Cum poate cineva sa garanteze cu sentimentele? Jur ca te voi iubi pana la sfarsitul vietii…
Nu inteleg cum vine asta, cum poti sa pui chezasie sufletul?
Nu prea poti, dar nu ne deranjeaza sa mintim de bunavoie in gura preotului. De acord, jur sa te respect, sa-ti port de grija, sa-ti fiu prieten, aici descoperim masura.
Se pierde masura cand vine vorba de iubire.
Cat ma iubesti?
Si asa au avut succes poetii.
Te iubesc cat pot eu. Cat pot eu? Nu am habar, hai sa descoperim impreuna respectandu-ne, ingrijindu-ne, imprietenindu-ne.

Ma trezesc cu mana in margine de pat. Pipai asternutul sau imi sterg palma de el. Pandesc minutul cand pot sa azvarl cearsaful de pe mine. In picioare, ma indrept direct spre oglinda.
Acesta nu este un obicei al meu, acesta este un scenariu al unei dimineti in care activitatile organismului meu sunt modificate.
In loc sa ma spal pe dinti, stau si ma privesc in oglinda. Ma trag de oraji, imi mangai ridurile, ma impung cu privirea in oglinda cautand altceva in afara de propriul chip. Inauntrul constiintei se petrece ceva, constiinta se intoarce spre ea insasi, iar eu ii intorc spatele oglinzii.
Asa m-am trezit saptamana trecuta cand urma sa merg in fostul meu liceu si sa ma intalnesc cu cativa profesori. Desi afara gradele primaverii inca isi pastrau numerele iernii, m-am imbracat subtire. Emotiile imi zapacesc si glandele sudoripare.
Am pasit in liceu cu un exterior calm, nu ma indoiesc de asta, dar viscerele descriau carnavalul de la Rio. La subsuoara, o picatura s-a dus domol la san si m-am scuturat putin de frig.
Am gasit un edificiu strain, nu am recunoscut nimic cu ochiul.
Sufletul insa s-a intors cumva acasa. Sapte ani m-am adapostit intre acele ziduri. Am salutat soarele la rasarit, am salutat soarele la apus. Uneori pandeam luna de la geamul clasei. Am cunoscut bucurii si tristeti, mi-am facut cei mai buni prieteni, l-am descoperit pe Homer, Nietzsche, Schopenhauer, Torquato Tasso. Un zeu e omul cand viseaza si-un cersetor cand mediteaza.
Am plans, dar cel mai mult am ras.
Si cel mai mult am invatat cum pot sa devin OM.
M-am reintors in fasa educatiei mele. Am vorbit cu profesorii calma si zambitoare, caci fiecare, fara exceptie, m-a privit cu bucurie si mandrie. Intr-un fel, am stat in fata lor ca un panou pe care le era afisat rezultatul muncii lor. Unul dintre profesorii clasei ne-a transmis ca ne asteapta de 10 ani.
Ma simt ca buruiana aia de care vorbea Noica, eu si toti colegii mei descriem buruieni care napadesc acum dascalii. Momentele astea ale vietii nu se pot cumpara nici macar cu diamante. Oricat de vremelnice sunt, emotiile acestor trairi te arunca cumva in afara fiintei tale, caci nu mai ai loc in tine de cat de om te simti.
Ma gandesc acum, cu o usoara durere in piept, cum o sa ma simt cand o sa-mi vad toti colegii dupa 10 ani de absenta.
Am asa niste emotii…

La postul acesta o sa mai pun cateva poze, poze, nu fotografii, caci in prezent se intampla sa fiu departe si de boemul Silviu Parjolea si de Diana Bodea, fotograful meu simandicos.
Pun cateva poze cu mine ca sa va arat ca nu exagerez deloc cand spun ca merg la opera, teatru sau filarmonica cu cele mai frumoase rochii, ale mele bineinteles.
Aseara trebuia sa merg la un spectacol de flamenco, mai este necesar sa termin aceasta propozitie cand conjunctia dar se subintelege?
Nu am mai fost, caci spectacolul a fost anulat, iar eu, impreuna cu fetele mele am aflat chiar la ora 18. 50, cu zece minute inainte de spectacol.
Am intors spatele elegant, trecusem si pe la coafor, si ne-am asezat picior peste picior intr-un bar din apropiere, apoi am sfarsit seara la film.
La film, la mall, in rochie de culoare fistic, cu parul impletit, cu manusi si perle, am devenit rapid subiect pentru multi carcotasi care critica si rad din margine.
Acasa, in intimitatea dormitorului, am intarziat mult sa ma lepad de rochie, sunt asa rare ocaziile cand pot sa exagerez in preferintele mele vestimentare, incat m-am eliberat de matasuri trista.
Iar acum cand scriu, amintirile zilei de ieri nu vor sa se aseze, topaie in simtiri, izbucnesc cu o senzatie, ma amagesc cu suvite de par impletit.
Cumva, nu inteleg inca cum, constiinta mi-a lasat timpul zilei de ieri oprit la ceasul serii.
Altfel, realizez ca este inevitabil sa pornesc acele acelui ceas ca sa nu-mi pierd timpul zilei de azi.
Concret, folosesc cititorii ca mijloc si indraznesc sa fac primul pas din 15 martie.

Stersei pana acum de doua ori inceputul acestui text, secunda asta muri sub degetul mijlociu deasupra tastei delete. Pun punct si incerc sa ma detasez de invalmaseala senzatiilor.
Imi inchipui un timp cuprins intre literele alfabetului, ma gandesc la consoane, la felul cum rostim o litera, dar o auzim si pe a doua. Toate astea nu au nici o legatura cu ce urmeaza sau ar urma sa povestesc eu.
Dunia Tuel sau Paula Aldescu?
Am acest blog de aproximativ 5 ani, in prima lui zi, in primul lui an, prietenii si colegii nu au stiut de existenta mea online. Jocul asta de-a v-ati ascunselea se datoreaza sentimentului de rusine. Daca cineva cunoscut mi-ar fi ras in fata?
Nu mi s-a intamplat, dar foarte greu mi-am lasat numele de botez sa se alature Duniei. Dunia m-a completat, Dunia se face cunoscuta cu un caracter puternic, aproape niciodata sovaielnic.
Dar de foarte putin timp, mi se spune adesea ca sunt o persoana foarte sensibila. Vedeti, acum apare consoana, rostesti o litera, auzi doua.
Cine anume e sensibila, Dunia sau Paula?
Recunosc, sunt o persoana bolnavicios de sensibila, dar nu las sa se vada. A permite cuiva sa-mi observe suferinta mi-ar declansa o modificare a echilibrului normal al organismului. In obisnuintele pe care mi le-am creat singura in viata, asta ar insemna sa fiu infranta de doua ori. Ma pun in genunchi cand ma recunosc sensibila si imi tai capul cand arat ca sufar.
M-am lasat putin perpelita cu surprindere de observatiile unor prieteni. Nu am stiut incotro s-o apuc verbal si gestual. Mi-am muscat buza, mi-am dat parul dupa ureche, am oftat si am lasat privirea in jos.
Mazgalind acum despre slabiciunea asta a mea, imi dau seama ca nu mai conteaza catusi de putin cum ma percep oamenii. Sa ma iubeasca, sa ma urasca, sa ma invidieze. Eu o sa-i privesc pe toti in fata, caci ma surprinsei azi in oglinda, intr-un monolog mut cu mine, cum ma incurajam: ai dat sufleteste mult mai mult decat ai primit, iar asta, nici un primitiv nu ti-o poate contesta.
Sunt sensibila, da.
Si din nou da.
Da, a fi sensibil descrie o slabiciune.
Dar oricat de plapanda mi-e inima, se intampla mereu sa-i gasesc o carja in minte.

Am cautat cateva poze cu femei scriitoare elegante. Datorez aceasta cautare frustrarilor. Si caut oarecum sa-mi construiesc o aparare.
Eleganta si frumusetea se regasesc si in activitati cu preocupari intelectuale. Frumusetea nu este handicap, iar eleganta nu mutileaza indemanarea. Femeile astea o dovedesc, ele constituie apararea mea, desi esafodajul apararii se clatina, caci ma consider o lasa ca folosesc fapte istorice in loc sa stau dreapta in tinuta si sa iau atitudine atunci cand ma matrasesc mintile obtuze. Dar va poftesc sa admirati.

Imi plac cartile, imi place obisnuinta care este cartea in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Forma cartii, foile cartii, mirosul cartii, toate ma fac fericita.
Imi plac hainele, imi place obisnuinta care este haina in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Materialul hainei, calitatea hainei, croiul hainei, toate ma fac fericita.
Aceste doua fericiri ale mele se ostenesc sa ma faca nefericita cand le port impreuna.
La cenacluri ma stanjeneste haina.
Domnisoara, dar ce rochie flu aveti!
La mese oficiale ma incomodeaza cartile.
Domnisoara, dar spuneti si dumneavoastra, doar ati citit atatea carti!
Purtate impreuna, fericirile mele ma umplu de dispret, caci pretutindeni oamenii ma dispretuiesc, pentru unii am o tinuta prea cocheta, iar pentru altii am o exprimare prea pretentioasa.
Iar eu ma plictisesc si cu unii, si cu altii, separat, imi cer scuze cartilor, imi cer scuze hainelor.
Cand particip la diferite activitati culturale este uneori nevoie sa-mi biciuiesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata monocrom in simturi, incat roseata din obraji e doar o falsa infatisare.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de cultura si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Cand particip la diferite activitati oficiale este uneori nevoie sa-mi biciuesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata somptuos in simturi, incat roseata din obraji e doar o tensiune crescuta.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de afaceri si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Nu-mi gasesc locul in nici o lume, viziunile lor de viata ma fac sa rad de cata tristete imi pot provoca. Ma fastacesc in hainele mele elegante si ma fastacesc in invataturile mele.
Nu mi-am dat seama pana acum, dar secunda asta e atat de limpede si imi lasa cunoasterea sa se completeze. Meseriile se dispretuiesc intre ele. Oamenii uita sa se admire in munca. Caracterele devin umbre pentru abilitati.
Meseria este o indeletnicire a omului.
Caracterul este un ansamblu de insusiri.
Meseria si caracterul nu se exclud, dar pot functiona separat, doar vointa sa fie, dar vointa presupune curaj, iar curajul cam ocoleste oamenii dependenti de iPhone si iPad.
Asadar, eu nu am locul meu, nu stiu unde mi-e locul, astfel am ajuns sa fiu doar un om cu blog, o persoana care a publicat o carte, o fata care a invatat sa fie eleganta, o domnita care stie sa manance boabe de mazare cu mana stanga.
Asta sunt eu, Dunia Tuel, atat de felurita, atat de imprumutata, fireste smintita innascuta.

Fug cuvintele de mine, nu pentru ca mazgalesc intr-o zi de vineri, la o ora a cocosilor adormiti, ci din cauza griului din afara mea. La ora asta constiinta reda niste obisnuinte ale lumii, dar lumea nu se afla la ora infaptuirii lor. E mai multa liniste intrerupta de zgomote, iar constiinta e obisnuita cu zgomote intrerupte de liniste, iar oamenii nu pot calatori cu mintea mai departe de constiinta lor. E o limita zgandarata de filozofi, dar greu, cu pierderea mintilor si a obisnuintei.
Stau in dimineata asta pe linia despartitoare, fizica, metafizica, concret sau depasirea cadrului experientei? Pana apuc sa raspund, timpul muta acele la ceas. La fereastra acelasi gri. In casa, am pierdut deja caldura asternutului si dulceata visului.
Dimineata aduse nostalgia.

Odata, un cosmonaut rus si un specialist rus in problemele creierului discutau despre religie. Cercetatorul creierului era crestin, cosmonautul nu.
Eu am fost acolo, in cosmos, spunea cosmonautul, dar nu l-am vazut nici pe Dumnezeu si nici ingeri.
Iar eu am operat multe creiere destepte, a raspuns cercetatorul, dar n-am descoperit nicaieri nici macar un singur gand.

Sursa: Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.

Azi avuseram o zi frumoasa. De ce? In primul rand ma folosesc de soare sa-mi sustin afirmatia. Apoi aerul. Intotdeauna sfarsitul lui februarie aduce pulbere de primavara. Nu e primavara, dar o simtiti cumva pe-un umar, pe-o ureche, intr-un tipat indepartat al copiilor. Incepe joaca in strada.
Incep hainele groase sa ramana in cuier. In fiecare zi insorita, stand in fata dulapului, doar rochia mi se pare potrivita. Rochia este cumva o continuare a primaverii, a formelor ei imbobocite de ghiocei, zambile, lalele si frezii. Ma intristez nu de putine ori cand privesc fetele, doar fetele, caci cochete nu vor deloc sa fie. Credeam ca la Viena, la Musikverein, o sa pot admira eleganta femeilor, dar din nou asteptarile nu s-au potrivit cu ce avea ochiul sa vada. Ochii mei s-au plictisit de atata opac. Sala a fost subjugata de croiala dreapta, de griul politicos si obrazul nepomaduit. Stralucirea se imprastia rece si egal doar de la policandre.
Eleganta femeilor pare sa apuna, si nu ma refer neaparat la stil, ci la armonia vestimentara. In primul rand, a alege sa te imbraci frumos tine de o potrivire a intregului, un intreg al fiintei noastre, iar noi sfartecam acest intreg batjocorind culoarea.
Eleganta este si ea o urmare fireasca a evolutiei.
Se poate sa exagerez eu?
Nu, fireste ca nu. Eu m-am potrivit cu prietenele mele si in haina, iar armonia asta ne potrivea cateodata si imperfectiunile morale, caci una este sa graiasca un om frumos, si alta este sa graiasca un had.
Si in final, ca sa ne intelegem, pledez pentru armonie vestimentara, nu dupa un anumit stil sau un anumit brand.
Fetelor, imbracati primavara, imbracati rochita randunicii.