perspective și experiență. Ieri ne-am pus pe drum, Mara și cu mine, dimineața devreme. Am lovit drumurile românești în plin răsărit de soare. Ne-am oprit în Caraș ca să urcăm scările de lemn spre Ineleț, să admirăm peisajul, să petrecem timp mamă-fiică, să ne pierdem încântarea și entuziasmul în gunoaiele de la poale.

Întotdeauna mă întreb: Cine dracu aruncă gunoaiele pe jos? Întâlnesc persoane mirate ca mine de cantitatea de gunoi lăsată prin păduri, pe malurile apelor, la orice obiectiv turistic. Ba chiar plecăm cu ceva gunoi în rucsac. Ieri am adunat una alta de la o fântână în timp ce luptam cu greața și cu lipsa de gândire logică, frica de infectare. N-am văzut pe nimeni să arunce ceva pe jos, iar dacă aș fi văzut, aș fi luat atitudine.

Una dintre problemele mele a fost mereu atitudinea. Zilele trecute am schimbat replici cu doi domni țigani, unul mai tânăr, altul un tată. Am parcat în fața porții, proprietatea lor, iar ei așteptau un camion care să descarce. După ce am privit insistent și insinuator poarta, fără nici o plăcuță cu Garaj, tatăl cu ghiul și mustață din mașină, pentru că nu mă dădeam dusă, dar dădeam din gură, Nu e nici un semn cu Garaj, a enunțat asertoric: Doamnă, nu vă supărați, noi țiganii nu punem semn, poate o să punem.

Grecia am sărit-o anul acesta, dar mi-am umplut sufletul la Ineleț. Mergeți sau mai bine stați acasă dacă vă lipsește bunul simț și aruncați gunoaiele în urma voastră. Vă asigur că sunteți repetenți de bunici și părinți de omenie. Omenia lipsește în România.

Educați-vă, cetățeni români! Aveți de toate, nimic nu vă lipsește, mai puțin cei șapte ani de acasă. Morții de pe drumurile naționale și gunoaiele de peste tot demonstrează fără posibilitatea unei contraziceri.

Pe drumurile patriei jucăm zilnic la ruleta rusească. Poți oricând să mori nevinovat.

Vineri, în jur de ora 11, am pornit într-o mini excursie la noi la unguri. Mă refer la cele două județe ale patriei, Harghita și Covasna. Drumul epopeic, n-au lipsit faptele legendare presărate de personaje extraordinare sau chiar supranaturale, l-am acceptat cu detașare. N-am permis nici unei emoții să mă răvășească. Am așteptat 3 ore pe autostradă în urma unui accident dintre două camioane.

Am o înțelegere cu mine. Când călătoresc în țară mă interesează exclusiv destinația. Infrastructura este un cancer dezvoltat din mințile mizerabile și corupte din guvern. Nu e vorba că nu mă privește, dar o empatie puternică îmi poate ucide cetățenia.

Destinația, de data aceasta, a fost Covasna și împrejurimile. Am urcat și la Lacul Sfânta Ana, singurul lac vulcanic din România. Am realizat, povestind cu Făt Frumos în mașină, că aleg să vizitez locuri din țară în urma imaginilor din DEX, ediția din 1975. Mi-au lipsit distracțiile ca adolescentă. Părinții nu mi-au purtat de grijă să ajung la mare la aerosoli sau la munte la schi. Mi-au îngăduit să cresc asemenea buruienilor. Vara citeam și scriam într-un ritm alert, iar dicționarul a devenit indispensabil. Așa am descoperit monumentele naturii din România în mici chenare. M-aș bucura să le bifez pe toate prin piciorul pus în toate cele 11 căsuțe dintre pagina 576 și 577. În unele locuri am ajuns. În alte locuri o să ajung. Așa mi-am promis. Vulcanii noroioși sunt următorii pe listă.

Covasna s-a impus cu un aer de comunism conservat. Am intrat într-un magazin sau am călătorit în trecut, nu sunt sigură, atunci când i-am cumpărat lui Mateiu un colac. Amabilitatea oamenilor și peisajul carpatic au alungat senzația de tristețe. Îmi permit să fiu tristă când mă confrunt cu resturile dictaturii, n-am experiența foamei, suspiciunii, trădării, fricii și denunțării.

Sâmbătă am mers la pas prin Valea Zânelor. Brazi trufași, iarbă, ciuperci, ape susurătoare, peturi aruncate, energie pozitivă, energie negativă, m-am încărcat și am defulat. La lacul Sfânta Ana se vând doar sticle, nimic de plastic. Nesimțiților le vii de hac. Uite că la noi la unguri cineva deștept s-a săturat de apelul la bunul simț. Într-adevăr nu am văzut gunoaie și sticle aruncate spre lac și în jurul lacului.

Gândirea și comportamentul românilor necesită o abordare militară. Pur și simplu nu mai poți cu frumușelul la noi. Unde sunt mamele României? Cine educă pruncii? Și cine aruncă? Nimeni nu aruncă, toți se revoltă. Hai, sictir! Trăim într-o țară plină de adolescenți cu un prim adolescent numit Iohannis.

A fost frumos la noi la unguri. Nu-i ocoliți, amabilitatea o să vă cucerească, restul e politică și proastă creștere.

Duminică dimineață, cât am putut noi de devreme, șase, ne-am pus pe drum. Am pornit spre Austria. Am oprit în benzinării, iar de data aceasta în Germania am văzut cel mai mult gunoi, mormane de gunoi. M-am dat jos din mașină și am privit în jur. M-am mirat și mi-am închis gura singură. Oamenii strică pentru că nu sunt la ei acasă. Afirm fără nici o verificare că nu nemții s-au căcat industrial în locul unde am oprit noi.

Imigranții și muncitorii din țările mai slab dezvoltate produc gunoiul.

Întotdeauna o să fiu deschisă emigrării. N-aș zice nu unui copil, unei femei, bătrânilor și nici bărbaților. Nimeni nu-și părăsește locul nașterii de bine ce îi este. E fix ca la scăldat. Te bălăcești cu prietenii. Pe unul îl prind buruienile de picioare și e tras în jos. Îți întinde o mână. Părul îi acoperă deja ochii, ochii deja se închid și se deschid ritmic. Ce faci? Eu am întins mâna și ne-am dus amândouă la fund. I s-a întâmplat unei prietene. Am ajuns la mal într-un final.

Cu imigranții aș proceda la fel ca persoană și ca reprezentantă a unui popor. Nu putem să le închidem granițele persoanelor în suferință. Ca rasă, culesul și vânatul pentru un trai mai bun au dat naștere abandonării unei bucăți de pământ și stabilirii pe o altă bucată de pământ. Nevoia de hrană în primul rând a mutat populațiile.

În vremurile actuale, nevoia de o clasă politică decentă iscă deplasările oamenilor. Imigranții sunt asemenea copiilor mici abuzați. Fug de acasă pentru că nu mai pot.

Cu toate astea, gunoiul rămas în urma lor nu are justificare. Cei care fug de un sistem opresiv, se scuză purtându-se ca niște victime. Cei care pleacă să muncească în Occident, dau dovadă de un comportament infantil. Nu sunt acasă la mine, nu-mi pasă. Adevărul este că unui nesimțit nu-i pasă oriunde s-ar afla. Căci mormanele de gunoi au fost făcute de niște persoane nesimțite indiferent de cetățenie.

Granițele să rămână deschise pentru oricine, dar imigranții să respecte legea statului respectiv. Cine dorește să trăiască într-un alt stat după regulile statului părăsit, să se întoarcă.

Ai plecat după o viață mai bună, lasă apucăturile barbare și privește în jur. Nici măcar Germania cu criminalul de Hitler nu mai este datoare nimănui. Statele s-au luptat secole de-a rândul. S-au măcelărit. S-au torturat. S-au umilit. În prezent, cu știința și tehnologia, ne putem duce conflictele fără să ne transformă în carne de tun pentru psihopații care se întâmplă să conducă lumea.

Firește, am scris o opinie și mi-am exprimat sentimentele. N-am cuprins esența. Simt. Nici nu mi-am permis o libertate prea mare în exprimare. Să scriu arab sau musulman? Să scriu bulgar, român, rus sau moldovean? Să afirm că unii au niște chipuri cu expresii criminale?

O să-mi las gândurile la modul interogativ. O să vă rog, poate îmi citesc și niște nesimțiți blogul, să vă duceți gunoiul și să renunțați să reprezentați gunoiul. Pământul aparține tuturor, iar planeta e spațiu comun în ciuda minții voastre înguste și îmbibate de o existență materială.

Unii preferăm să fim în lume cât timp e posibil.