Proiectul #poartariduri și-a dat un sărut cu proiectul Frumusețe #fărăfiltru. Cum anume s-a întâmplat o să vă povestesc imediat.

Proiectul #poartariduri este un manifest pentru firesc. Să fim. Să devenim. Să avem. Să reprezentăm. Ce? Autenticitate. Cum facem asta? Prin educație și autoeducație. Să luăm primele două verbe. A fi. A deveni. Ființa umană este și devine cu ajutor: mama și tata, cerul și pământul, apa și focul. Omul nu reușește de unul singur să se ridice în două picioare. După ridicare putem să vorbim de următoarele două verbe. A avea. A reprezenta. Aici acțiunea revine în întregime omului. Desprinderea are loc. Se declanșează procesul de autoeducație.

Autoeducația presupune că ți-ai luat timp de gândire. Cine sunt? Ce vreau? Care e sensul vieții? Are viața un sens? Cred în ceva? Care mi-e credința?

Cu aceste întrebări de pe buzele tuturor curioșilor și-au dat proiectele sărutul.

Frumusețe #fărăfiltru îndeamnă femeile de toate vârstele să renunțe la filtre și să se concentreze spre frumusețea interioară. Este un proiect teribil de încărcat de emoții. Le glorifică.
Roxana Guzu, fondatoarea proiectului, are o poveste de viață răvășitoare. S-a născut cu o boală rară de piele. Medicii care au tratat-o s-au mulțumit să-și practice meseria după manual. Nu s-au străduit să o salveze. Așa că s-a salvat singură. Și-a creat o relație cu Dumnezeu. Crede. E o credincioasă. În machiaj a găsit forma de terapie benefică pentru ea. Mulți ani, vreo 27, a efectuat studii în domeniul longevității și îngrijirii pielii. De la boală, la aruncarea în muncă, la o misiune sunt niște pași. Roxana i-a făcut. Pas cu pas. Aceasta este misiunea ei: să ajute femeile să se (re)descopere, să-și caute identitatea în societatea dominată de aparențe.

Pe 12 octombrie a avut loc evenimentul la București. Pe 2 noiembrie vine cu el la Timișoara. M-a invitat să-i ocup unul dintre scaune. Riscă Roxana puțin cu mine. Din principiu, țin piept cât pot emoțiilor. Prefer rațiunea în locul inimii. Dacă a ales bine, o să ne dăm seama după duminica cu pricina, după numărul participanților, după reacții.

V-am anunțat despre eveniment nu din datorie, ci din pură curiozitate. Cu cine o să mă văd? Mai are cineva răbdare cu fotografiile perfecte? Intrați pe pagina evenimentului. Se fac înscrieri. Link aici.

Ne vedem în 2 noiembrie la Showroom Peugeot, Calea Lugojului 128. Azi, mâine, răspoimâine la Taifas și la Festivalul de Literatură.

Ne citim pe blog sau citim cărți valoroase. Oricum ar fi, citiți pentru a fi.

Am fost la teatru. Teatrul Național Timișoara, în 30 martie, a avut premieră. S-a jucat, pentru prima dată, Richard al III-lea de Shakespeare.

Este Shakespeare de interes pentru publicul din anul 2025? Indiferent dacă vă place sau nu, dacă i-ați citit sau nu piesele, Shakespeare rămâne actual. Mircea Mihăieș afirmă că „Probabil doar Biblia a fost capabilă să genereze mai multe replici și să propună noi și noi variante ale unor texte întemeietoare.”

De fapt nu e vorba despre Shakespeare între noi fie vorba, consumatorii de teatru. Shakespeare este un pretext să ni se pună sub nas subiecte ca: lupta pentru putere, trădare, ambiție, supraviețuire, uneltire. În acest context, după pretextul Shakespeare, spectacolul înseamnă interpretare. Este vorba despre interpretarea lui Matei Chioariu ca Richard. Două nopți m-a bântuit imaginea unui Matei-Richard beteag. Este vorba despre fiecare actor în parte care a făcut și a desfăcut interpretarea lui Chioariu.

Regia lui Radu Iacoban, prin viziune, a stimulat activitatea psihică. Munca în echipa a dat roade. Se povestește în urbe că este cel mai bun spectacol din ultimii 30 de ani. Acum nu credeți tot ce se povestește. Credeți că este un spectacol bun, dar cel mai bun presupune o bătălie între gust și cunoaștere.

O montare a unei piese shakespeariene în aceste zile ne apropie de cultură, iar cetățenii români simt pe propria piele imensul gol din cultura românească. Felicit teatrul pentru curaj. Felicit actorii, toți, pentru munca și pasiunea lor.

Mergeți la teatru.

Ne vedem la teatru.

Foto: Adi Piclisan

Consumatori sau neconsumatori de teatru, curioși de teatru, dar fără apartenența la un grup consumator de teatru nu îndrăzniți să achiziționați un bilet, rătăciți la teatru scoși de invitațiile primite de compania care a sponsorizat un spectacol, iubitori de teatru cu ieșiri atent selectate după criteriul „actor faimos”, târâți la teatru de parteneri cu ocazia zilei îndrăgostiților, mă adresez vouă tuturor.

Tocmai s-a încheiat Festivalul European al Spectacolului Timișoara – Festival al Dramaturgiei Românești. În timpul spectacolului Ierbar, din cadrul festivalului, m-am simțit incredibil de norocoasă să trăiesc într-un oraș care permite cetățenilor să-i vadă jucând pe scenă pe actorii neatinși de celebritate. Ce vă spune numele Berekmeri Katalin? Ce vă spune, ce ar trebui să vă spună, ce nu vă spune. Berekmeri Katalin reprezintă o înaltă perfecțiune, iar eu n-am auzit de actriță până la Ierbar, până în festival, până acum câteva zile. Dar cum ar putea? Femeia joacă la Naționalul de la Târgu Mureș.

Naționalul de la Târgu Mureș a jucat pe scena Naționalului Timișoara în festival. Și am savurat-o cu toată ființa și neființa, concret și abstract, direct și indirect, gândit și imaginat.

Inspirat de volumul de poezie Cartea plantelor și animalelor de Simona Popescu, spectacolul Ierbar a fost scris de Radu Afrim. În lumea iubitorilor de teatru numele lui Radu Afrim scurtcircuitează. Mi-a ajuns la ureche o conversație care nu-mi era menită, dar într-un foaier, așteptând să intru la un alt spectacol de teatru, oamenii vorbeau despre Ierbar. Afrim face teatru nu numai de dragul spectaculosului. Am zâmbit. La altă ureche am auzit că e un spectacol cuminte a lui Afrim, ușor fad.

Eu v-aș recomanda să nu plecați urechea la nimeni și să vedeți spectacolul, apoi să vă exersați gândirea și să vă observați sentimentele. O să vă cucerească poezia. O să vă lovească nostalgia. O să râdeți. O să lăcrimați. Spectacolul provoacă stări sufletești, asta e clar.

Profitați de festivalurile de teatru. Ieșiți să vă bucurați de actorii talentați din celălalte orașe ale țării. Merită timpul vostru. Abia aștept ediția viitoare.

A fost FEST-FDR 2024.

Intenționam să scriu ieri, de 1 iunie, despre un copil teribil. N-am reușit să potrivesc gândul cu acțiunea. Am profitat de câteva momente însă, când am privit norii din hamac, când am admirat ploaia de sub o umbrelă, ca să stabilesc niște linii principale ale acestui articol.

M-a încântat ideea de a publica textul de 1 iunie. Un copil teribil de muncitor și înzestrat dă semnificație celebrării acestei zile. Miezul articolului o să vă ducă și o să vă întoarcă. O să mergem puțin în Moldova, peste Prut, cât să menționez că acolo s-a născut. Atrag atenția asupra unei mame importante în devenirea copilului teribil. O să revenim la Timișoara unde a studiat actoria. Unii ați ghicit. Alții acum aflați. Copilul teribil se numește Marin Lupanciuc și joacă la Teatrul Național Timișoara.

Ne-am întâlnit miercuri la o cafea. Eu am știu sigur cu cine am purtat un dialog, cu cine am râs. Mara însă s-ar putea să-l fi suprapus pe Ben, personajul din spectacolul Exod, peste Marin. Pentru ea Ben și Marin există în același timp, Ben la o intensitate copleșitoare. Deruta Marei constituie o dovadă. Marin Lupanciuc a intrat în pielea personajului până la confundare. Asta înseamnă talent.

Dar eu nu m-aș opri la talentul lui Lupanciuc. Mi-au atras atenția capacitatea și dorința lui de muncă. Nu se mulțumește. Nu preferă locul călduț. Vrea să-și depășească limitele. Are un zvâc, o scânteie, dar nu le-a încadrat ca bază. Baza stă în muncă. Să muncească, să scoată ce e mai bun din el.

Mergeți să-l vedeți în spectacolele în care joacă nu pentru tinerețe, frumusețe, înfocare (deși, fie vorba între noi femeile, nici nu le ignorați), ci pentru sârguință, dedicare, exersarea înclinației creatoare. În Îmblânzirea scorpiei o să vă amuze, în Anna Karenina o să vă solicite atenția, în Exod o să vă țină cu sufletul la gură, iar în Victimele datoriei o să vă treziți că-l admirați pur si simplu. E o stea, iar o stea nu se abate niciodată din drumul ei, zicea Mihail Sebastian.

Sunt curioasă de parcursul lui pe scena teatrului. Între timp, mai poate fi văzut jucând luna asta, apoi din toamnă când reîncepe stagiunea.

Cu o zi după 1 iunie, la mulți ani, copil teribil!

Critica depinde de dispoziția criticului, zicea Ionesco.
Nu sunt, nu mă identific cu un critic. Premiera de aseară de la Național Timișoara, Victimele datoriei, piesă scrisă de Ionesco și regizată de Radu Iacoban, depinde de obișnuințele mele.

M-am obișnuit cu Ionesco. L-am deprins intuitiv. L-am citit la început. Lecția, Scaunele, Cântăreața cheală m-au smuls din plictiseala vieții de provincie. Să râd de tragic, ce desfătare pentru mine! L-am văzut jucat apoi pe scena Teatrului Marin Sorescu, în regia lui Robert Wilson, la Craiova. M-am dus pentru joc. Nu credeam că actorii, oricât de buni, de talentați, de muncitori ar putea să evoce lumea lui Ionesco. De unde convingerea? Din mărturisirile lui Ionesco însuși. Când vrei să le vorbești tuturor, nu vorbești în realitate nimănui.

M-am bucurat de spectacol, dar m-am răsplătit cu altă lectură de Ionesco, Note și contranote. În intimitatea cărții m-am simțit mai satisfăcută. Am revenit la teatru pentru Ionesco într-un festival FEST-FDR. Teatrul Maria Filotti a pus în scenă Cântăreața cheală în regia lui Radu Iacoban. În 2019 i-am reținut numele regizorului. M-a pus văru miu, Bogdan Mosorescu, să-l repet și să-l urmăresc. Într-adevăr autorul scrie o piesă, actorii joacă o alta și spectatorii văd în ea o a treia, vorbele lui Ionesco, dar actorii în mod special mi-au ocupat neforțat sufletul în totalitate.

Să văd Rinocerii la Național Timișoara în regia lui Gabor Tompa a fost o dezmierdare de îndrăgostiți. Îl iubesc pe Ionesco în orice manifestare. De la aceste spectacole am păstrat un anumit timbru. Când se joacă Ionesco distingi în vocile actorilor o calitate specifică în sunete.

Aseară s-a jucat pe scena Naționalului Victimele datoriei, după o piesă de Ionesco în regia lui Radu Iacoban. Claudia Ieremia, Marin Lupanciuc și Matei Chioariu mi-au provocat o senzație auditivă de care nici nu eram conștientă. Mi-am zis în gând că Ionesco l-a potolit pe Lupanciuc. A reușit! Și Lupanciuc a reușit să închege și nu să destrame un univers al dramelor lăuntrice.

Ca spectator, l-am iubit aseară pe Lupanciuc. Munca i-a fost constatată și verificată.

Despre spectacol, nici un cuvânt. Piesele lui Ionesco nu se povestesc, iar spectacolele proiectează contradicții universale netransmisibile din gură în gură. Ar fi niște cuvinte fără rost.

Este o cale însă. Mergeți la spectacol pentru că neapărat trebuie să râdem înainte de toate.

Foto: Adrian Piclisan

Dacă unii dintre voi aveți în ogradă adolescenți așa cum am și eu, atunci vă propun să-i scoateți la spectacolul Îmblânzirea scorpiei de la Național. Citiți Național Timișoara pentru cei din afara spațiului bănățean.

Adaptarea după Shakespeare o să-i atragă, poate, dar regia lui Radu Iacoban o să-i fascineze. Vă jur! Mara a stat cu gura căscată tot spectacolul, iar când mezinul, Matei din tei era gata să ne scoată din sală prin tărăboiul declanșat acasă, tot chipul i s-a schimonosit. N-am părăsit sala, norocul nostru!

Finalul spectacolului a prilejuit contactul Marei cu credibilitatea. Mama, chiar am crezut că s-a supărat actrița (Flavia Giurgiu)! I-am zâmbit cu drag perpelindu-mă la căldura propriului eu. Firește că mi-am atribuit meritul de a o apropia pe Mara de teatru, de spectacole, de actori. Iubesc teatrul! Iubesc actorii! Iubesc dispozițiile declanșate de interpretări, replici, cuvinte.

Frecventăm teatrul împreună de vreo 10 ani, Mara și cu mine, dar acum s-a insinuat ceva în tonul ei când cere la spectacol. Cunoaște și pretinde. Cine joacă? Ce se joacă? O să ajungem și la regie, și scenografie curând. Cât ai zice pește sunt convinsă.

Nu mă las rugată. Joi mergem la Zorba grecul. Alina Ilea a rămas în conștiința ei tot Doamna Ceainic. E greu când am asistat de trei ori la spectacolul Frumoasa și bestia. O să corectăm reprezentarea, probabil, joi seara. Rolul făcut de Alina în Zorba se imprimă pe retină.

Până joi, ies astă seară la Arta comediei, spectacol care a avut premiera în 6 aprilie.

Ne vedem la teatru!

Foto: Adrian Piclisan

Am citit Anna Karenina în liceu. Au trecut 20 de ani de atunci. Între timp nu m-am uitat la nici o ecranizare după roman. Pur și simplu nu m-am simțit în stare. Ca adolescentă poate m-am supus autorității lui Tolstoi. Cine să-i țină piept cu o adaptare cuviincioasă?! Ca femeie adultă am refuzat ecranizările, am refuzat punerea în scenă a Teatrului Național Timișoara ani de-a rândul. Cum să fac față durerii?

Anna Karenina este un roman al durerii trăită în toate felurile: durerea familiei, durerea femeii, durerea tatălui, durerea mamei, durerea amanților, durerea mujicilor, durerea căutării de sine.

Ieri seară am trecut pragul Naționalului și m-am așezat curioasă în rândul nouă, locul 15. Mi-am zis: Hai să văd ce au făcut! Am mers pe credit sentimental garantat de Claudia Ieremia, Ion Rizea, Cătălin Ursu, Matei Chioariu, Marin Lupanciuc, Ana-Maria Pandele și ceilalți.

La spectacolul Anna Karenina aș împărți persoanele prezente în sală în două categorii: cei care au citit romanul și cei care nu au citit romanul lui Tolstoi. Firește, au suferit o pagubă necititorii lui Tolstoi, dar ignoranța i-a răsplătit cu o trăire pură a emoțiilor. Necititorii au empatizat, cititorii au compătimit. Când empatizezi porți pantofii celuilalt. Unele femei aseară au purtat rochii lungi și le-a durut gâtul. Unii bărbați s-au înfierbântat cu Karenin. Câțiva dintre cei prezenți s-au perpelit cu Levin și s-au lăsat antrenați în vise despre binele comun. Fiecare dintre noi poate pune umărul pentru binele comun. Când compătimești manifești părere de rău pentru suferințe, iar în Anna Karenina toți pătimesc.

Anna suferă din lipsă de iubire, apoi suferă din iubire. A face lucrul corect ține întotdeauna de context, iar societatea rusească a lui Tolstoi respecta cu totul alte reguli. Legea nu proteja femeia. Femeia reprezenta un bun al bărbatului. Karenin suferă din orgoliu. Se supune legilor care-l avantajează ca bărbat, dar regulile societății nu-l iartă. Dezonoarea îl strivește. Vronski suferă dintr-o iubire fără cadru. Fără divorțul lui Karenin, situația lui Vronski rămâne o unică și simplă imagine dintr-o peliculă. Levin suferă în căutarea de sine și din iubire. Kitty suferă din iubire. Iubirea i-a nenorocit pe toți, separat și împreună.

Spectatorii, cititori sau nu ai lui Tolstoi, și-au simțit aseară sângele curgând prin vene. Au simți că trăiesc. S-au întrebat dacă trăiesc cu adevărat. Au aplaudat frenetic. Emoția ne-a intensificat activitatea creierului care funcționează pe bază de contraste cu potențial de repaus și potențial de acțiune. Excitabilitatea se modifică și de la experiență, iar spectacolul Anna Karenina, în regia artistică a Adei Lupu Hausvater descrie o aventură deasupra lumii reale.

Ne vedem la teatru pentru stări de spirit transcendentale!

Săptămâna trecută, marți, am spart rutina cu un spectacol la Național. Dacă încă n-ați prins de veste, atunci aflați de la mine că repertoriul Teatrului are acum un nou spectacol de comedie. Spectacolul se numește Adevărul.

E adevărat! O să râdeți, nimic tragic. Nici o trimitere la greci, la ritualuri, la moarte nu o să vă tulbure sufletul sensibil. O să vă amuzați cu cea mai frecventă problemă a cuplului modern, infidelitatea. Am râs copios, sala întreagă a râs. Actorii, Alina Ilea, Matei Chioariu, Romeo Ioan și Cristina Konig joacă magistral, umorul fiind cel mai potrivit instrument pentru această situație incomodă a vieții.

El înșală. Ea înșală. Ei înșală. Eu am înșelat. Tu ai înșelat. Noi am înșelat. Am privit publicul. L-am ascultat cum râde. Câți n-am fi putut să ne așezăm pe canapea lângă actori?! Un alt adevăr este că ne plictisim în cuplu, iar plictiseala ne îmbolnăvește. Facem aproape orice să scăpăm de ea. Erich Fromm, sociolog și psihanalist, consideră că avem de satisfăcut un sentiment al dramaticului. Ce este mai dramatic ca intimitatea unui cuplu călcată în picioare de o a treia persoană?!

Din experiență mărturisesc că o dată intimitatea cuplului lărgită pierdem inefabilul iubirii. Neexprimatul devine exprimat.

Mă iubești? Da, te iubesc, dar te iubesc așa, și așa, pentru asta și pentru cealaltă.

Nu o să mai iubim niciodată pur și simplu. A iubi pur și simplu implică extravaganță, iar trădarea ne obligă să facem parte din lumea în care trăim. Lumea în care se gândește nu este lumea în care se trăiește. Gaston Bachelard. Toți gândim Romeo și Julieta. Majoritatea trăim în bovarism, nemulțumirile provocând infidelități.

Rupeți monotonia vieții și ieșiți la teatru, ieșiți în mod special pentru acest spectacol. Răsfățați-vă cu spirit și râdeți înainte de toate.

Luna octombrie, pentru mine și copiii mei, a însemnat și teatru. Am ieșit cu amândoi la teatru, dimineața cu Mateiu, seara cu Mara. Am ieșit și singură la teatru sau în compania altor femei cu care am încropit, înainte de spectacol sau la pauză, conversații spumoase.

Ultimul spectacol simțit pe îndelete, a durat patru ore, a fost EXOD. Ați văzut Exod? Încercați să-l vedeți. Pentru prima dată în România, Oskaras Korsunovas – o voce puternică în regia mondială de teatru găsiți în descrierea lui – a montat un teatru de atitudine cu Cătălin Ursu în rolul lui Azim, pakistanez, cu Mirela Puia, Nuța românca. Oh, pregătiți-vă să vă prăpădiți de râs! Savurați și delectați-vă!

Vocea lui Oskaras s-a răcit puțin pentru rolurile lui Ionuț Iova, Vandal, și Alexandru Romescu, Edi, fizician. Oh și la ei! Ionuț Iova nu a jucat pe scenă, a manifestat. A fost Vandal și a subjugat atenția publicului. Alexandru Romescu mi-a amintit de Marius Manole în Inimă de câine, adică un înalt grad de perfecțiune.

S-a înăsprit vocea lui Oskaras prin revoltă și schimbare pentru rolurile lui Marin Lupanciuc, Ben Ivănescu și Matei Chioariu, Harry. Oh, oh, oh! Marin Lupanciuc promite. E un licurici, adică o lumină vie. Matei Chioariu supune spectatorul voinței lui.

O să stați patru ore la spectacolul EXOD. O să vă schimbați des poziția pe scaun. Nu vă luați fuste sau rochii scurte. Husa scaunului nu leagă nici o prietenie cu pielea. Nu o să vă plictisiți la spectacol. Tema spectacolului, emigrația, e o rană deschisă și supurantă a umanității.

Verificați programul Teatrului Național pe luna noiembrie. Luați bilete. Spectacolul surprinde, e un fenomen.

Ne vedem la teatru!

Foto: Adrian Pîclișan

Am fost la teatru duminică. În fiecare luna aș putea să am un articol care să înceapă așa. De două decenii consum teatru fără oprire. M-a ținut pe loc o pandemie, dar asta e viața când neînchipuitul devine real. În realitate am stat închiși în case. Am făcut față realității după putințe, iar în prezent, la Timișoara, îmi place să salut din nou cunoscuții cu Ne vedem la teatru!

S-a jucat spectacolul Școala femeilor versus școala bărbaților după Moliere. Coregrafia îi aparține lui Gigi Căciuleanu. Exact, s-a dansat. Printre pași și figuri de dans, Cătălin Ursu a reușit să îngemăneze măiestru pierderea cuplului în neputințe individuale și sociale. Femininul și masculinul eșuează. Femeia cicălește și amăgește. Bărbatul supune și seduce. Amândoi cresc coarne. Infidelitatea e doar o consecință. Ea și el în cuplu sunt doi actori lipsiți de talent, dar care nu recunosc în ruptul capului.

Le-am sorbit din priviri pe Alina Ilea și Flavia Giugiu. Cu toții avem preferați. Mi-a atras atenția Laura Avarvari. Interpretarea ei m-a dus în starea uitării de sine. Am uitat de mine și tot ce însemn eu în afara sălii de teatru. Zâmbetul prefăcut-făcut fermecător când apărea Marin Lupanciuc pe scenă mă transforma într-un personaj de Moliere. Lupanciuc este copilul cel mic al Naționalului. Sunt curioasă dacă steaua asta se va abate din drumul ei. Darius Zet și-a spus numele. Nu-l știam, acum îl știu. La Național miroase a prospețime.

Moliere a scris Școala bărbaților și un an mai târziu Școala femeilor. În Școala bărbaților a jucat el însuși rolul lui Sganarelle. Mi-ar plăcea, ca experiență, să văd și două spectacole în loc de unul. Ne despart secole de la nașterea comediilor, dar subiectul a rămas actual, iar râsul pică întotdeauna bine oamenilor.

Am râs la spectacol. Am plecat spre casă unde mă aștepta o chiuvetă plină de vase. Făt Frumos a gătit copiilor, iar eu am spălat farfuriile, oalele și tacâmurile într-o dispoziție glorioasă. M-am tot gândit zilele astea. Am o viață bună și cu multe momente de bucurie. Rar îmi recunosc și aproape deloc nu o spun. De ce? Ca să nu pierd. O prostie, firește!

Vă îndemn să rostiți mai des că trăiți cu bucurie. Ieșiți la teatru, e un stimulent puternic.

Foto: Adrian Pîclișan