Intenționam să scriu ieri, de 1 iunie, despre un copil teribil. N-am reușit să potrivesc gândul cu acțiunea. Am profitat de câteva momente însă, când am privit norii din hamac, când am admirat ploaia de sub o umbrelă, ca să stabilesc niște linii principale ale acestui articol.

M-a încântat ideea de a publica textul de 1 iunie. Un copil teribil de muncitor și înzestrat dă semnificație celebrării acestei zile. Miezul articolului o să vă ducă și o să vă întoarcă. O să mergem puțin în Moldova, peste Prut, cât să menționez că acolo s-a născut. Atrag atenția asupra unei mame importante în devenirea copilului teribil. O să revenim la Timișoara unde a studiat actoria. Unii ați ghicit. Alții acum aflați. Copilul teribil se numește Marin Lupanciuc și joacă la Teatrul Național Timișoara.

Ne-am întâlnit miercuri la o cafea. Eu am știu sigur cu cine am purtat un dialog, cu cine am râs. Mara însă s-ar putea să-l fi suprapus pe Ben, personajul din spectacolul Exod, peste Marin. Pentru ea Ben și Marin există în același timp, Ben la o intensitate copleșitoare. Deruta Marei constituie o dovadă. Marin Lupanciuc a intrat în pielea personajului până la confundare. Asta înseamnă talent.

Dar eu nu m-aș opri la talentul lui Lupanciuc. Mi-au atras atenția capacitatea și dorința lui de muncă. Nu se mulțumește. Nu preferă locul călduț. Vrea să-și depășească limitele. Are un zvâc, o scânteie, dar nu le-a încadrat ca bază. Baza stă în muncă. Să muncească, să scoată ce e mai bun din el.

Mergeți să-l vedeți în spectacolele în care joacă nu pentru tinerețe, frumusețe, înfocare (deși, fie vorba între noi femeile, nici nu le ignorați), ci pentru sârguință, dedicare, exersarea înclinației creatoare. În Îmblânzirea scorpiei o să vă amuze, în Anna Karenina o să vă solicite atenția, în Exod o să vă țină cu sufletul la gură, iar în Victimele datoriei o să vă treziți că-l admirați pur si simplu. E o stea, iar o stea nu se abate niciodată din drumul ei, zicea Mihail Sebastian.

Sunt curioasă de parcursul lui pe scena teatrului. Între timp, mai poate fi văzut jucând luna asta, apoi din toamnă când reîncepe stagiunea.

Cu o zi după 1 iunie, la mulți ani, copil teribil!

Critica depinde de dispoziția criticului, zicea Ionesco.
Nu sunt, nu mă identific cu un critic. Premiera de aseară de la Național Timișoara, Victimele datoriei, piesă scrisă de Ionesco și regizată de Radu Iacoban, depinde de obișnuințele mele.

M-am obișnuit cu Ionesco. L-am deprins intuitiv. L-am citit la început. Lecția, Scaunele, Cântăreața cheală m-au smuls din plictiseala vieții de provincie. Să râd de tragic, ce desfătare pentru mine! L-am văzut jucat apoi pe scena Teatrului Marin Sorescu, în regia lui Robert Wilson, la Craiova. M-am dus pentru joc. Nu credeam că actorii, oricât de buni, de talentați, de muncitori ar putea să evoce lumea lui Ionesco. De unde convingerea? Din mărturisirile lui Ionesco însuși. Când vrei să le vorbești tuturor, nu vorbești în realitate nimănui.

M-am bucurat de spectacol, dar m-am răsplătit cu altă lectură de Ionesco, Note și contranote. În intimitatea cărții m-am simțit mai satisfăcută. Am revenit la teatru pentru Ionesco într-un festival FEST-FDR. Teatrul Maria Filotti a pus în scenă Cântăreața cheală în regia lui Radu Iacoban. În 2019 i-am reținut numele regizorului. M-a pus văru miu, Bogdan Mosorescu, să-l repet și să-l urmăresc. Într-adevăr autorul scrie o piesă, actorii joacă o alta și spectatorii văd în ea o a treia, vorbele lui Ionesco, dar actorii în mod special mi-au ocupat neforțat sufletul în totalitate.

Să văd Rinocerii la Național Timișoara în regia lui Gabor Tompa a fost o dezmierdare de îndrăgostiți. Îl iubesc pe Ionesco în orice manifestare. De la aceste spectacole am păstrat un anumit timbru. Când se joacă Ionesco distingi în vocile actorilor o calitate specifică în sunete.

Aseară s-a jucat pe scena Naționalului Victimele datoriei, după o piesă de Ionesco în regia lui Radu Iacoban. Claudia Ieremia, Marin Lupanciuc și Matei Chioariu mi-au provocat o senzație auditivă de care nici nu eram conștientă. Mi-am zis în gând că Ionesco l-a potolit pe Lupanciuc. A reușit! Și Lupanciuc a reușit să închege și nu să destrame un univers al dramelor lăuntrice.

Ca spectator, l-am iubit aseară pe Lupanciuc. Munca i-a fost constatată și verificată.

Despre spectacol, nici un cuvânt. Piesele lui Ionesco nu se povestesc, iar spectacolele proiectează contradicții universale netransmisibile din gură în gură. Ar fi niște cuvinte fără rost.

Este o cale însă. Mergeți la spectacol pentru că neapărat trebuie să râdem înainte de toate.

Foto: Adrian Piclisan

Dacă unii dintre voi aveți în ogradă adolescenți așa cum am și eu, atunci vă propun să-i scoateți la spectacolul Îmblânzirea scorpiei de la Național. Citiți Național Timișoara pentru cei din afara spațiului bănățean.

Adaptarea după Shakespeare o să-i atragă, poate, dar regia lui Radu Iacoban o să-i fascineze. Vă jur! Mara a stat cu gura căscată tot spectacolul, iar când mezinul, Matei din tei era gata să ne scoată din sală prin tărăboiul declanșat acasă, tot chipul i s-a schimonosit. N-am părăsit sala, norocul nostru!

Finalul spectacolului a prilejuit contactul Marei cu credibilitatea. Mama, chiar am crezut că s-a supărat actrița (Flavia Giurgiu)! I-am zâmbit cu drag perpelindu-mă la căldura propriului eu. Firește că mi-am atribuit meritul de a o apropia pe Mara de teatru, de spectacole, de actori. Iubesc teatrul! Iubesc actorii! Iubesc dispozițiile declanșate de interpretări, replici, cuvinte.

Frecventăm teatrul împreună de vreo 10 ani, Mara și cu mine, dar acum s-a insinuat ceva în tonul ei când cere la spectacol. Cunoaște și pretinde. Cine joacă? Ce se joacă? O să ajungem și la regie, și scenografie curând. Cât ai zice pește sunt convinsă.

Nu mă las rugată. Joi mergem la Zorba grecul. Alina Ilea a rămas în conștiința ei tot Doamna Ceainic. E greu când am asistat de trei ori la spectacolul Frumoasa și bestia. O să corectăm reprezentarea, probabil, joi seara. Rolul făcut de Alina în Zorba se imprimă pe retină.

Până joi, ies astă seară la Arta comediei, spectacol care a avut premiera în 6 aprilie.

Ne vedem la teatru!

Foto: Adrian Piclisan

Am citit Anna Karenina în liceu. Au trecut 20 de ani de atunci. Între timp nu m-am uitat la nici o ecranizare după roman. Pur și simplu nu m-am simțit în stare. Ca adolescentă poate m-am supus autorității lui Tolstoi. Cine să-i țină piept cu o adaptare cuviincioasă?! Ca femeie adultă am refuzat ecranizările, am refuzat punerea în scenă a Teatrului Național Timișoara ani de-a rândul. Cum să fac față durerii?

Anna Karenina este un roman al durerii trăită în toate felurile: durerea familiei, durerea femeii, durerea tatălui, durerea mamei, durerea amanților, durerea mujicilor, durerea căutării de sine.

Ieri seară am trecut pragul Naționalului și m-am așezat curioasă în rândul nouă, locul 15. Mi-am zis: Hai să văd ce au făcut! Am mers pe credit sentimental garantat de Claudia Ieremia, Ion Rizea, Cătălin Ursu, Matei Chioariu, Marin Lupanciuc, Ana-Maria Pandele și ceilalți.

La spectacolul Anna Karenina aș împărți persoanele prezente în sală în două categorii: cei care au citit romanul și cei care nu au citit romanul lui Tolstoi. Firește, au suferit o pagubă necititorii lui Tolstoi, dar ignoranța i-a răsplătit cu o trăire pură a emoțiilor. Necititorii au empatizat, cititorii au compătimit. Când empatizezi porți pantofii celuilalt. Unele femei aseară au purtat rochii lungi și le-a durut gâtul. Unii bărbați s-au înfierbântat cu Karenin. Câțiva dintre cei prezenți s-au perpelit cu Levin și s-au lăsat antrenați în vise despre binele comun. Fiecare dintre noi poate pune umărul pentru binele comun. Când compătimești manifești părere de rău pentru suferințe, iar în Anna Karenina toți pătimesc.

Anna suferă din lipsă de iubire, apoi suferă din iubire. A face lucrul corect ține întotdeauna de context, iar societatea rusească a lui Tolstoi respecta cu totul alte reguli. Legea nu proteja femeia. Femeia reprezenta un bun al bărbatului. Karenin suferă din orgoliu. Se supune legilor care-l avantajează ca bărbat, dar regulile societății nu-l iartă. Dezonoarea îl strivește. Vronski suferă dintr-o iubire fără cadru. Fără divorțul lui Karenin, situația lui Vronski rămâne o unică și simplă imagine dintr-o peliculă. Levin suferă în căutarea de sine și din iubire. Kitty suferă din iubire. Iubirea i-a nenorocit pe toți, separat și împreună.

Spectatorii, cititori sau nu ai lui Tolstoi, și-au simțit aseară sângele curgând prin vene. Au simți că trăiesc. S-au întrebat dacă trăiesc cu adevărat. Au aplaudat frenetic. Emoția ne-a intensificat activitatea creierului care funcționează pe bază de contraste cu potențial de repaus și potențial de acțiune. Excitabilitatea se modifică și de la experiență, iar spectacolul Anna Karenina, în regia artistică a Adei Lupu Hausvater descrie o aventură deasupra lumii reale.

Ne vedem la teatru pentru stări de spirit transcendentale!

Săptămâna trecută, marți, am spart rutina cu un spectacol la Național. Dacă încă n-ați prins de veste, atunci aflați de la mine că repertoriul Teatrului are acum un nou spectacol de comedie. Spectacolul se numește Adevărul.

E adevărat! O să râdeți, nimic tragic. Nici o trimitere la greci, la ritualuri, la moarte nu o să vă tulbure sufletul sensibil. O să vă amuzați cu cea mai frecventă problemă a cuplului modern, infidelitatea. Am râs copios, sala întreagă a râs. Actorii, Alina Ilea, Matei Chioariu, Romeo Ioan și Cristina Konig joacă magistral, umorul fiind cel mai potrivit instrument pentru această situație incomodă a vieții.

El înșală. Ea înșală. Ei înșală. Eu am înșelat. Tu ai înșelat. Noi am înșelat. Am privit publicul. L-am ascultat cum râde. Câți n-am fi putut să ne așezăm pe canapea lângă actori?! Un alt adevăr este că ne plictisim în cuplu, iar plictiseala ne îmbolnăvește. Facem aproape orice să scăpăm de ea. Erich Fromm, sociolog și psihanalist, consideră că avem de satisfăcut un sentiment al dramaticului. Ce este mai dramatic ca intimitatea unui cuplu călcată în picioare de o a treia persoană?!

Din experiență mărturisesc că o dată intimitatea cuplului lărgită pierdem inefabilul iubirii. Neexprimatul devine exprimat.

Mă iubești? Da, te iubesc, dar te iubesc așa, și așa, pentru asta și pentru cealaltă.

Nu o să mai iubim niciodată pur și simplu. A iubi pur și simplu implică extravaganță, iar trădarea ne obligă să facem parte din lumea în care trăim. Lumea în care se gândește nu este lumea în care se trăiește. Gaston Bachelard. Toți gândim Romeo și Julieta. Majoritatea trăim în bovarism, nemulțumirile provocând infidelități.

Rupeți monotonia vieții și ieșiți la teatru, ieșiți în mod special pentru acest spectacol. Răsfățați-vă cu spirit și râdeți înainte de toate.

Luna octombrie, pentru mine și copiii mei, a însemnat și teatru. Am ieșit cu amândoi la teatru, dimineața cu Mateiu, seara cu Mara. Am ieșit și singură la teatru sau în compania altor femei cu care am încropit, înainte de spectacol sau la pauză, conversații spumoase.

Ultimul spectacol simțit pe îndelete, a durat patru ore, a fost EXOD. Ați văzut Exod? Încercați să-l vedeți. Pentru prima dată în România, Oskaras Korsunovas – o voce puternică în regia mondială de teatru găsiți în descrierea lui – a montat un teatru de atitudine cu Cătălin Ursu în rolul lui Azim, pakistanez, cu Mirela Puia, Nuța românca. Oh, pregătiți-vă să vă prăpădiți de râs! Savurați și delectați-vă!

Vocea lui Oskaras s-a răcit puțin pentru rolurile lui Ionuț Iova, Vandal, și Alexandru Romescu, Edi, fizician. Oh și la ei! Ionuț Iova nu a jucat pe scenă, a manifestat. A fost Vandal și a subjugat atenția publicului. Alexandru Romescu mi-a amintit de Marius Manole în Inimă de câine, adică un înalt grad de perfecțiune.

S-a înăsprit vocea lui Oskaras prin revoltă și schimbare pentru rolurile lui Marin Lupanciuc, Ben Ivănescu și Matei Chioariu, Harry. Oh, oh, oh! Marin Lupanciuc promite. E un licurici, adică o lumină vie. Matei Chioariu supune spectatorul voinței lui.

O să stați patru ore la spectacolul EXOD. O să vă schimbați des poziția pe scaun. Nu vă luați fuste sau rochii scurte. Husa scaunului nu leagă nici o prietenie cu pielea. Nu o să vă plictisiți la spectacol. Tema spectacolului, emigrația, e o rană deschisă și supurantă a umanității.

Verificați programul Teatrului Național pe luna noiembrie. Luați bilete. Spectacolul surprinde, e un fenomen.

Ne vedem la teatru!

Foto: Adrian Pîclișan

Am fost la teatru duminică. În fiecare luna aș putea să am un articol care să înceapă așa. De două decenii consum teatru fără oprire. M-a ținut pe loc o pandemie, dar asta e viața când neînchipuitul devine real. În realitate am stat închiși în case. Am făcut față realității după putințe, iar în prezent, la Timișoara, îmi place să salut din nou cunoscuții cu Ne vedem la teatru!

S-a jucat spectacolul Școala femeilor versus școala bărbaților după Moliere. Coregrafia îi aparține lui Gigi Căciuleanu. Exact, s-a dansat. Printre pași și figuri de dans, Cătălin Ursu a reușit să îngemăneze măiestru pierderea cuplului în neputințe individuale și sociale. Femininul și masculinul eșuează. Femeia cicălește și amăgește. Bărbatul supune și seduce. Amândoi cresc coarne. Infidelitatea e doar o consecință. Ea și el în cuplu sunt doi actori lipsiți de talent, dar care nu recunosc în ruptul capului.

Le-am sorbit din priviri pe Alina Ilea și Flavia Giugiu. Cu toții avem preferați. Mi-a atras atenția Laura Avarvari. Interpretarea ei m-a dus în starea uitării de sine. Am uitat de mine și tot ce însemn eu în afara sălii de teatru. Zâmbetul prefăcut-făcut fermecător când apărea Marin Lupanciuc pe scenă mă transforma într-un personaj de Moliere. Lupanciuc este copilul cel mic al Naționalului. Sunt curioasă dacă steaua asta se va abate din drumul ei. Darius Zet și-a spus numele. Nu-l știam, acum îl știu. La Național miroase a prospețime.

Moliere a scris Școala bărbaților și un an mai târziu Școala femeilor. În Școala bărbaților a jucat el însuși rolul lui Sganarelle. Mi-ar plăcea, ca experiență, să văd și două spectacole în loc de unul. Ne despart secole de la nașterea comediilor, dar subiectul a rămas actual, iar râsul pică întotdeauna bine oamenilor.

Am râs la spectacol. Am plecat spre casă unde mă aștepta o chiuvetă plină de vase. Făt Frumos a gătit copiilor, iar eu am spălat farfuriile, oalele și tacâmurile într-o dispoziție glorioasă. M-am tot gândit zilele astea. Am o viață bună și cu multe momente de bucurie. Rar îmi recunosc și aproape deloc nu o spun. De ce? Ca să nu pierd. O prostie, firește!

Vă îndemn să rostiți mai des că trăiți cu bucurie. Ieșiți la teatru, e un stimulent puternic.

Foto: Adrian Pîclișan

Am fost la teatru. Am văzut două spectacole în compania Marei. Mara este fiica mea si are 13 ani. La spectacolul Povestea acelor oameni care într-o seară s-au așezat în jurul unei mese Mara nu m-a întrebat nici măcar o dată cât mai durează. În trecut m-a sâcâit cu această întrebare.

Drumul spre mașină l-am folosit pentru a conversa despre ceea ce a văzut pe scenă. Pe mine subiectul m-a răvășit. Îmi scrisese Claudia Ieremia că mă așteaptă la masă în urma anunțului meu public pe Facebook că o să vin la spectacol. Într-adevăr am luat masa cu personajele, am participat la mese asemănătoare ani și ani la rând. Despre ce este vorba? Într-un cuvânt: răni. Este vorba despre răni, despre cum creștem cu aceste răni, cum ne apărăm, cum ne transformăm, cum devenim. Dar lăsați-mă pe mine și mergeți la spectacol. Sunt curioasă de fiecare suflet tulburat de Povestea acelor oameni. O fi posibil să te ridici, să aplauzi pentru că restul lumii o face și să pleci vacă? Vaca a intrat bou.

Teatrul atinge sufletul indiferent de câtă piatră cară de la răni. Teatrul te scoate din rutină. Readuce emoția extraordinară de a te pregăti să ieși, rochia, pantofii, machiajul, care cercei? Teatrul separă o zi care nu se distinge cu nimic de o seară care produce miracole. La mine și la Mara miracolul s-a întâmplat câteva zile mai târziu când l-a recunoscut pe Mateiu Chioariu în spectacolul O noapte furtunoasă. I-am surprins zâmbetul satisfăcut de pe chip. Cum se numea în spectacolul Povestea acelor oameni? Viorel, mama, Viorel, și era așa cripy.

O să mai merg la teatru. Următoarele spectacole sunt Școala femeilor versus școala bărbaților și Exod. Care rochie? Care pantofi? Cu siguranță ruj roșu.

L-au anunțat. L-am așteptat. A sosit. Ne-am electrizat. Impresii puternice s-au exprimat despre John Malkovich. Despre el este vorba.

Cine este John Malkovich? Nu presupun că a auzit toată lumea despre el. John Malkovich este un actor, regizor și producător american nominalizat la Oscar, Bafta și Globul de Aur. În funcție de afecțiune, circumstanțe și condiții de viață, pentru mine John Malkovich este Athos din Cei trei muschetari.

În 20 și 21 iulie, datorită Teatrului Național Timișoara și sponsorilor din mediul privat, actorul a jucat pe plaiuri bănățene spectacolul Comedia infernală, o biografie a unui criminal în serie. Alături de actor au excelat două soprane, Susanne Langbein și Chen Reiss, și orchestra Wiener Akademie dirijată de Martin Haselbock.

Cum a fost?
Spectacolul a avut sare, a avut piper, a avut chiar și coriandru. Cu alte cuvinte, nimeni nu a părăsit sala fără o impresie în ciuda bivolilor prezenți. Un nume ca Malkovich scoate snobii din casă. Iubitorii de teatru ies la spectacole indiferent de renume. Firește, un actor galactic ca Malkovich stârnește pe oricine. Gluma lui cu mașina care se identifică bicicleta sau viceversa nu i-a trecut neobservată de taxatorii de corectitudine politică. Continuăm, dăm gluma la o parte. M-a frapat gradul de perfecțiune al interpretării criminalului. Parcă-și schimba pielea, inima, mintea. M-am înfiorat, iar în sala ne-am topit la propriu. Căldură mare, mare!

Un spectacol grandios, dar nu cel mai bun spectacol savurat de mine. Afirm, susțin și confirm ca spectator de teatru cu experiență. Dar nu l-aș fi ratat pe Malkovich. Personalitățile marcante sunt rare în urbea noastră. Să dai stări de spirit altora ține de înzestrare și activitate creatoare. Pentru asta am mers la teatru, pentru dopamină, pentru motivație, pentru a crea la rândul meu. De aceea sunt recunoscătoare Naționalului pentru realizarea de a-l aduce pe Malkovich.

Felicitări și mulțumesc!

Am început, de puțin timp, să ies mai des la teatru. Nu ajung de câte ori îmi doresc, la toate spectacolele la care poftesc, dar se întâmplă. Mateiu, împins de la spate, vorba vine, renunță la sân. Nu credeam niciodată în viața mea că o să alăptez peste doi ani. Dar textul acesta va aduna propoziții și fraze despre spectacol, despre un spectacol anume. Despre cum anume mă face alăptatul să plâng pot scrie separat. Dacă interesează pe cineva confesiunile unei mame departe de a fi eroină, blândă, recunoscătoare și împlinită datorită maternității.

Spectacolul despre care vreau să duc vorba mai departe de numește La Gioia. Regia îi aparține lui Pippo Delbono. Până în ajun de spectacol, nu auzisem acest nume și nu mă simt prost, nu-mi este rușine. Să nu vă fie nici vouă. Dacă vă dă cumva târcoale rușinea. Repet, frecventez teatrul pentru stări de spirit, pentru delectare și deconectare, pentru o dispoziție amoroasă. Adesea teatrul mă transpune într-o stare sufletească senzuală. Ideea este că toate gândurile ordinare ale traiului zilnic dispar. În lipsa lor, hainele frumoase de pe mine, mereu mă fudulesc la teatru, parfumul, luminile și actorii de pe scenă alcătuiesc un preludiu pentru o dublă destrăbălare, fizică și psihică.

La Gioia, un spectacol care a pus pe scenă într-un mod inedit dragostea, moartea, tristețea, bucuria, boala, frumusețea, prietenia mi-a înnebunit simțurile. E senzația aceea de prea plin sufletesc. Am dat peste de bucurie, de tristețe, de frumusețe. Am râs și-am plâns. M-am bucurat și m-am întristat. Am trăit în două ore viața întreagă. Dacă s-ar fi întâmplat să mor atunci, n-aș fi avut nimic de comentat. Imediat după atunci aș fi început să mă tânguiesc. Am doi copii de iubit și de crescut.

Mai mult n-am ce să notez despre spectacol. Informații despre Pippo Delbono, dacă aveți o curiozitate, găsiți pe Google. Eu o să revin la traiul obișnuit. Suna mașina de spălat. Cuptorul m-a avertizat și el că varza cu rață e gata. Cafeaua s-a terminat.

Mă opresc. Vă salut din pantaloni de trening și tricou alb. La teatru nu mă prezint niciodată ca o femeie îmbrăcată impecabil. Nu. Eu reprezint femeia cu defecte, femeia în căutări ale sinelui, femeia curioasă, femeia educată. Sunt însă o apariție la teatru. O apariție care nu mănâncă biscuiți Tuc în timpul spectacolului și nu bea suc acidulat. Nu cred să-i am de cititori pe dolofanii care au dat un spectacol personal și privat foșnind la ambalajul Tuc. Am atins ușor cu mâna piciorul doamnei. I-am zâmbit. I-am șoptit. Se aude. Ce nu s-a auzit nici nu scriu.

Aplauze pentru stările de spirit luate de la teatru.

Foto: Adrian Piclisan