Am început, acum luni de zile, un curs de filozofie povestită pe blog. Pentru fiecare curs, eu îmi fac lecția din cartea lui Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.
Blogul numără 6 cursuri. Retroacțiunea nu o pot măsura, mi-e teamă de aproximativ zero. Dar nu mă descurajez, mă gândesc la mine, studentă la filologie, fără nici un curs de filozofie, cât de bune mi-ar fi fost cele câteva rânduri pe care le adun eu aici despre istoria filozofiei.
Aseară, terminând pe blog cu Evul Mediu, m-am apucat să scot din carte noua imagine a omului din Renaștere.
Notam cu o mână agitată, căci mintea mea a început să se rătăcească. Deoarece caut mereu să înțeleg ce citesc, nasul meu, de porc de data aceasta, a răscolit puțin cunoștințele mele de fizică. În fizică nici DEXul nu mă ajută să înțeleg. Elipsoid nu poate fi cuprins cu mintea mea din definiție.
Dar legea inerției, formulată de Newton, mi-a plăcut. Am înțeles și am zâmbit. Am zâmbit parșiv.
Pe pernă, gândurile mele s-au adunat în horă și s-au mutat de la obiectele în stare de repaus ale legii, în pasiuni.
ORICE femeie continuă să rămână în stare de repaus sau într-o mișcare rectilinie uniformă, atâta timp cât nu e obligată să părăsească această stare datorită unor forțe din afară.
Quod erat demonstrandum.
Când pământul e romantic
Florile din Alpi, deoarece și pământul poate fi romantic.
Curs de filozofie povestită VI
Azi o să isprăvim cu Evul Mediu prin Thomas de Aquino.
O să ne reîntâlnim în Renaștere cu acest curs de filozofie povestită.
Thomas de Aquino.
A trăit între anii 1225 și 1274. Pentru Thomas, profesor universitar la Paris de altfel, nu exista o deosebire între filozofie și teologie. El a realizat sinteza dintre credință și știință.
Thomas de Aquino credea că nu există contradicție între credință și rațiune, ci că există un șir de adevăruri teologice naturale.
Adevărurile pot fi dobândite prin revelația divină și prin rațiunea noastră înnăscută.
Un adevăr: există un singur Dumnezeu.
Cu rațiunea recunoaștem că totul trebuie să aibă o cauză primă.
Dumnezeu ni s-a revelat prin Biblie și prin rațiune.
Există deci o teologie revelată și una naturală.
Tot așa stau lucrurile și în domeniul moralei. Citim în Biblie cum trebuie să trăim după voia lui Dumnezeu, dar Dumnezeu ne-a înzestrat și cu conștiință care ne dă posibilitatea să distingem între ceea ce este drept și ceea ce este nedrept pe o cale naturala.
Thomas de Aquino a preluat de la Aristotel concepția sa cu privire la femeie, femeia, un fel de bărbat nedesăvârșit, astfel se confirmă cuvintele Bibliei, femeia a fost creată din coasta bărbatului.
În această perioadă a trăit și o femeie, Hildegard von Bingen. Ea a fost predicatoare, doctoriță și botanistă.
O concepție străveche creștină spune că Dumnezeu a avut și o latură feminină, iar femeia a fost creată după chipul și asemănarea sa.
Pe grecește latura feminină se numea sofia, înțelepciune.
Aici punem punct Evului Mediu. Ne reîntâlnim, la următorul curs de filozofie povestită în culori, Renașterea vine în culorile curcubeului după griul secolului pe care l-am sfârșit.
Zanzibar, lamentare de 400 de pagini
Mă lamentez de 400 de pagini. Am început văicăreala de la 20 de pagini. Zanzibar, de John Brunner.
Am întrebat în stânga și în dreapta, o stângă pe facebook, o dreaptă la o întâlnire cu Sorin Oncu și Cosmin Haiaș dacă a citit cineva această carte. Retroacțiunea a fost zero. La început m-am asemuit, ca cititor al acestui roman, cu un pacient în comă. Sunt pagini pe care le citesc fără să înțeleg nimic. A devenit frustrant.
Am înțeles și apreciat ideea scriitorului, dar îi reproșez suprafața. 700 de pagini pentru suprapopulare?
Citesc greu, fără poftă.
Nu renunț pentru că nu-mi place.
Pe o pagină, am găsit aceste rânduri care m-au făcut să zâmbesc, iar un zâmbet trebuie recompensat. Brunner m-a făcut să zâmbesc, iar eu îi duc cartea până la capăt.
Un mare scriitor britanic a spus cândva că dacă ar fi pus în situația de a alege între a-și trăda țara și aș trăda un prieten, speră să aibă bunul simt de a-și trăda țara.
Disperată să nu mă compromit auditiv
De fiecare dată, cu mici excepții, atât de mici că acum nu-mi amintesc nici o abatere, stau și privesc minute în șir ecranul alb până scriu prima propoziție.
Acum, fără să găsesc nimic amuzant, tot ce o să scriu ar trebui să fie o propoziție de început, iar la sfârșit să închei tot cu o propoziție de început.
În primul rând, în primul rând, în primul rând, aș repeta la fiecare rând. Renunț. Pur și simplu o să scriu.
Sâmbătă seară am ieșit în club, în primul rând.
Am adormit și m-am trezit la ora unu. Toată lumea era demult la club.
Am chemat un taxi și am vorbit apăsat, deoarece toropeala îmi cam gonise glasul. De la celălalt capăt, o voce cu nuanțe scandaloase se întreba: dar ce e, domnule, acolo?
Acolo adică la Pantheon.
Taximetristul era să intre într-un stâlp, iar eu derulam pe bancheta din spate a mașinii o amintire. Șerban Foarță la lansarea cărții Foarță-n față se lamenta de muzica de la Pantheon.
Muzica?
Trebuie să existe ca întrebare, deoarece nici eu nu pot să consider houseul muzică.
Înăuntru, în primul rând, am fost privată de frumos. Am privit în jurul meu, fete, băieți, nimic frumos. M-am lăsat pe canapea ușoară încercând disperată să nu mă compromit auditiv, auzul având și el o limită.
Cine mă obligă la asemenea ieșiri?
Îmi place foarte mult să dansez, dar nu am mai dansat de la cursurile de salsa, cluburile de azi nu constituie locuri unde se dansează, ci unde fetele devin marfă, iar băieții acționari.
Mi-au trecut și altele mai rele prin cap. Am oftat și atunci am redescoperit frumusețea. Am găsit fetele frumoase și foarte bine așezate în supradimensionarea intensității sunetelor.
Este și în acest fel de viață o neliniște sufletească, iar conștientizarea cu un suflet m-a îmblânzit.
Nu pot înțelege acest suflet care mă aduce în prag de durere auditiv, dar îl tolerez și chiar încerc să mă bucur de toate neîngăduințele de gust cu care mă pricopsește vârsta.
În primul rând am fost mai mult mătase decât piele la club.
Am îndrăznit
Uneori visele îndrăznețe se mută într-o clipă măsurată pe o bătaie de geană. Se schimbă locul, mintea inversează traducând închipuirea în faptă.
Într-o oră a nopții, acum o săptămână, am ieșit să cumpăr lapte, iar noaptea vaca dă lapte doar la non-stop.
Am parcat mașina peste stradă și cu un pas lipăit am traversat. M-am oprit puțin în mijlocul drumului că să nu mă lovească un pachet de țigări. Am privit pachetul, am privit șoferul care l-a aruncat pe geam.
Câteva secunde am tot privit, indecisă, cu teamă. M-am mișcat. M-am dus în direcția pachetului, l-am adunat de pe jos și l-am aruncat pe geamul mașinii la șofer în brate.
Cred că vă aparține.
Am îndrăznit mult.
Erau oameni în fața magazinului, iar eu puteam oricând să fug la mașină.
Nu am auzit să mă fi înjurat, în schimb, după ce m-am înapoiat la mașina mea, pachetul de țigări ajunsese tot în stradă.
A doua oară l-am cules de pe jos.
L-am luat cu mine pe bătăi de inimă.
Atât de sec, atât de firesc în nefiresc.
Dar am îndrăznit, mi-am îndeplinit un vis.
Dimineața după-amiezelor
Într-o după amiază stăteam, într-o sală de așteptare, să fac o radiografie necesară examenului de titularizare când un afiș cu un copil mi-a atras atenția. M-am ridicat și am plecat.
Într-o după amiază mi-am făcut un test de sarcină. Am privit cele două linii încercând să văd doar una.
Într-o după amiază am anunțat că sunt însărcinată și că păstrez copilul.
Într-o după amiază mi s-a rupt apa în baie și am plecat la spital cuminte nu înainte să șterg pe jos.
Afectiv, ieri s-au întâmplat toate cele patru după-amieze.
După calendar, au trecut doi ani jumate.
Într-o dimineață, azi dimineață, o dusei pe Mara mea la grădiniță, prima ei zi de grădiniță.
O privii de la geamul secretariatului, iar după vreo jumătate de oră o educatoare o trimise pe mama Marei acasă, fetița se integrează.
La 2 ani jumate, Mara mea deja îmi dă de știre că am ajuns la punctul unde eu trebuie să-mi găsesc niște limite în relația cu ea.
Știu foarte bine că nu am nici un motiv să plâng, dar o fac, și nu în hohote, ci cu o grea apăsare acolo unde omul a dibuit că ar fi sufletul.
Într-o dimineață retrăii prea multe după amieze.
La 30 de ani pierdem ce nu am câștigat
Am descoperit, în cărțile pe care le-am citit pentru Mara, următorul fapt. Copiii, până la 3 ani, nu au habar de feminin sau masculin.
Ce mă amuză puțin acum este un alt următor fapt: la 30 de ani, oamenii au habar doar de feminin și masculin.
La 30 de ani, relațiile de prietenie între genuri, feminin-masculin, se aseamănă cu schimbul valutar, cumperi sau vinzi, dar sigur pleci.
Vârsta asta, splendidă pentru femei, ezitantă pentru bărbați, nu ne permite să ne amestecăm. Interdicția stă în carne, spiritului nu-i pasă, că încă din Antichitate, Aristotel și-a dat osteneala să facă ordine și să împartă lumea în categorii.
Personal, am prieteni băieți. Cu unii am venit din copilărie, cu alții m-am cules din rodul anilor mei. Dar am acum niște semne de întrebare. L-am întrebat pe un prieten săptămâna trecută dacă își pierde timpul cu mine, am pus o asemenea întrebare, deoarece un altul, într-o săptămână și mai trecută, mi-a rezumat esența bărbatului angajat într-o relație.
Nu pierzi timp cu o femeie dacă nu se concretizează măcar cu un cearșaf transpirat. Am înțeles, am înțeles și ca om, și ca femeie, dar nu mă pot obișnui cu acest fel de a fi al vârstei.
După 30 de ani să fie doar carnea care ne mai atrage la celălalt sex? Să fie carnea un timp câștigat? Sau carnea să fie doar o potolire a secundei?
Mi-am băgat nasul, și așa foarte mic, într-un subiect prea de necuprins cu mintea, prea de netradus cu simțurile.
Trag totuși o concluzie, la 30 de ani începem să pierdem ceea ce nici nu am ajuns să câștigăm: realizarea sinelui.
Lucia Dem Bălăcescu
Un nume nou învățat de la Vladimir de pe blog: Lucia Dem Bălăcescu
Sedusă de o prună
Eu uneori simt că sunt om sau îmi amintesc că sunt om. De obicei se întâmplă în ceas de seară, mi se întâmplă în această seară.
Sării puțin în trambulină cu Mara, apoi culesei, lejer, fără poftă, o prună. Prunele. Uite niște fructe nedreptățite. Niciodată nu poftesc la prune, dar atunci când le gust, întotdeauna mă surprinde pe limbă, pe papile savoarea ce mă cuprinde de la ele.
În timp ce mă lăsai sedusă de o prună, mintea mea se îndeletnici cu potolirea. Aș vrea să mă potolesc, să mă lecuiesc de isterii.
Până acum, singurul ajutor real l-am primit de la cărți, dar nu-mi pică o carte în brațe de câte ori se întâmplă să mă reîntoarcă cineva la întunericul Evului Mediu.
Am nevoie, uneori, să vină cineva să-mi dea lumină.
