Un cititor despre Ținutul sălbatic

Hello!

Revin cu părerea mea despre cartea “Ţinutul sălbatic” de Monique Proulx.

Această lectură a fost o gură de aer proaspăt în îmbâcseala zilnică de sarcini exacte.

Trebuie să recunosc că această poveste a fost mai pe placul firii mele poetice şi visătoare decât cea a lui Lars Saabye Christensen.

Ai nevoie de o imaginaţie vizuală foarte dezvoltată pentru a recepta cum trebuie această poveste.

Acţiunea cărţii se petrece într-un decor luxuriant, plin de farmec şi de pericol, chiar cruzime, care pare că reflectă natura interioară a personajelor. Mi-a acaparat simţurile cu magia peisajelor (descrierile sunt foarte dense), iar dintre personaje m-am ataşat de băieţel, Jérémie (cred că m-a ajutat şi coperta să empatizez mai bine cu personajul), de o maturitate surprinzătoare. Recomand călătoria în “Ţinutul sălbatic” !

Mulţumesc încă o dată din inimă deoarece mi-ai acordat şansa de a citi 2 cărţi superbe de la Editura Univers

Sper să ne mai auzim şi citim !

Toate bune,

Lavinia

Nobilă prin colaborări

Înainte să mă lansez și să mă pierd în propriile simțuri am o datorie care mă înnobilează.
Datoria: mijlocirea dintre cititor și carte.
Acțiunea: anunțarea următoarelor titluri.
La editura Univers au apărut 3 titluri noi:

Inci Aral, Galben ca șofranul
Jorge Amado, Morţile lui Quincas Berro Dágua și Bătrânii marinari
Gabriel Osmonde, Alternaștere

Lectură agreabilă, plină de senzații noi.

Comedia omului

Revin azi teatral, nu emfatică, ci privitoare de teatru.
În cadrul aceluiași festival TESZT, Festivalul European De Teatru Timișoara, am tot deranjat cititorii cu el, am descoperit o poveste și am aflat de o existență.
Povestea: Comedia omului.
Existența: Sziveri Janos.
Știați că a trăit un poet cu acest nume în plină eră Tito? Un proscris care nu a renunțat la adevăr.
Eu nu am știut. Am învățat ceva, am părăsit sala altfel decât am venit. Orice piesă de teatru constituie o experiență, dar când ceva nou pătrunde conștiința, satisfacția îmblânzește pretențiile instanței morale din noi.
Asta dacă deții o instanță morală. În lipsa ei, ne confruntăm cu o plăcere pură.
La Comedia omului am experimentat o confruntare, povestea și punerea în scenă a poveștii. Povestea, bezmetică de-a dreptul.
Scenografia și conceptul mi-au pus la încercare judecata. Mi s-a încetinit procesul de a raționa printr-o absență a sensului.
Multor părți din spectacol nu le-am putut acorda sens. M-am reașezat în scaun și mi-am propus să mă concentrez pe imagine ca întreg, nu ca parte din poveste.
La final am fost impresionată.
Imaginea unui corp de om sculptat în ceară conținând multe fire de bumbac cărora li s-au dat foc a produs o foarte mare impresie asupra mea.
Am aplaudat la plecare sensul în nonsens, comicul, frumusețea, drama din viața lui Sziveri Janos.

Într-un fel, toate aceste manifestări culturale nu ne lasă să uităm. Sziveri Janos a murit la 35 de ani. Degeaba?
Să nu uităm.

Barca cu păpuși

Încep săptămâna pe blog cu o altă piesă de teatru, Barca cu păpuși. Această piesă, pusă pe scenă în cadrul Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, a prilejuit o întâlnire cu actorii Teatrului Național Sârb, Novi Sad.
Trei rânduri.
Rândurile astea seceră cititorii. Nici o părere la Ținuturile joase.
Barca cu păpuși îmi dă speranțe. În primul rând limba sârbă te atrage prin sonoritate. Corectez, limba sârbă mă atrage, pe mine mă atrage prin sonoritate.
Sonoritatea limbii și dinamismul actorilor mi-au ținut spatele drept o oră și treizeci de minute cât a durat piesa. Am clipit des, recunosc. Primeam ceva de pe scenă, dar nu-mi revenea nimic cu sens. Caut sensul întotdeauna în ceea ce actorii exprimă.
Mi-a trecut prin cap simbolul, seria de reprezentații care încurcă novicele.
Am alungat simbolul, imaginea profesorului de literatură comparată mi-a corectat direcția gândului. Așa că mi-au apărut în conștiință semnificațiile.
Dacă aș încerca să povestec piesa Barca cu păpuși, aș prezenta-o ca pe un vis. Fix așa m-aș exprima, și se făcea că, apoi nu-mi mai amintesc nimic, gândul și conținutul manifest.
Renunțând la simbol, m-am perpelit cu semnificația măștilor de urs și a măștilor picitilor din Albă ca Zăpada.
Am căutat să fac analogii. Ce anume îmi spune ursul, animalul? Animal puternic care se bazează pe miros și auz, vederea îi este slabă.
Ce anume îmi spun piticii? Personaje de poveste, basm.
Am adunat material cu care să lucrez.
O familie, două fete. Una dintre ele se îndrăgostește, face un copil, copilul se naște nesănătos. Familia băiatului o respinge. Timpul trece, ajunge o artistă recunoscută.
Să interpretăm.
Omul este puternic asemenea unui urs. Omul are și vederea slabă asemenea unui urs. Trecem prin viață derutați de propriile simțuri. Proiectăm în afara noastră, din interiorul debil, reprezentări diforme. Omul e diform.
Să mai interpretăm puțin.
Piticii, personajele din poveste, povestea Albei ca Zăpada. Un basm crud, dar nemuritor.
O artistă diformă, dar nemuritoare prin opera sa artistică.
Mă opresc aici cu semnificațiile. Mă opresc aici cu scrisul. Așez și eu toate gândurile pe o barcă și aștept refluxul conștiinței.

Ținuturile joase

Anul ăsta îmi vine bine.
În martie am primit o propunere de colaborare de la editura Univers. În mai, am primit altă propunere de colaborare, de data aceasta de la Teatrul Maghiar Timișoara.
Cărți și spectacole, vis și visatul, pe aici mă preumblu eu în veșminte elegante.
Datorită Festivalului Euroregional de Teatru Timișoara, TESZT, luni seara am privit, am auzit, dar mai ales am ascultat actorii Teatrului German de Stat, Timișoara, dedublându-se în piesa Ținuturile joase, după o colecție de povestiri ale Hertei Muller.
Exercițiu de memorie.
De Herta Muller am auzit prima dată în facultate, cu mult înainte de 2009. I-am citit o carte, Animalul inimii, după 2009, după Nobel.
Când am fost întrebată sau provocată să exprim ceva despre Herta Muller, am ridicat din umeri. Nu-mi place condeiul scriitoarei, îi recunosc capacitatea de a transforma refulatul copilăriei în conținut literar întrerupt cu eleganță de formulări lirice.
Cu Ținuturile joase pus în scenă m-am sucit puțin.
Exercițiu de admirație.
Din sală, de pe scaun, am experimentat un exercițiu de admirație.
Am mărturisit în rândurile de mai sus că recunosc capacitatea Hertei Muller de a transforma refulatul copilăriei. Insist. Recunosc sugestia exercitată asupra conștiinței.
Pe scenă, actorii te poartă prin propria copilărie, prin conflictele propriilor părinți, prin activitățile proprii, prin duminicile proprii.
Știți ce înseamnă tahipsie, ce anume presupune? Tahipsia presupune o accelerare a gândirii, iar luni am accelerat și eu din sala de spectacol. Am recuperat refulatul inconștient datorită jocului actorilor, datorită textului scriitoarei.
Perspectiva subiectivă a copilului din piesă s-a suprapus peste perpectiva subiectivă a spectatorului. Am părăsit sala într-o dispoziție bună.
Un singur lucru mi-a displăcut. Nu cunosc limba germană, iar faptul că a trebuit să urmăresc supratitrarea mi-a distras atenția de la jocul actorilor. E o pierdere.

Balanța înclină însă spre câștig, câștigul unor ținuturi joase ale propriei conștiințe.

Un volum nou la schimb cu un volum vechi

De 19 mai, 2014 0 No tags 0

Didascalie.

Îmi dreg vocea. 

Vreau să atrag atenția asupra unui text mai vechi, vechi de prin luna martie a acestui an.
Anunțam, datorită colaborării cu Editura Univers, relansarea colecției Globus sub coordonarea Luciei T, fondatoarea siteului www.terorista.ro.

Anunț azi, datorită colaborării cu editura Univers, un nou eveniment. În luna mai, în ultima ei zi, la ora 12, la scena Arena din pavilionul C1 de la Romexpo, editura Univers prilejuiește o întâlnire a cititorilor cu Florin Pîtea și Ciprian Burcovschi.

La acestă întâlnire moderată de Cristian Teodorescu se vor împărtăși amintiri și povești despre Globus, iar cititorii fideli vor fi răsplătiți. Univers oferă un volum nou din seria nouă Globus (de după 2010) în schimbul unui volum din seria veche (de dinainte de 1993), primei persoane care aduce titlul respectiv (în seria veche au fost publicate 256 de titluri). Schimbul se realizează în limita stocului disponibil.

Aferim!

Un cititor despre Frați pe jumătate

În luna februarie am oferit cărți de la editura Univers cititorilor acestui blog, iar acum revin impresiile.

Lavinia Alexa a trimis următoarele rânduri despre cartea Frați pe jumătate de Lars Saabye Christensen.

Iată, revin cu un mail, aşa cum am promis.
A fost o adevărată încântare să citesc cartea lui Lars Saabye Christensen – Fraţi pe jumătate. Deşi iniţial m-am speriat puţin văzând că este destul de voluminoasă (numai pentru motivul că nu aş fi avut timpul necesar să o citesc şi să-mi exprim părerea în termenul indicat), lectura a mers ca pe roate 🙂
Pe lângă faptul că este o carte în care fiorul nordic se resimte destul de puternic, orele nu sunt øre, iar denumirile de locuri greu de pronunţat mi-au gâdilat imaginaţia, paginile ei detaliază o saga familială despre cum cei care ne dau viaţă (prin prezenţa sau absenţa lor) ne modelează caracterele, ne fac mai puternici sau ne alimentează şi mult angoasele, o poveste despre doi fraţi apropiaţi şi înstrăinaţi în acelaşi timp – un Barnum mereu mic în faţa unui Fred numai furtună (deşi în limba norvegiană numele lui înseamnă pace).
Îmi cer scuze dacă nu mi-am exprimat părerea prea bine, sunt genul de om care iubeşte mai mult tăcerile şi uneori se întâmplă să gândesc mai bine decât scriu 🙂
Trebuie să spun că sunt plăcut surprinsă în ultima vreme de cărţile publicate la Ed. Univers (multe au nişte coperţi foarte sugestive), în special cele semnate de autori contemporani mai puţin cunoscuţi pe la noi. Am descoperit nişte poveşti unice şi irezistibile.
As dori să lecturez şi cartea lui Monique Proulx – Ţinutul sălbatic, dacă mai este disponibilă şi bineînţeles, se poate.
Mulţumesc mult pentru oportunitatea de a citi cartea lui Lars Saabye Christensen !

Conținutul mailului este nemodificat, cuvintele îi aparțin Laviniei.

Editura Univers relansează colecția Globus

Afară plesnesc mugurii în pomi și copaci, iar la Editura Univers activitățile se înmulțesc.
Editura, prin reprezentanți și colaboratori, anunță relansarea colecției Globus.
Și aici ne oprim puțin, tragem aer în piept, expirăm.
Din luna aprilie, aceasta colecție va fi coordonată de Lucia T, fondatoarea siteului www.terorista.ro.

Globus este o colecţie în format de buzunar. A debutat în 1974 şi, de-a lungul timpului, le-a oferit cititorilor români întâlniri (uneori în premieră) cu scriitori şi cărţi care ocupă astăzi rafturile întâi ale multor biblioteci. În Globus au apărut traduceri din Virginia Woolf, Kurt Vonnegut, Patrick Süskind, Gabriel García Márquez, John Steinbeck, Romain Gary sau Michel Tournier. Acestora li s-au adăugat, după 2010, când colecţia a fost reluată după o pauză de şaptesprezece ani, nume ca Donald Barthelme, Jhumpa Lahiri, Malcolm Bradbury, Hanne Ørstavik.

LuciaT va alege de acum înainte următoarele titluri din Globus, va coordona colecţia de la A la Z. În cuvintele ei: „Înainte veneam aici să citesc şi găseam cărţi minunate. Acum plec în căutare de cărţi pe tot globul și mă întorc cu ele aici. Vor găsi acum alți cititori cărțile mele preferate adunate în Globus. Călătoria continuă!” Globus va fi o colecţie pornită de la o cititoare pasionată către alţi cititori pasionaţi.
(LuciaT şi-a redeschis de curând şi blogul ei personal, terorista.ro, care va rămâne un blog personal, cu însemnări diverse, deşi va fi în parte dedicat, desigur, colecţiei cărţilor ei preferate, Globus.)
Primul volum din noua serie, care va apărea în aprilie, este Speranţa: o tragedie, de Shalom Auslander. Printre apariţiile următoare se numără romane de Margriet de Moor, Eric Chevillard, Patrícia Melo, Christian Gailly, Patrick Flanery şi alţii, în versiuni româneşti aparţinând unor traducători pasionaţi şi devotaţi literaturii, ca Gheorghe Nicolaescu, Claudiu Constantinescu, Veronica D. Niculescu, Ana Mihăilescu, Silvia Dumitrache şi alţii. Nu vor lipsi surprizele, cărţi pregătite special pentru Globus!
La 40 de ani, Globus se simte în plină formă, are o poftă nebună de viaţă şi de literatură. Călătoria continuă!

 

La 40 de ani, Globus se simte în plină formă, are o poftă nebună de viaţă şi de literatură. Călătoria continuă!

Un cititor despre Accesorii pentru paradis

În 18 februarie, editura Univers, printr-un instrument de exprimare a culturii, de data aceasta blogul meu, a oferit cărți cititorilor.
Azi am primit o răsplată, impresiile unui cititor despre Accesorii pentru paradis de Marie Jeannne Urech.

Să presupunem că nu am citit Vian. Pe Kafka chiar nu l-am citit, sunt de părere că mai am timp. Dar oricum, n-am prea înţeles niciodată dorinţa asta de etichetare prin asemănări.
Marie-Jeanne Urech este o povestitoare cu foarte multă imaginaţie, nu e nevoie să ştii dinainte că are o scriitură asemănătoare cu a lui Vian. Proza dumneaei stă bine pe picioarele proprii. Iar aceste picioare lasă urme de paşi întru-un univers plin de imaginaţie. La urma urmei, la ce te poţi aştepta de la o scriitoare care are permis de conducere pentru Legoland?

Construit în patru planuri separate, care se întrepătrund la un moment dat, Accesorii pentru paradis ni-l prezintă iniţial pe doctorul Aarberg, specialist în defecte de fabricaţie, o boală foarte comună şi care se răspândeşte cu mare viteză. Pacienţii nu ies niciodată din salon, pentru că tratamentul constă în faptul că sunt puşi să doarmă. Frumoasă metaforă pentru viaţa de vis pe care ne-o dorim zilnic.

Fără a fi construit ca un roman poliţist, pe tot parcursul poveştii primeşti progresiv indicii, aceste accesorii pentru marele final.

Am putea vedea primele trei părţi constituiente ale cărţii ca fiind cele trei stadii ale omului: copilărie (în prima parte, cei doi copii ai doctorului Aarberg fug de acasă, din prea mult răsfăţ crede el), adolescenţă (când ai idei năstruşnice, cum ar fi de exemplu, să construieşti o oglindă care să reflecte razele soarelui într-un oraş rămas fără lumină, dar acoperit în permanenţă de nori roz proveniţi de la o uzină chimică) şi maturitate (când începi să vezi altfel lucrurile aşezate în lume şi, probabil vrei, de exemplu, să te căsătoreşti, aşa cum îşi doreşte foarte mult domnişoara Lempereur).

Marie-Jeanne Urech jonglează foarte fin cu metafore necesare să-şi modeleze universul propriu. Alege cu bună ştiinţă să ignore realitatea urâtă, cenuşie. Deşi realitatea răzbate din pasaje precum:

Aici aerul era acoperit de jeg. Un jeg care se impregna în haine cu un miros acru de supă. Un jeg care te sufocă la fiecare sfârşit de lună, când îţi bate proprietarul la uşă. Un jeg care nu iese nici la spălat şi care ţi se lipeşte de faţă ca eticheta unui magazin cu marfă ieftină.

Sau:

– Vezi, e prea târziu. Am eşuat. Am eşuat pe pământul ăsta unde oamenii vin să-şi ascundă ruşinea. […]
– Vezi lacrimile astea, nu pătează, dar e cea mai sângeroasă rană. […]
Asta era, vasăzică, un defect de fabricaţie! Inima smulsă, membrele strivite, capul cufundat în tristeţe, totul înecat într-un borcan cu formol. Ca să conserve suferinţa. În condiţiile astea nu mai poţi să lupţi. Nimic n-avea să oprească epidemia aceea. Ea avea să se răspândească fără încetare şi să cuprindă tot oraşul.

Chiar dacă nu te implici emoţional de la început, pe parcurs îţi dai seama că ai fost sedus şi eşti intrigat de firul narativ pe care-l urmezi, pentru că de fapt începi să recunoşti tiparul unei vieţi de om, cu toate trăirile interioare şi toate nemulţumirile exteriorizate către o societate care devine din ce în ce mai dezumaniza(n)tă.

Mi-a rămas în minte pasajul în care ni se arată cum funcţiona uzina oraşului, cea care produce un gaz euforizant roz. Dacă în filmul Soylent green, majoritatea populaţiei supravieţuia într-un univers distopic – suferind de poluare, suprapopulare, resurse epuizate, sărăcie, oceane pe moarte şi un climat arid şi fierbinte din cauza efectului de seră – datorită unor raţii de mâncare procesată (acea “pastă verde”), în Accesorii pentru paradis uzina produce euforie:

“Coşurile funcţionau la putere maximă. Oraşul nu era abandonat în timpul petrecerii. O echipă travestită în piese de şah le alimenta vărsând în ele saci de praf chimic care provoca o flacără frumoasă. La bufet, tocătura fusese schimbată cu nişte gustări. Odată ajunse în stomac, acestea declanşau râsete sonore reluate în cele patru colţuri ale halei de invitaţi beţi. […] Muzica, foarte puternică, astupa ţipetele celor cărora li se tăia beregata, care erau snopiţi în bătaie sau înghesuiţi într-un ungher. Trupurile erau probabil băgate în saci şi aruncate în cazane, ca să se şteargă orice urmă a agresiunilor. Flacără mare, nor roz, ploaie de confeti. […]”

Chiar dacă fictiv, universul creat de Marie-Jeanne Urech este totuşi unul trist, în ciuda poveştilor şi personajelor intrigante. Frumos, dar trist. Un paradis pe care-l merităm, care nu e mai urât decât al altora. Care e făcut după chipul şi asemănarea noastră.

Imperfect, dar uman.

Sebastian Mihail

Sebastian, îți mulțumesc frumos pentru implicare, pentru consumul sănătos, bezmetic și liber de literatură.

Eu să stau și el să treacă

Am o înțelegere cu timpul, eu să stau și el să treacă. Presupun că mulți se gândesc la tinerețe fără bătrânețe, dar nu e vorba despre asta. Nu, deloc. E vorba despre a scăpa de o anumită influență, influența lui Simone de Beauvoir.
Am citit cele două volume din Al doilea sex cu pauze lungi în lectură. După unele capitole eram conștientă că trebuie să mă detașez pentru a mă lepăda de înverșunare. Totuși am reluat teme ca prietenia dintre el și ea, condiția femeii, privilegiile bărbatului.
Am primit acuze de la prieteni, că sunt feministă, că am o judecată infectată, că sunt ipocrită.
M-am apărat, firește. Nu am scris nimic și nu am afirmat nimic dintr-o pornire feminină, ci pentru că acesta e adevărul, femeia reprezintă un obiect, devine pradă, bărbatul reprezintă un subiect, devine stăpân.
Fraza de mai sus dovedește că am nevoie să stau și timpul să treacă. Trecerea timpului nu ar schimba raționamentul, dar mi-ar însenina zilele.
Foarte hotărâtă să mă scutur de influențe ”simonești”, am deschis un mail de la editura Univers.
Ce am găsit?
Scriitoare norvegiană în România.
Între 18 și 20 martie, se va afla la București Hanne Ørstavik, cunoscută scriitoare norvegiană, autoarea romanului Iubire, tradus la editura Univers de Aurora Kanbar şi Erling Schøller.
Hanne Ørstavik se va întâlni cu cititorii miercuri, 19 martie, la ora 19.00, la Muzeul Național de Artă Contemporană. În cafeteria MNAC, scriitoarea va participa la o dezbatere literară despre femeia urbană a anului 2014, alături de E.S. Dna Tove Bruvik Westberg, Ambasadorul Norvegiei în România, Daniela Kammrath, editor-șef www.121.ro, Andreea Roșca, membru fondator al Fundației Romanian Business Leaders, Chris Simion, scriitor și regizor, Virginia Costeschi, președinte al Asociației Culturale BookMag.

Recunosc, am zâmbit cu un colț de gură trist. Ce e cu potriveala asta de fapte și întâmplări?
Știu, diferența e mare între masculin și feminin, dar eu nu o să descriu niciodată misandria, eu iubesc ceea ce reprezintă bărbatul, dar mai ales ceea ce prezintă bărbatul.
Totuși, dacă m-aș afla la București, nu aș rata dezbaterea de la cafeterie. Cititori, cititoare din București, îndrăzniți, îndrăzniți, profitați de ineditul unei asemenea întâlniri.