Inainte de prieteni, am avut prieteni. Inainte sa cunosc conceptul de prietenie, am muncit la prietenie cu lopatica, galetusa, coarda sau elastic. Trei fete mi-au stat alaturi pana am inceput scoala, dintre care, azi, una si-a incheiat promenada ultimului drum, alta duce o viata aproape fara capatai, si ultima din trei, a uitat sa rada. Munceste intr-o tara straina si nu se simte implinita, vorbeste despre aprinsul proces al vietii care caleste sentimentele oamenilor. Pe ultima, am sfatuit-o ieri sa rada.
Pentru mine rasul inseamna terapie, nu-mi vindec bolile cu rasul si nici nu-mi rezolv problemele astfel, dar le fac fata. Rad in situatii in care nu se cuvine, cum ar fi o inmormantare sau la patul unui bolnav. Rad in orice situatie care ma copleseste cu prea multa seriozitate.
Eu il cred pe Romain Rolland: viata nu este trista, ci are doar ore triste.
Daca este nevoie, rad ore in sir.
Toti prietenii mei cunosc aroma raspandita de fiinta mea. Caci mai tarziu, cand mi-am facut prieteni in concept si in afara lui, m-am statornicit in relatiile mele cu rol curativ. Langa mine suferintele par usoare si amuzante. Ca studenta, pe langa cea mai extraordinara prietena care este sora mea, am pasit alaturi cu alte trei fete.
Trezeam in jurul nostru suspine de admiratie, caci voia buna ne insotea pretutindeni. Inchipuiam fluturi una in jurul celeilate. Ne fericeam cu gesturi, ocheade si sustinere. Am fost indragostita de prietenele mele toti anii de facultate. Le-am cules flori, am alergat in noapte, le-am impletit parul, le-am mangaiat, le-am asteptat cu o mancare aburinda, am batut din picior sa fim impreuna la sarbatori si in vacante, le-am impins perna mea si am ras. Am primit inapoi flori, mangaieri, incredere.
Imi pare rau ca exista oameni care isi duc viata fara sa acorde incredere.
Fetele mele m-au facut sa sufar, cum m-au facut fericita, dar suferinta capatata de la ele mi-a fost un eminent profesor.
Si propriilor mizerii le-am facut fata tot cu ras, si sfatul meu, desi nu am nici o cerere sa-l dau, este sa nu uitam sa radem.
Rasul poate fi exersat, ca un exercitiu.
Nu ai de ce sa razi? Nu conteaza, razi, si pe cuvant de pesimista pe hartie si bezmetica in viata de zi cu zi, ca orele existentei se vor colora in puternice nuante de oranj, verde si violet, care apropo, se pot combina cu oricare alta culoare.

Sambata, 24 septembrie am avut un nou motiv sa ma urc pe tocuri si sa-mi scot la purtare o frumoasa rochie. Festivalul George Enescu mi-a prilejuit o intalnire cu Amsterdam Baroque Orchestra.
Desi sunt o impatimita consumatoare de cultura, recunosc ca spectacolul si oamenii de pe scena m-au prins nepregatita sentimental.
Ma asteptam sa fiu napadita de frumos, dar senzatiile pe care trupul mi le-a redat in fiori m-au coplesit. Exista posibilitatea sa fi zambit tot timpul spectacolului.
Am zambit in timp ce transformam in poveste trairea prezenta. Nu pot sa ma descotoresc de acest narav al mintii si mi-e ciuda, deoarece am impresia ca pierd multe din secundele prezentului.
La un moment dat, am realizat ca impinsesem muzica, Requiemul lui Mozart, intr-un cotlon de minte si meditam, cu falca in palma bineinteles, la nebunie.
Admiram din aceasta pozitie miscarile dirijorului Ton Koopman. Si singura imi ziceam si imi confirmam ca o asemenea meserie cere nebunie si taria de a te face de ras. Din punctul meu de vedere, Ton Koopman a stiut sa se faca de ras cand era numai un copil. Oare cati copii nu i-au persiflat patosul?
Multi copii nu-si recunosc talentul, deoarece asta ii diferentiaza de restul. Baieteii nu fac balet sau canto, caci ar fi o activitate gay.
Baietelul Koopman, cu puternica forta dramatica, a devenit in timp un dirijor invitat de institutii ca Concertgebouw din Amsterdam, Teatrul Champs-Elysees din Paris, Filarmonica din Munchen, Opera Veche din Frankfurt, Centrul Lincoln si Carnegie Hall din New York, si sali de concert din Viena, Londra, Berlin, Bruxelles, Madrid, Roma, Salzburg, Tokyo si Osaka.
Am abandonat meditatia despre nebunie si bataia de joc la o izbucnire a orchestrei, si i-am mai permis mintii doar un gand. Poate orchestra aceasta nu a venit in Romania, tara drumurilor proaste si a cainilor vagabonzi, ci a venit in patria lui Celibidache.
Am inchis ochii, si am lasat muzica sa ma impresoare, iar la final, entuziasmul lui Ton Koopman era al tuturor.
Daca ar sti, cei care rateaza asemenea spectacole, cata frumusete isi refuza!

Pentru elevi si studenti, persoana de la catedra inseamna ceva, de obicei, profesorul descrie in simturile tinerilor un gardian ce ii tine departe de propria lor libertate.
In liceu si facultate, libertatea este inteleasa prin ore pierdute prin parcuri sau baruri, prin ore de somn in ora suverana a soarelui, in grupuri care experimenteaza avantajele alcoolului sau marijuanei, in amoruri superficiale desfasurate in colturi mizere si obscure.
In facultate, spiritul se imbolnaveste, iar cine e lipsit de spirit, nu se aseaza cu semnificatii in morala acestui text, daca o sa aiba vreuna.
Dupa facultate, ramai fara profesori si asta nu poate, in prima secunda, decat sa te bucure. Unii chiar cred ca si-au castigat libertatea.
In libertate apare totusi o absenta, lipsa unui model in viata. In jurul nostru stau doar oameni asemanatori noua, nici unul nu-ti mai starneste creierul. Absenta asta provoaca o cautare, iti doresti sa mai poti avea parte de oameni de la care ai ce invata.
Cei care intr-adevar iti pot oferi ceva intelectual nu fac parte din imediata noastra apropiere si fara sa-ti dai seama te transformi intr-un culegator.
Astepti sa culegi invataturi din imprejurari in care tu crezi ca o sa ai parte de stimuli intelectuali.
In momentul asta, multi prieteni se pierd, cei cu spirit, preferatii mei, nu se multumesc cu starea lor prezenta. In vocabularul lor isi fac aparitia note despre evolutie.
Poti invata de la oricine in viata, prieteni sau dusmani, numitorul comun este respectul. Sa stii sa respecti nu are nici o legatura cu simpatiile si antipatiile.
Azi as fi in stare sa stau la aceeasi masa cu persoane antipatice sau prea putin simpatizate daca stiu ca am ceva de invatat. Refuz insa, tot azi, sa am in preajma mea oameni de consum.
Mintea mea nu e un lac, mintea mea e fluviul pe care il ador, e Dunarea la oricare cota se zice ca are la Severin.

Ma deranjeaza timpul de fiecare data cand ma asez sa scriu, mereu imi scot ceasul de pe mana. La examene, urmarirea timpului ma scotea intotdeauna din starea de febrilitate datorata impletirii ideilor. Asta e doar o introduce in urma unui gest.
Mai departe o sa scriu despre tatuaje. De putina vreme, am cedat o portiune din epiderma proprie unui artist. Da, in opinia mea, si aceia care coloreaza in epiteliu si derma sunt tot artisti. Cautam de ani de zile tatuajul perfect pentru mine, iar cand l-am gasit, a devenit mai usor gandul sa ma las macelarita de buna voie. Doare, doare al dracului de tare. Tatuajul meu se afla undeva in partea stanga, am ales stanga, deoarece in capul meu, partea stanga ii apartine lui Dumnezeu, lateral, chiar pe coaste.
In lateral, cu detalii fine si multa simbolistica, pot sa admir cand ma uit in oglinda, arborele vietii.
In Istoria religiilor a lui Eliade am descoperit o fraza ce mi-a trimis ochii in tavan la visare, arborele vietii, cu multitudinea de simboluri, m-a sedus cu urmatoarea semnificatie: puterea de a o lua de la capat, din nou si din nou.
Mi-am facut tatuaj si pentru ce am descris, dar subiacent motivului de mai sus, tatuajul reprezinta si o impotrivire.
Intotdeauna mi-a placut sa fiu altfel, sa ma diferentiez, sa ma intorc impotriva majoritatii si sa stau cu fundul la ceea ce se cuvine. Am suferit mult din cauza acestui „se cuvine”.
In generala purtam bratara la picior, caci tatal meu nu suporta, in clasa a IX-a mi-am facut o a doua gaura in ureche, la fel, tatal meu nu suporta, iar acum m-am tatuat. Nici mamanu si nici al meu tata nu suporta asemenea apucaturi. Dupa ei, doar un anume gen de femei isi fac tatuaje.
Bineinteles ca i-am ras in fata lui mamanu cand cu o mina dezaprobatoare mi-a comunicat parerea ei. Gestul meu a convins-o ca intr-adevar drumul meu in viata nu vrea deloc sa aleaga caile lui se cuvine.
Am dezamagit-o.
In timp ce stateam la soare in Grecia, iar pe sub palarie urmaream zeci de trupuri cu tatuaje, m-am lasat sa alunec intr-un cot, si sa descos pareri de la sora mea si de la o mai tanara prietena despre tatuaje. In Grecia, barbatii isi tatueaza pe corp chipul Fecioarei si cruci.
Am cazut de acord ca un procent mare de barbati tatuati te duc imediat cu gandul la violenta si viol, dar ceea ce a ramas de la procentul mare, acel mic procent, te poarta cu gandul la ceva aparte. Un insolit din care vreau si eu sa fac parte, de oameni care nu neaparat ca nu-si gasesc locul in societate, dar care poarta in ei reminiscente ale vietilor anterioare.
Eu ma simt bine in lumea pe care ochii mei o vad, dar uneori un sentiment nedeslusit imi supara inima, ochii se inchid, urechea se apleaca, si sufletul se pune sa-mi sopteasca niste randuieli care inchipuie plimbari la apus pe linia orizontului, o plaja goala unde apa se sparge de stanci prea inalte, dansuri nebune pe stazi in compania unor necunoscuti, gradini de trandafiri, zboruri din margine de prapastie si multe sarutari bezmetice.
Sufletul meu e un narator fermecator.

La 28 de ani, nu mai accept afirmatii care descriu un esafodaj al auzitului sau intelesului. Asa am auzit sau asa am inteles constituie pentru mine propozitii false sau neverosimile.
O sa ma strecor insa prin propria mea regula, si o sa fac o afirmatie ce aduce prea bine cu a-mi da cu presupusul.
Orice fata are o cutie cu amintiri.
Eu am scormonit prin a mea acum cateva saptamani si dupa vreo ora am abandonat-o trista, dar si furioasa. Cutia mea contine flori uscate, poze, felicitari, vederi, bilete de tren si tramvai, scrisori, conversatii din timpul orelor de curs si o bucata de panza rosie.
Zac in cutia mea prieteni, fosti prieteni, fosti colegi, fosti iubiti. Numitorul asta comun e trist. De unii nu mai stiu nimic, unii au murit chiar, de altii m-am indepartat.
La 16 ani, in poezia varstei fara prea multe analize psihice, am impartasit cu persoanele din cutia mea multe momente placute. Pe unii i-am sedus, iar altii m-au sedus pe mine.
Dupa ora aceea a amintirilor din liceu si facultate, m-am ales cu o noua teorie.
Inainte sa fiu sedusa de Feti Frumosi, am fost sedusa de Ilene Cosanzene. Inainte sa apara baietii in vietile noastre de demoazele stangace, ne seducem intre noi.
Sunt o seducatoare puternica.
Cutia mea urla de iubire. Inca nu m-am hotarat ce simt dupa toata aceasta rascolire. Constientizez insa seductia dintre fete si rumeg la unele aspecte. Inca din liceu, se intrezareste caracterul. Felul asta de a fi al oamenilor, fara o destindere a educatiei si autoeducatiei, distruge simbioza.
Pierdem intimitatea, adica alunitele, rasul, atingerile, lenevitul cap la cap, povestile. Ramane doar convietuirea, care e inacceptabila pentru mine.
Dupa ce cunosti alunite, si razi, si atingi, si lenevesti depanand povesti, nu poti sa-ti inchei iubirea. O poti lasa sa-si construiasca alt drum, alta realitate, dar eu o sa fiu intotdeauna spectatorul acestui drum.
Cea mai recenta suferinta a mea mi se trage de la un prieten care s-a mutat din oras si cu buna credinta nu si-a luat la revedere, si asta pentru ca nu se cuvine. El e insurat, iar eu am copil.
Marturisesc ca sufar, nu mi-e rusine. Poate chiar am smiorcait seara in perna mea.
Continui totusi sa cred ca nu am iubit degeaba nici o persoana cu care am impartit aceeasi perna. Fete sau baieti, perna aia impartita v-a asigurat de iubire si devotament, buba pernei consta doar in respingerea mojiciei si a nerecunostintei.

Cineva tuseste, cineva isi sufla nasul, altul isi schimba pozitia trupului, altul isi indreapta spatele intr-o sala plina de intuneric in care nimanui nu i se permite sa vorbeasca. Pe scena, doi dansatori vorbesc totusi, dar linistea nu e sparta. Trupurile lor glasuiesc intr-o tacere plina de constientizarea eului.
Oamenii din seara de duminica a spectacolului Noche Bach au fost lasati, pentru cinci minute, sa priveasca doi dansatori ai Baletului National Chilian fara muzica, doar miscari puternic sugestive, puternic erotizate matematic.
Intr-o liniste neasteptata, spectatorii, lipsiti de muzica inerenta baletului, s-au exprimat prin forfoteala. Doua simturi au fuzionat excelent, vazul oamenilor din sala, si auzul dansatorilor.
Poate in gand isi ziceau distrati: ia uite cum se mai perpelesc cand se intalnesc de ei.
Cata singuratate, sa te trezesti, pe nepusa masa, fara ganduri lumesti, fara grija copiilor, a serviciului, a prietenilor, a rudelor bolnave, a defectiunilor de la masina, a gardului nevopsit, a cainelui care trebuie tuns, a geamurilor murdare, a hainelor nespalate din cos.
Singur de tot, doar tu si cu tine. Si exact cand am realizat ca vorbesc doar cu mine, muzica lui Bach a inceput sa rasune.
Nu stiu daca intentia lui Gigi Caciuleanu a fost exact asta cand a pus in scena asemenea spectacol, dar retroactiunea e bezmetic de indrazneata. In procente, 90% dintre persoanele care merg la teatru, opera sau balet, se indreapta acolo cu gandul de a se mai detasa de realitatea noastra, de a mai lasa frumosul sa patrunda in viata lor, dar nici unul nu-si doreste clipe cu el insusi.
Noche Bach, spectacolul lui Gigi Caciuleanu a fost primul de acest fel din viata mea, un balet contemporan, altenativ si stimulativ pana la psihic, dincolo de simturi.
Trupurile de pe scena s-au prezentat cu sani si fese ferme, cu matematica erotica, cu strigate de singuratate a acelora care s-au regasit in fara unui eu atat de necunoscut persoanei sociale.
De duminica sunt plina de admiratie de la prima mea intalnire cu Gigi Caciuleanu si de intalnirea mea cu mine.

Nu stiu cum isi petrec unii ultimele zece minute din vacanta, dar eu, saptamana trecuta, dupa ce am alergat pe coridoare dupa cameriste, mi-am afundat mainile, pana la coate, in pungile de gunoi ale hotelului.
L-am uitat in camera, dupa ce mintea mea daduse deja vreo doua remindere, pe Musil, iar grecii astia, cretanii mai exact, nu pastreaza nimic din camere dupa ce sunt eliberate de turisti. M-au obligat astfel, grecii si iubirea de carte, sa scotocesc in gunoi.
Imi pierdusem orice speranta sa dau de Musil printre masline, bureti de baie, sticle, ambalaje de smochine sa zicem, cand coperta tare, cu hartie lucioasa i-a suras retinei mele.
Nu stiu ce inseamna ziua nuntii, dar ziua aia, cand am zarit cartea prin plasticul fad al pungii de gunoi, a fost una dintre cele mai fericite zile din viata mea.
Mizerabila apoi, coperta, am mers totusi cu ea strans lipita de piept pana la baie. Am curatat-o cu aceeasi atentie cu care curat funduletul Marei, cu grija, cu multa afectiune.
Tocmai grecii sa-mi faca mie asta?
Ei l-au dat lumii pe Homer si femeilor pe Zorba.
Iar cretanii, in 2011, il arunca pe Musil la gunoi.
In timp ce curatam coperta la baie, de undeva de sus, din susul scarilor nu de la Dumnezeu, o voce m-a strigat sa urc, autocarul deja astepta dupa noi.
Mi-am apucat in fuga bagajul, iar drumul de intoarcere a fost unul fericit doar pentru ca norocul sau Domnul mi l-a dat pe Musil inapoi.

In 30 august, obosita, indispusa, cu frustrari zdrenturoase vizibile in ochi si voce, am iesit in oras in urma unei invitatii primite de la familia Luca.
La River Deck s-au mutat plasticile de la intrare, in urma unui du-te vino frecvent, pentru Taraful de la Marsa si Nea Vasile.
Am jucat hora intre doua Cosmopolitan, iar intre sorbituri, Mariana Luca mi-a luat ochii in ochii ei. As traduce expresia asta grosiera prin adaugarea unui verb, m-a iubit. M-a iubit doua secunde si doar pentru o seara. Aventura de o noapte. Printre defulari, caci aventura asta seamana clar cu a-ti da drumul emotional, am glumit, am ras zgomotos si am lansat intr-un spatiu plin de decibeli o proaspata constatare si o matura acceptare.
Toti barbatii sunt putin misogini si putin gay. Un caracter puternic de femeie ia de la gay bijuteriile si de la misogin intimitatea dormitorului.
Intr-un ultim sfert de ora, am discutat putin si despre blog. Mariana Luca mi-a confirmat o evolutie a textelor mele. Marturisesc ca observatia ei a venit in cel mai bun moment, pe zi, mi-am intrebat cativa prieteni cum stau cu respectul de sine, al meu fiind dat peste cap.
Am dat si eu plasticile la o parte in jur de ora 12 jumate, caci doar Cenuseresele parasesc petrecerea la miezul noptii, restul fatucilor ne acceptam si fara rochii lungi si gene false, si pasim spre casa la ore nebisericesti.

Dupa 500 de pagini de Musil, Omul fara insusiri, inca stau cu un semn mare de intrebare in cap daca sa duc volumul pana la capat. Mi-a atras atentia asupra Austriei. Desi ii cunosc oarecum istoria, nu am cunoscut sensibilitati legate de acest popor. In prezent am ochii schimbati pentru austrieci.
Am savurat ironia legata de nemti, toti nemtii sunt profesionisti.
Si m-a prins incetineala scrisului. Ulrich a incetat sa fie doar un personaj, i-am facut loc in familia caracterelor cu viata, sta langa Jean Christophe, Nikolai Stavroghin, Jean Valjean, Bernardo Soares, Stefan Viziru, Joseph Knetch, Pip, Paganel, Hans Castorp etc.
Uneori as vrea sa fiu unul dintre ei.
O sa continui, 501…

Ce rost are sa citesc? La ce ma ajuta lectura?

Orice discurs argumentativ e zadarnic. Cine ridica asemenea intrebare nici macar nu asteapta un raspuns, realitatea lui s-a ridicat deja in afara lecturii.
Uneori, adoptand entuziasmul lui Don Quijote si iertand imberbul din fata ochilor mei caprui, articulam cea mai pertinenta si ineluctabila dovada care sustine cartea: imbogatirea vocabularului. Si am dat ocazia de a mi se intoarce, in volta, judecata mea.

Nu ai inteles ce am vrut sa zic?

Limbajul se foloseste azi doar pentru o comunicare a nevoilor imediat primare. Bineinteles ca acum sunt rea si exagerez, dar doresc sa ajung undeva cu aceasta denaturare.

Imi amintesc cand am simtit pentru intaia data fatarnicia unei asemenea intrebari. In liceu mi s-a intamplat des sa refuz acceptarea unor informatii de la alte discipline in afara celor cautate de mine. Am respins matematica, fizica, chimia, latina, chiar si istoria.
Citindu-l pe Thomas Mann, Doktor Faustus, mi-am simtit neghiobia sub forma unei neintelegeri rusinoase. Zeci de pagini se sustrageau mintii mele. Nu stiam de ce a izbucnit Primul Razboi mondial si m-am intors umilita, dar curioasa, la manualul de istorie.
Mai tarziu, la facultate, am descoperit interdisciplinaritatea si transdisciplinaritatea. Stiintele se combina, trec frontierele traditionale si se adapteaza la nevoile de cercetare. Literatura, domeniul meu, lucreaza impreuna cu alte discipline sau chiar isi imbina tehnicile pentru o intelegere mai buna a realitatii.
Nu ti-l poti apropia pe Musil fara filozofie.
Nu-l poti intelege pe Llosa fara un context politic.
Am pierdut sensurile dintre randuri de carti din cauza matematicii.
Am suferit pentru lipsa unor cunostinte despre Cabala, hinduism, diferite simboluri.
Literatura nu se adreseaza unui oarecare, ci unui orisicat pregatit.

Apoi, dupa facultate, a aparut blogul in viata mea. Cat spatiu de informatie construit cu niste instrumente noi.
Gasesti in mediul asta toate disciplinele, combinate, agregate, adaptate nevoilor actuale.
Si ma gandesc, serios, dar nu convinsa, ca poate si blogul vine sa ajute la o intelegere mai buna a realitatii.