Mă feresc de etichete și categorii, de aceea foarte rar vorbesc despre femei sau bărbați, eu aleg să povestesc despre oameni, căci omul continuă să mă fascineze cu toată frica pe care o port în măruntaie atunci când trebuie să am încredere în ființa umană.
Când totuși mă prind mrejele poveștii, vorbesc despre masculin și feminin.
Diferențele dintre masculin și feminin o să tulbure întotdeauna imperturbabilul. Meditam azi într-o ureche la feminin și masculin și ajunsei cu gândul în minciuni. Diferențele ne învață să mințim.
Femeile vor să trăiască și viața bărbatului, iar bărbații vor să trăiască doar viața lor. Iar soluția a stat în minciună.
Alternativa prea ne-ar fi edificat perfecți.
Eu nu vreau să fiu perfectă, doar excepțională cu defecte, e dreptul meu.
În comă cu Zanzibar
M-am apucat de cartea lui Brunner, Zanzibar, cu entuziasm. Acum descriu un pacient în comă. Nu înțeleg.
Nici nu am citit foarte multe pagini, dar și cu douăzeci citite, dar neînțelese, mă simt bolnavă.
Fac apel la răbdare, am răbdat la Musil și am fost pe deplin recompensată.
Aștept recompensă.
Zile bizare sentimental
Se întâmplă uneori să am zile bizare sentimental. Activitățile mele sau locurile pe unde mă desfășor mă determină să descriu în clipita asta bătută la calculator o alcătuire în ființă eterogenă.
Mihaela Rădulescu s-a făcut responsabilă de un nerv sărit al meu. Azi o văzui pe o revistă și iar ma simții insultată.
A dat o declarație zilele trecute că ea nu face absolut nimic să arate așa cum arată în prezent în afara acelui sfert de oră de mișcare recomandat pentru o viață sănătoasă.
De ce să spui așa ceva?
Declarația ei m-a împins să fac cercetare pe google și am descoperit-o sau regăsit-o urâtă și fără bustul pentru care nu face nimic. Vrusei să pun pozele aici, dar mă scuturai de gând.
Mă calmai cu un text pentru Cuvinte de vânzare. Primind o comandă pentru o felicitare de pensionare, ajunsei să răsfoiesc Dicționarul onomastic al lui Mircea Horia Simionescu. După ce sfârșii cu ce aveam nevoie, căutai și numele fetiței mele.
Mara.
Dar de ce nu și Para?(Cireașa, Mura, Coarna, Bostan, Urzică sunt nume frecvente, bogate în arome și vitamine.)
…nu e bine să faci din proză-poză.
Iar după Horia Simionescu, răsfoii Fenomenul Pitești de Ierunca. Gasii la un anticariat această carte și Jurnalul lui Mihail Sebastian. Cumpărai cărțile cu ochii în bustul Mihaelei Rădulescu.
În câteva ore azi, traversai cu simțurile laturi esențiale și superficiale ale alcătuirii mele, nu aș putea să formulez într-o notă adevărul meu de azi.
Stau acum în aceste cuvinte, în fața unor cititori curioși, într-o ipostază de femeie capricioasă, dar și de om învățat.
Sunt om, mă educ să fiu om, dar de foarte multe ori nu pot să fiu decât femeie.
Jack Kerouac, Pe drum
Vreo două săptămâni am fost tot pe drumuri, așa că atunci când m-am așezat în fața bibliotecii, căutând un titlu care să mă seducă, Pe drum s-a potrivit ca papucul Cenușăresei.
De scriitor știam doar că este american. Am apucat cartea cu zâmbetul pe buze și am vârât-o în geantă. Prima pagină am citit-o în briza mării. Sutele de pagini le-am citit în multe grade celsius.
Dar căldura astrului nu dogorea nici pe departe ca ciuda mea interioară. Lectura a reușit să reducă toate zgomotele de pe plajă, iar eu am putut să călătoresc într-un ritm bezmetic cu niște tineri obsedați de individualitate.
Mai ridicam uneori capul în infinitul mării și oftam. M-aș pune și eu pe drum, mă bate dorul călătoriilor, ma frământă căutările gneseologice.
Valoarea intrinsecă a făpturii mele e dată de o neobosită, dar justificată sete de izvoare, iar izvor se poate citi ca apă rece și buvabilă, dar și ca sursă de cunoaștere. Ce vrei de la viață?
O întrebare pe care o tot pune autorul în romanul Pe drum.
Eu vreau să cunosc, vreau să învăț, vreau să iubesc.
Din aceeași carte, am aflat despre tinerii beat ai anilor 50, de fapt romanul se poate citi și în această notă, a descrierii Americii acelor ani. America anilor 50 a creat circumstanțe favorabile acestor tineri beat, tineri care au țipat prea mult într-o societate închistată de prejudecăți. Și-au urlat la modul bezmetic libertatea individuală, au căutat adevărul în călătorii, sex și droguri. Iar alergătura lor era atât de tristă!
Străbăteau America pe lung sau pe lat cu frenezie și ajungeau descurajați în paturile de acasă, o casă care nu descria un cămin, ci un adăpost deasupra capului.
Povestea tinerilor beat mi-a accentuat toleranța, îngăduința mea a trecut pragurile bunului simț, par uneori să nu-l recunosc, accept zâmbitoare și binevoitoare doar îndemnurile inimii.
Vreau să plec, să mă pun pe drum, să cutreier lumea chiar dacă plec de lângă o soție sau copil. Asta descrie Kerouac, iar eu vă mărturisesc că înțeleg.
Sufletul meu vibrează lângă dorința tatălui și jelește lângă ochii înlăcrimați ai copiilor, dar ochii mei surâd fiecăruia înțelegător.
Fiecare dintre noi avem doar o viață, iar viața asta nu ne ajunge uneori s-o împărțim cu proprii copii. Și aici ne salvează iubirea, pe mine mă salvează iubirea Marei, căci astfel, mi-aș face o valiză, aș pune-o sub pat, și aș pleca de fiecare dată când mă apucă dorul de ducă.
Dean Moriarty așa făcea, valiza și pe drum.
Pe drum, de Jack Kerouac
Jazzul să rămână în urma gândului
E un cuvânt în lumea asta care derutează omul. Îi derutează simțurile și îi ofensează oarecum judecata.
Acest cuvânt e un concurs de împrejurări.
La întâlnirea de 10 ani de la terminarea liceului, îmi amintesc că o singură colegă a rostit cuvântul. Instant, o perturbare sentimentală a scuturat clasa.
Colega mea a mărturisit că este fericită.
Fericit?
Cum vine asta?
O zi proastă? Necăjit?
Înțeleg perfect.
A spune cu voce tare că ești fericit îi derutează pe oameni la fel cum o furtună de vară sperie dobitoacele. Nu ai habar de ce ești în alertă, dar organismul se opintește în bufeurile minții.
Eu recunosc că evit cuvântul, starea însă mă cuprinde de multe ori. Cel mai fericită mă simt când plec la drum cu mașina și ascult muzică. Oh! Ce realitate de animal sălbatic descriu atunci. E ceva între mine și drum, între mine și muzica din mașină. La ultimul drum, Timișoara-Severin și retur, am ascultat jazz. Am dat sonorul mai încet de cum sunt obișnuită să ascult eu muzica și am înțeles, jazzul se ascultă în surdină, să rămână cumva în urma gândului.
Iar gândul meu alerga asemenea impalelor cu cornele lor muzicale, iar jazzul se strecura în urma lui. De atunci am toate notele pentru acest text, azi, acum, doar adunai cuvintele.
Mândră de formulare, mai scriu o dată: jazzul se ascultă în surdină, să rămână cumva în urma gândului.
Te-ai schimbat
Am păstrat în viața mea prieteni care mă cunosc anterior programului meu de autoeducație. Prietenii ăștia m-au primit în viața lor înainte să merg cu personalitatea la coafor. De aceea, în ultimii ani m-am tot confruntat cu te-ai schimbat.
Te-ai schimbat a devenit subiect pe blog, deoarece, în cele mai multe cazuri, l-am perceput într-o notă defavorabilă și ușor disprețuitoare.
Și mă deranjează.
M-am schimbat, da.
Dar faptul că m-am schimbat mie îmi revine ca ceva perfect normal. Nu am putut să rămân la 16 ani, nu am putut să rămân la 20 de ani, nu am putut să rămân la 25 de ani.
Nu cred că o să rămân nici la 29, deși îmi place de mine foarte mult acum.
Iar vara asta, privind atent infinitul mării, bălăcindu-mă cumva cu ajutorul imaginației pe linia orizontului, mi-am transformat acest te-ai schimbat din deranj în punct tare.
M-am schimbat pe o linie a evoluției, m-am schimbat comportamental, de la întâlnirile cu timpul mi-au rămas câteva semne, dar sufletul e în același loc, îndrăgostit de aceleași fețe.
Uneori, efuziunile mă împing spre anumite gesturi lirice. Mă folosesc de versuri, nu ale mele, să amintesc unei prietene că e frumoasă, alteori îmi așez mâna pe mâna surorii mele, cu mintea plecată undeva după Ghițulașa, ca să știe că și eu sunt acolo, alteori mă opresc din ceea ce fac și privesc foarte atentă omul de lângă mine și dau telefoane fără nici un fel de treabă. Ce mai faci?
Cu sufletul ăsta al meu, păstrat curat cu ajutorul prietenilor și familiei, te-ai schimbat nu înseamnă altceva decât ai crescut mare.
Am crescut ca în vorba adulților de amânare. Și cum eu nu mi-am amânat autoeducația, am crescut și mai repede.
Așadar, m-am schimbat. O să mă mai schimb, nu știu însă dacă o să mă mai îndrăgostesc.
Curs de filozofie povestită V
Azi o să ne distrăm puțin cu Augustin, căci cursul de filozofie povestită a ajuns în Evul Mediu.
Evul Mediu este cunoscut în istoria umanității și ca noaptea de o mie de ani.
În această perioadă s-a creat sistemul școlilor care au apărut pe lângă mănăstiri, iar de pe la 1200 s-au fondat primele universități.
Creștinismul a avut nevoie de timp ca să pătrundă.
În primele sute de ani ale Evului Mediu s-a produs o decădere culturală, instalându-se economia naturală și comerțul de schimb. Feudalismul(câțiva mari proprietari) domina economia.
În timpul primelor secole, numărul locuitorilor a scăzut.
În tot cursul Evului Mediu, Roma a fost capitala Bisericii.
Augustin 354-430
S-a născut în Africa de Nord, iar o vreme a fost maniheist. A împărțit lumea în Bine și Rău, Lumină și Întuneric, Spirit și Materie.
A fost foarte preocupat de problema răului. De unde anume se trage răul?
Filozofia lui Platon l-a influențat foarte mult.
Cât de departe poate să pătrundă rațiunea în problemele religioase? Creștinismul fiind un mister divin de care nu ne putem apropia decât prin credință.
Augustin explică că Dumnezeu a creat lumea din nimic, iar grecii erau de credință ca lumea a existat dintotdeauna.
Augustin înaintează următoarea idee: înainte ca Dumnezeu să fi creat lumea, existau ideile în gândirea lui Dumnezeu, deci ideile veșnice îi aparțin lui Dumnezeu.
Filozoful acesta s-a străduit să unească gândirea greacă și cea ebraică.
Răul constă în absența lui Dumnezeu, răul neavând o existență independentă, este ceva care nu există.
Creația lui Dumnezeu este exclusiv bună, răul se creează din neascultarea, nesupunerea oamenilor.
Augustin subliniază că omul este o ființă spirituală. Omul are trup material și are un suflet care-l poate recunoaște pe Dumnezeu.
Ce se întâmplă cu sufletul când murim?
După Augustin, oamenii au fost damnați după căderea în păcat, dar Dumnezeu a hotărât că unii mai pot fi mântuiți.
Augustin nu îi dă omului dreptul de a-l critica pe Dumnezeu, căci oamenii sunt lut în mâna Domnului.
Oare o lucrare a omului va sta să-l întrebe pe meșterul care a făcut-o de ce mă faci astfel pe mine?
Augustin nu răpește însă răspunderea pentru propria viață
Tot el a mai introdus istoria în filozofia lui, deoarece lupta dintre bine și rău se duce în istorie.
Aceasta este, în câteva cuvinte, filozofia lui Augustin. Pentru cine ar dori să-i cunoască mai bine gândirea, lucrarea Cetatea lui Dumnezeu se află în orice bibliotecă respectabilă.
Noi ca
Noi ca poporul mergem la vot.
Noica mergem la vot.
Virgula, virgula, virgula.
Zice Dunia
Sunt obosită de oameni, de acei ipochimeni care se cred mai importanți ca molecula de ADN și mai esențiali ca picătura de apă.
La o ultimă întâlnire cu un asemenea ins, l-am învrednicit cu o privire, apoi m-am ridicat și am plecat.
M-am îndepărtat învingătoare, am refuzat să-mi trădez timpul făpturii mele.
Un om are o datorie, să-și păstreze un nimb al umilinței în fața învățăturilor vieții. Niciodată nu cunoști suficient, nu știi îndeajuns oricât de mult te-a solicitat viața ta, iar aceia care nu mai găsesc loc în ei de înțelepciune devin automat doar material uman fără nici un fel de individualitate.







