Mi-am inceput ieri ziua cu gura cascata. Cu capul pe-o parte, cu buza strivita, am ascultat cuminte prin pozitia impusa despre Zamolxe si Tăblițele de la Tărtăria. Dentista mea e fascinata de ezoteric.
Doua ore mai tarziu, intinsa pe un scaun de masaj, cu dureri picante la sprancene, faceam schimb de impresii cu cosmeticiana mea care practica yoga, o anumita forma de yoga.
M-am surprins in dialogul ultim, urmarind expresia fetei.
Ce zic ezotericii? Cei care fac yoga sunt oarecum pionierii spiritului.
Am avut oarecum o reprezentare de sobolan care a purtat maladia spiritului intre yoghin si ezoteric.
Iar seara, am patruns intr-un loc lejer unde se practica, din cand in cand, teatru de garaj. La inceput m-a derutat vanzoleala, nu parea ca am patruns intr-un bar fara mese libere, ci intr-o camera unde s-au nimerit prea multe persoane deodata.
Am sezut pe un scaun inalt de bar si am sorbit un ceai verde dintr-o halba. Mi-am lasat ochii sa cuprinda oamenii, i-am permis constiintei sa se dea in stamba cu senzatii.
O secunda am avut impresia ca stau la taclale intr-o nuvela a lui Dostoievski. Barbile barbatilor, mobilierul, parchetul au declansat o serie de imagini retinute inchipuit de la lectura Noptilor albe sau Crima si pedeapsa. Am poftit apoi intr-o camera alaturata si la microfon s-a asezat Nucu Pandrea.
Pana ieri, nu am stiut cine este Nucu Pandrea. Iar seara trecuta l-am ascultat cantand la frunza, la muzicuta, spunand bancuri, citind poezii sau epigrame.
Entuziasmul s-a instalat usor la primul sunet scos la frunza, la muzicuta, deja am cascat gura, gestul nefiind rest al diminetii. La poezii si la epigrame am ras.
Imi amintesc o epigrama:

Mult stimată Veronică,
Eu credeam c-o ai mai mică,
Dar mărturisirea-ţi clară,
Din Gazeta Literară,
Dovedeşte elocvent
Că în chestia matale
Cu-adâncimi fenomenale
Intră-ntregul continent!

Veronicăi Porumbacu, la apariţia versurilor  O, Europă, te simt în mine/Te simt adânc în mine!

La un moment dat, pentru a treia oara intr-o zi, am stat cu capul intr-o parte, acum datorita constiintei, care zgandarata de graiul si muzica lui Nucu Pandrea, a obligat inconstientul sa-mi redea unele persoane demult uitate. Mi-am amintit nostalgic de un bun povestitor de la Salcia, un sat din Mehedinti. Cu cat drag il ascultam si cu cata usurinta ne fascina. Rare asemenea persoane, iar momentele pe care le daruiesc nu stiu daca cunosc rasplata sufletelor distrate de propria carisma.
Aceasta intalnire cu Nucu Pandrea mi-a fost prilejuita de Aualeu Teatru si ma bucur foarte mult ca am ales sa inchei seara cum am inceput ziua: cu gura cascata.

Ieri la masa de pranz, in compania cumnatului, prietenului si mama acestuia, am ajuns sa vorbim despre ciobani. Am vorbit despre ciobani ca meserie, dar am ajuns sa despicam lingvistic cuvantul. Si hodoronc-tronc, am amintit de faptul ca eu am mers cu vacile si caprele cand am fost copil.
Imi pare rau ca nu-mi pot forta memoria sa scoata reprezentarile succesive ale discutiei. Imi amintesc niste irlandezi oameni de afaceri, o barfa despre o cunostinta, cartofii fierbiti, si ciobani. Nu am stiut ca stau in preajma unei povesti.
La sfarsitul frazei mele despre pascut vacile, mama prietenului mi-a zambit si i-a raspuns fiului.
„Nu este adevarat, Dunia a fost o finuta si cand am cunoscut-o noi.”
M-au cunoscut acum 6 ani.
Oare cat de alese imi erau atunci purtarile?
Si cat de mult le-am mai adaptat.
Hm!

Fotografii de la Blue Week Danube Festival

La spectacolul lui Caramitru si Malaele, Cate-n luna si in stele, l-am descoperit de Adrian Naidin. Stau si ma uit in gol acum, caci am de-a face, psihic, cu un vid lingvistic. Nu am cuvinte sa-mi formulez gandurile. Nu am pierdut aceasta indemanarea a mea de a torce cuvintele ca batranele lana, pur si simplu nu exista cuvinte care sa descrie frumusetea din sunetele redate de violoncel sau frumusetea vocii lui Adrian Naidin.
M-am minunat banal si tamp in timp ce aplaudam.
Sincer, sora mea mi-a atras atentia ca risc sa fac un atac de apoplexie.
Simteam cum ma sfarsesc de atata frumusete.
Mi-am capiat sufletul expunandu-l dintr-o data la atata splendoare artistica.
Apetenta asta a mea de stralucire intelectuala si sufleteasca imi poate provoca o afectare serioasa a sistemului nervos, pot risca sa-mi damblagesc inima.

O sa urmeze un text destul de lung, fata de cum sunt obisnuiti cititorii acestui blog, si atentie, o sa fie scris sub o maxima excitatie emotionala.
Am primit candva saptamana trecuta o invitatie la o conferinta a Consiliului National Femina. Am deschis mailul curioasa si m-am lasat cuprinsa de entuziasm cand am descoperit subiectul conferintei. Mi-a atras atentia unul dintre obiectivele strategice ale proiectului Femina, si anume Proiect de modificare legislativa (propuneri legislative si norme de aplicare pentru modificarea legislatiei pe egalitatea de sanse si gen) realizat si inaintat spre vot Parlamentului Romaniei.
Din auzite, eu stiam ca exista legi pentru cetatean, nu pentru femeie sau barbat. Cum m-am dezobisnuit de a vorbi din auzite, mi-am facut rost de Dreptul individual al muncii si de Codul muncii, si doua zile am rasfoit cele doua carti cautand ceva concret. Am descoperit femininul in legislatie doar cand am citit despre concediul de maternitate.
Azi dimineata, in ajunul conferintei, prietenul meu imi ceru sa-i calc doua camasi. Asta se intampla la 8 jumate. La ora 9 jumatate, aveam programare la manichiurista. In timp ce calcam distrata camasile, bineinteles facand cute, ma intrebam cum ar fi sa-mi desfasor timpul existentei mele intr-o familie in care cuvantul barbatului e lege, in care cuvantul barbatului poate duce spre violenta fizica.
Din nou, lecturile intampina intamplarile din viata mea.
Jostein Gaarder mi-a inlesnit discursul si la ora 11, cand deja completam formularele de participare, eram hotarata sa profit de specialistii de la conferinta intru intelegerea mai buna a unor chestiuni care ma preocupa pe mine.
Eram decisa sa vorbesc in ciuda emotiilor, in ciuda balbaielii, in ciuda rosetii care imi va cuprinde chipul la primul sunet, acela fiind suparatorul „a” cu siguranta.
Moderarea conferintei ii reveni Melaniei Medeleanu, jurnalista la Realitatea TV. Pe parcursul celor 4 ore, au luat cuvantul mai multe personalitati, eu o sa amintesc de doamna conferentiar doctor Reghina Dascal si de Delia Panait, jurnalista, experta in problematica de gen. Amintesc doar de dumnealor printr-o selectie a impresionabilitatii asupra mea.
Incep cu Reghina Dascal.
Doamna profesoara vorbii sensibil si elegant despre discriminarea femeii, caci ceea ce vrea sa constientizeze si sa faca vizibil acest proiect Femina sunt tocmai situatiile de discriminare carora le cad victima in special femeile.
Se aminti de feminismul academic, de limba, care are puterea de a modela realitatea, de femei celebre, de statistici rusinoase ale tarii in ceea ce priveste statutul femeii in societate.
In ce tara e bine sa fii femeie?
Romania ar fi pe locul 41 din 58. Informatia asta ar fi bine sa mai fie verificata.
In aceeasi Romanie, avem doar 10% femei in Parlament.
Imi notai nume de femei celebre, una ar fi Sofia Ionescu Obrezeanu, dar pot scrie texte separat despre ele.
Inainte de pauza, Reghina Dascalu reusi, prin felul in care prezenta femeia discriminata, sa starneasca in mintile femeilor din sala virtutea aceea latenta a femeilor care naste curaj.
O sa iau atitudine, o sa uit pozitia ghiocelului in situatiile in care am dreptate, dar pierd din cauza preferintelor de gen.
Dupa pauza, lua cuvantul Delia Panait.
Bravo Delia Panait pentru intreg continutul prezentarii. Totusi, mie reusi sa-mi creasca tensiunea. Atitudinea domnisoarei sau doamnei, nu am habar, ma duse cu gandul la Grecia antica si la triburile de amazoane. De acord, femeia e discriminata, in societate, in familie, la locul de munca, dar departe antropologia sa-ti demonstreze ca femeia e mai buna ca barbatul. Intr-un anume fel, Delia Panait ii sugera mintii mele ca femeia face toata munca, iar barbatul isi asuma creditele.
Legislativ, si doar asa se discuta azi despre femeie si barbat, nu exista el si ea. Iar in cultura omenirii, diferentele dintre barbat si femeie raman la stadiul de repros. La dreptul natural nu ne bagam, caci ne sta la dispozitie lucrarea lui Darwin, iar selectia naturala este foarte simpla.
Daca iti incepi discursul cu observatia ca Patul lui Procust este plagiat dupa opera unei femei, iti pierzi in fata audientei obiectivitatea.
Acum cand scriam, si formulam aproape inconstient ganduri, ma intrebai: oare ce barbat i-a frant inima?
Repet, felicitari pentru continutul prezentarii si atat. Asemenea atitudine ma indeparteaza clar.
In timpul prezentarilor, reusii sa-mi mazgalesc cu liniute in agenda ceea ce vroiam si eu sa intreb. Ridicai mana de cel putin 3 ori.
Si oful meu, bineinteles ca nu ajunsei sa vorbesc.
Doamna Melania Medeleanu considera ca este mai bine sa puna ea prima intrebare si nu publicul, iar apoi sa faca schimb de pareri intre ei, psihologul, secretarul de stat, sociologul, jurnalistul, directorul executiv.
Ma intreb ce nevoie au mai avut atunci de participanti!?
As fi vrut si eu sa-mi raspunda un specialist la ceea ce ma framanta pe mine. Se atrase atentia de foarte multe ori in timpul conferintei asupra conflictului dintre viata personala a femeii si cariera. Ce se intampla dupa ce nasti.
Eram si eu curioasa sa ascult un specialist cum imi explica tensiunea care se isca intre ceea ce simtim si ceea ce gandim atunci cand devenim mame si ne reluam locul pe piata muncii.
Din punctul meu de vedere, femeile dau prilej sa fie discriminate tocmai din cauza acestei tensiuni. Daca stam acasa cu copilul, tanjim dupa munca noastra, la munca, ne simtim prost ca nu petrecem timp cu copilul. Cum putem sa impacam aceasta tensiune?
Ca femeie educata, stiu ce inseamna feminismul asa cum il preda doamna Dascal la cursuri, am invatat de Simone de Beauvoir si Al doilea sex. Cunosc cui datoram imaginea femeii preluata de Biblie, lui Aristotel, reusesc sa ma detasez de stereotipii si sa gandesc singura, caci am parasit zona de confort a gandirii-cliseu si totusi unele mamici m-au facut sa ma simt prost ca uneori aleg sa stau departe de fata mea.
Ma intorsei acasa cu aceleasi chestiuni neclare, dar cu mai multa informatie despre statutul femeii in Romania.
Ma bucur ca am fost invitata, saru mana Alexandra Chiorean, dar imi pare nespus de rau ca pentru a nu stiu cata oara constat ca oamenilor nu li se permite sa vorbeasca, ci sunt necesari pentru auditoriu.

Mi-am facut o carte de vizita din Tudor Gheorghe, Constantin Noica, rochie si fluviu. Oricare dintre, dintre fiinta sau obiect, aminteste prietenilor sau cunoscutilor de mine.
Apar in contemplari din mal de Dunare.
Apar in dorul calator al lui Tudor Gheorghe.
Apar in numele lui Noica.
Apar in fata dulapului unei dudui care isi alege tinuta pentru un spectacol.
Recunosc, gasesc putina placere in asta si ma fastacesc. Incerc sa alung din mine asemenea constructii ale constiintei, dar imi simt in continuare zambetul pe buze.
Am zambetul pe buze de aseara, caci aseara, in rochie, cu palarie, sal, manusi si pantof cu toc, am ascultat cantecele lui Tudor Gheorghe in cel mai nou spectacol al sau, Rapsod si lautar.
Am zambit tot timpul spectacolului, asta cand nu lasam sa ma acopar de coloratul meu ras. In chiar timpul spectacolului, simtind zambetul, simtindu-ma pe mine, mi-am zis ca aceasta extatica stare ma cuprinde destul de rar, dar intotdeauna la spectacolele lui Tudor Gheorghe.
Uneori ma las pe spate moale si ma simt atat de buna sufleteste. Si inchid ochii cu speranta ca inchid in mine si toata aceasta stare sufleteasca.
Cu acest spectacol, Tudor Gheorghe reaminteste romanilor autenticitatea cantecului popular. Mi se pare putin ciudat ca tinerii resping forma asta arhaica de cantare, caci prin cantecul nostru popular mai putem avea acces la felul cum batranii nostri isi explicau existenta, dar mai ales, ne arata cum luau parte la aceasta existenta. Iar versurile, melismele cantecelor vechi te indeamna intotdeauna spre iubire.
Iar manelele te indeamna intotdeauna spre despuiere.
Si ca preferinta, in mintile oamenilor destepti, gasim intotdeauna urme ale despuierii. Doar huliganii se grabesc sa se arate despuiati.
Experimentul lui Tudor Gheorghe, Tudor Gheorghe poate interpreta ca Nicolae Guta, dar Nicolae Guta niciodata nu va intepreta ca Tudor Gheorghe ne-a intristat in hohote de ras. Am ras in sala, am zambit datorita starii de bine, dar fiecare e constient ca valoarea si autenticitatea cantecului romanesc nu s-au uitat, ci au ars in constiinta stirpei asemenea bibliotecii din Alexandria.
Mai sunt unii rataciti care merg sa-l asculte uneori pe Tudor Gheorghe, un ultim pastrator al cantecului popular romanesc.

Cum poate cineva sa garanteze cu sentimentele? Jur ca te voi iubi pana la sfarsitul vietii…
Nu inteleg cum vine asta, cum poti sa pui chezasie sufletul?
Nu prea poti, dar nu ne deranjeaza sa mintim de bunavoie in gura preotului. De acord, jur sa te respect, sa-ti port de grija, sa-ti fiu prieten, aici descoperim masura.
Se pierde masura cand vine vorba de iubire.
Cat ma iubesti?
Si asa au avut succes poetii.
Te iubesc cat pot eu. Cat pot eu? Nu am habar, hai sa descoperim impreuna respectandu-ne, ingrijindu-ne, imprietenindu-ne.

Ma trezesc cu mana in margine de pat. Pipai asternutul sau imi sterg palma de el. Pandesc minutul cand pot sa azvarl cearsaful de pe mine. In picioare, ma indrept direct spre oglinda.
Acesta nu este un obicei al meu, acesta este un scenariu al unei dimineti in care activitatile organismului meu sunt modificate.
In loc sa ma spal pe dinti, stau si ma privesc in oglinda. Ma trag de oraji, imi mangai ridurile, ma impung cu privirea in oglinda cautand altceva in afara de propriul chip. Inauntrul constiintei se petrece ceva, constiinta se intoarce spre ea insasi, iar eu ii intorc spatele oglinzii.
Asa m-am trezit saptamana trecuta cand urma sa merg in fostul meu liceu si sa ma intalnesc cu cativa profesori. Desi afara gradele primaverii inca isi pastrau numerele iernii, m-am imbracat subtire. Emotiile imi zapacesc si glandele sudoripare.
Am pasit in liceu cu un exterior calm, nu ma indoiesc de asta, dar viscerele descriau carnavalul de la Rio. La subsuoara, o picatura s-a dus domol la san si m-am scuturat putin de frig.
Am gasit un edificiu strain, nu am recunoscut nimic cu ochiul.
Sufletul insa s-a intors cumva acasa. Sapte ani m-am adapostit intre acele ziduri. Am salutat soarele la rasarit, am salutat soarele la apus. Uneori pandeam luna de la geamul clasei. Am cunoscut bucurii si tristeti, mi-am facut cei mai buni prieteni, l-am descoperit pe Homer, Nietzsche, Schopenhauer, Torquato Tasso. Un zeu e omul cand viseaza si-un cersetor cand mediteaza.
Am plans, dar cel mai mult am ras.
Si cel mai mult am invatat cum pot sa devin OM.
M-am reintors in fasa educatiei mele. Am vorbit cu profesorii calma si zambitoare, caci fiecare, fara exceptie, m-a privit cu bucurie si mandrie. Intr-un fel, am stat in fata lor ca un panou pe care le era afisat rezultatul muncii lor. Unul dintre profesorii clasei ne-a transmis ca ne asteapta de 10 ani.
Ma simt ca buruiana aia de care vorbea Noica, eu si toti colegii mei descriem buruieni care napadesc acum dascalii. Momentele astea ale vietii nu se pot cumpara nici macar cu diamante. Oricat de vremelnice sunt, emotiile acestor trairi te arunca cumva in afara fiintei tale, caci nu mai ai loc in tine de cat de om te simti.
Ma gandesc acum, cu o usoara durere in piept, cum o sa ma simt cand o sa-mi vad toti colegii dupa 10 ani de absenta.
Am asa niste emotii…