Text pentru Arakelian. Sunt în București, suna-mă dacă dorești să ne întâlnim, numărul îl poți găsi la Contact.

Am o listă cu aforiști, dar un nume cu care îmi încerc norocul când intru într-o librărie sau descopăr un anticariat nou. Numele este Francois de la Rochefoucault. Nu l-am găsit nicăieri până acum, iar într-o asemenea zi de căutare, datorită unui zel de librar, am primit, ca substitut, o carte mica și roșie unde sunt adunate aforisme de la mulți și prea mulți autori.
O asemenea carte cred că a căzut și în mâini de fătuci care vor să impresioneze pe facebook, astfel, l-am întâlnit și pe Luigi Pirandello pe această platformă.
Dar să revin la gâștele mele.
Am răsfoit curioasă cărțulia mea și m-am aplecat mai mult asupra cugetărilor despre prietenie. Din punctul meu de vedere, în ceea ce privește explicația prieteniei, nimeni nu are cum să-l mai depășească pe John Brunner.
Dar am citit în continuare și la o maximă m-am folosit și de buricele degetelor. Uneori, fără să sesizez că mintea și-a însușit simțul tactil ca unealtă de înțelegere, pipăi rândurile care mă împing la meditat.
Citeam cu ochii și buricele degetelor că dacă nu ai încredere într-un prieten, atunci ar fi bine să te oprești din a mai numi așa persoana respectivă.
Am părăsit apoi cartea, iar în ceea ce privește cugetarea, am uitat-o când am ieșit pe ușa camerei. Dar inconștientul a lucrat, și acum două zile mi-a revenit ca o acceptare firească a adevărului.
Așa este, dacă nu ai încredere, nu ai prieteni. Ai oameni cu care mergi la un spectacol, la un pahar de vin, ai oameni cu care parcurgi o bucată de drum în viața ta, ai oameni care te ajută să ajungi undeva în viața ta, ai oameni care te folosesc să ajungă undeva în viața lor, dar nu prieteni.
Cu un prieten vorbești altfel, de obicei atunci când stați la o șuetă, capetele se sprijină reciproc. Unui prieten poți să-i spui o parte din secretele tale, căci știi că or să rămână doar între voi, iar prietenul nu pune întrebări.
Orice suflet are secrete, secrete pentru el, dar și secrete care trebuiesc împărtășite. Când nu poți să împărtășești, ești asemenea unui câine castrat. Uneori te cuprinde imboldul să vorbești, dar te oprește neîncrederea.
Eu am în viața mea multe neîncrederi, dar am și încredere.
O, da, am și încredere, de aceea pot să zâmbesc de atâtea ori cu subînțeles, de aceea par mereu să spun povești din colțul genelor, de aceea mă și numesc femeie nu sunt doar o căsuță pe care mi se bifează sexul.
Capul meu are mereu sprijin în șuete.

Îmi place foarte mult să ies în natură, îmi place să-mi stabilesc întâlniri cu muntele sau cu apa, și îmi place să mă primenesc pentru aceste întâlniri. Nu-mi schimb lenjeria purtată, cum o cere sensul conotativ al primenitului, dar îmi las rochia în dulap și mă strecor repede și veselă în blugi, tricou și bocanci sau cizme.
De-a lungul anilor am pus poze cu mine în rochii, azi am să pun însă niște poze de la ieșirile mele în natură.
O primă fotografie va fi pe bicicletă, undeva în mal de Dunăre. În timpul pedalării, am avut un moment de intimitate și comprehensiune cu vântul. Urechea mea părea că îmi tălmăcește șuieratul vântului. Zgomotul care descrie șuieratul, zgomot doar pentru urechea care simte deplasarea aerului, mi-a revenit într-o acceptare firească a legilor Naturii.
Vântul te face să accepți că nenorocirile fac parte din viața noastră.
Cea de-a doua fotografie îmi va ascunde chipul, dar un tricou roz și un bocanc grosolan vor povesti în locul ochilor mei.

Imediat după Lawrence, Fii și îndrăgostiți, m-am apucat de Wolfe, Privește, înger, către casă.
Nu știu dacă e tocmai bine, am rămas într-un mediu familial, dar simt cumva că îl nedreptățesc pe Wolfe comparându-l cu Lawrence.
La Wolfe m-am gândit la erudiție, nu i-am zărit încă talentul, dar am citit abia 200 de pagini.
Totuși, sufletul meu încă vibrează de la extrospecția lui Lawrence.

Cu steluță:
Da, da, vine numai bine cuvântul pentru a putea face o corectare în vocabular.
Introspecție = analizare a vieții psihice proprii, autoobservare
Extrospecție = observare a trăirilor psihice ale altora.

Defulare = a da curs liber ideilor și tendințelor refulate.
Refulare = a respinge, a înăbuși din domeniul conștientului în subconștient imagini.

Mi se pare trist că și profesorii sau trainerii persistă în această confuzie.

Și cu altă steluță:
Recunosc că eu cuvântul refulare mi l-am însușit din romanele Sandrei Brown.

Iar m-au lăsat cărțile într-o ureche. Uneori, fără să conștientizez că inconștientul meu e salahorul unui gând, iau aminte de mine cum rostesc o idee.
Ieri, într-un solilocviu din fața unei tăvi cu cartofi ce urma să o bag la cuptor, am articulat cuvântul toropeală.
Am flatulat pur și simplu cuvântul, căci nu comanda a precedat acțiunea, ci o eliminare de stări emotive.
Mi-am amintit de lecturile mele din primii ani de facultate, multă literatură franceză, multă literatură gotică.
Uneori, pentru iubitorii de literatură, se poate aplica, adaptat, proverbul: spune-mi ce cărți citești, ca să-ți spun cine ești.
La 20 de ani am fost expusă prea mult unui anumit gen de carte, la 20 de ani deveneam femeie și descopeream așternutul, iar sufletul meu a căzut în toropeala unui fel de a fi franțuzesc.
Așteptările mele de demoazelă le-am regăsit flaubertiene. Dincolo de nota adulteră a personajului Emma, Flaubert construiește o femeie complexă care dorește o existență independentă.
M-am hrănit cu așteptări de iubire ideală și cu ingerințe criminale în viața fetelor. Călugărița lui Diderot m-a înfuriat, m-a făcut să plâng, m-a ambiționat să refuz orice amestec familial sau străin în viața mea. Eu decid pentru mine. Eu pot să iubesc un țigan dacă vreau, un negru sau un evreu.
Poate i-am pus în spate literaturii franceze prea multe, dar la colegele mele de la engleză nu am observat ambiții de afirmare feminină individuală, mai mult o ambiție reavănă de așezare într-un cămin.
M-am hazardat prea mult în acuzații, dar la 20 de ani, cu un caracter susceptibil, ce impact pot avea toate aceste lecturi?
Ce femeie să fiu azi când în anii devenirii am crescut în ambiții prost înțelese? Prost înțelese știu azi că sunt, atunci doar adunam, adunam, iar azi sunt în plină floare, floarea femeii care vrea să trăiască plenar.

De prin august, din pârguieli bogate în zahăr ale fructelor, la mine pe blog se ajunge căutând despre fermentarea prunelor.
Mă bucur că oamenii mai fac la cazan, sper să pună lângă el și oala de pământ unde să fiarbă și niște fasole uscată.
Bunicii mei așa făceau.

Ajunsei acum câteva ore, de la un text pentru Cuvinte de vânzare, să-mi vâr năsucul în bibliografiile mele din facultate.
Găsii nume de opere de care pur și simplu uitasem, iar de unele nu mai știu să încropesc o frază.
Hernani al lui Hugo, uitasem complet.
De Fedra lui Racine, de Jacques fatalistul lui Diderot nu mai știu să zic nimic. Din ultimul păstrez o imagine a unui cineva călare.
De Negura lui Unanumo nu mai vorbesc. Știu că am citit-o într-o vară, în mal de Dunăre, topindu-mă de atâta căldură.
Blecher, doar gândindu-mă la cartea lui, mă umplu de o realitate letargică.
De aici trag o singură concluzie, literatura trebuie și recitită, iar eu nu am terminat-o de citit, aia pe care mi-am propus-o eu.
Ce stare urâcioasă îmi dădură toate aceste cărți uitate!
Și oare câte sunt acelea pe care le-am dosit în ungher de memorie și care nu or să mai iasă niciodată la lumină?

Din când în când, printre textele acestui blog, o să se ivească, ca un ghiocel în zăpadă, imaginea fetiței mele, Mara.
Sunt unele episoade pe care trebuie să le păstrez așa cum știu eu cel mai bine, prin scris.
Mara mea a mers din această toamnă la grădiniță, asta am mai notat-o, sunt convinsă. Am întrerupt puțin grădinița pentru a merge la mare, iar de săptămâna trecută, de când a reluat mersul la grădiniță, Mara îmi umple diminețile de plumb. Plânge, se ține strâns de mine și mă strigă sau îmi strigă să nu o las.
Plec în ochii compătimitori ai secretarei sau ai directoarei care îmi promit că mă sună. Când merg să o iau, plecăm vesele amândouă. Ne ținem de mâini și ne povestim una alteia întâmplările din absență. Mai mult eu povestesc, căci deși încerc s-o fac să povestească, ea mă amăgește cu întâi tu mama.
Încerc astfel să creez o obișnuință între mine și ea, povestea.
Povestea, cred eu, o să mă ajute să fiu prietenă și ochi ager în același timp.
În momentele acestea de poveste, am încercat să aflu ce o deranjează la grădiniță, dacă și-a făcut prieteni, dacă se joacă.
Mara mi-a răspuns că ea nu are prieteni la grădiniță, prietenii ei sunt mami și tati.
Am privit-o lung, dar ea a întors capul și a privit pe geam cu o geană blagiană care ascundea sub ea secretele lumii ei.
Și eu, la fel ca Blaga, nu vreau să strivesc corola de minuni a lumii.