Cele mai bezmetice inventii ale omului, banul si religia. Mai la indemana a fost trocul, si-a usurat traiul printr-un minim confort, schimbul de produse. Cu cele 5 minute castigate, si-a auzit o bataie de inima. Si a inventat religia.
Banul sa ne condamne, religia sa ne mantuiasca.
Omul e dumnezeul banilor si al dogmelor religioase.
Om-zeu si Dumnezeu. Cum sa-L accepti daca tu L-ai inventat?
… consimtind ca inventia nu o sa fie niciodata creatie.

Am tot incercat, in ultimii ani, sa schimb cate ceva in felul meu de a fi. Uneori am luptat de-a dreptul. Deunazi, m-am surprins intr-un monolog bizar.
Nu trebuie sa schimb nimic la mine, ci doar sa controlez.
Schimbarea se impune cu sau fara bunavointa noastra. Te schimba inceputul de clasa a V-a, liceul, facultatea, absenta acesteia. Te schimba contactul cu parintii, cu bunicii, cu amicii, cu prietenii, cu diferite cunostinte.
Schimbarea se impune, este o constatare a unei stari de fapt.
Tot ce iei din aceste stari de fapt, dupa filtru personal, capul si inima ajung la cantar. Rareori se pun de acord, iar aici intervine controlul.
Influenta unor persoane asupra caracterului te poate indraci sau imblanzi.
In adolescenta, trairile sunt intense, ii lasi capului prea putin timp sa aseze intr-o ordine a bunului simt ceea ce traiesti.
De exemplu experienta cu mama.
Complet dependent de ea in anii copilariei, la adolescenta irumpe in relationarea mama-copil o violenta respingere. Pe la 30 de ani incepi sa corectezi si sa te bucuri din nou de placutele si blandele momente langa mama.
Intr-o oarecare interpretare laica, capul e ca o matura. Vine sa adune mizeriile unor ani si sa scoata la iveala bunul material uman, caci un bun material uman isi incepe dialogurile cu sinele, iar sinele ii aminteste intr-o banala zi de control.
Analiza permanenta ce o constituie controlul ne ajuta in cruntele si irespirabilele momente ale vietii. Ne ajuta sa depasim, chiar daca cu doar jumatate de pas, nepotrivirile vietii, o moarte, o cearta, o despartire, o ratare, o concediere, o dezamagire.
Cu jumatate de pas primim o gura de aer, uneori capul doar de atat are nevoie pentru a-si relua functia de suveran.
Imi place inima mea sensibila si aristocrata, dar nu as face din ea niciodata o suverana.
Cand o sa-mi impac capul si inima, cand o sa ajung sa detin controlul nervilor mei, ramanand totusi o entuziasta, o sa fiu si eu o knecht, magister ludi.

Saptamana trecuta, premergatoare celebrarii mamei sfinte, am umblat putin prin muzeele din Munchen. Dispozitia asta sensibila am inceput-o cu Alte pinakotek. La jumatatea turului, m-am intrebat daca o alta rasa, daca exista, are o istorie la fel de sangeroasa.
Noi ne-am ucis mantuitorul, dar din acest teribil capitol al istoriei omenirii trebuie sa luam in seama doar factorul pozitiv, Isus s-a jertfit pentru iertarea pacatelor noastre.
Normalitatea noastra sta uneori in sange si pacat.
Am incercat, de-a lungul anilor, sa ma las sedusa de panze consacrate, de penel, de sugestie. Inca astept si sper la panza care o sa-mi ravaseasca simturile.
Dostoievki, pe la 16 ani, m-a lasat fara vlaga, mi-a chinuit sufletul si mintea, aproape m-a impins spre un gest patetic de a intreba o tanara doamna sau domnisoara, ea cum a ajuns la acea varsta, undeva intre 25 si 30 de ani.
Nu am descoperit panza, desi am cateva tablouri preferate.
L-am admirat pe Rubens si am chiotit in barba la redarea dolofana a femeilor de pe panzele lui. Rozul mat si trupul rasfrant m-au insotit, pitulate in memorie si afara din muzeu, si la Pinakoteka der moderne.
Aici as putea sa povestesc incheind. Lucrarile moderne mi se inchid, mi se refuza. Doar educatia imi permite sa admir conceptul artistului.
La un moment dat, dupa ce am privit o incapere goala, dar luminata cu verde, o alta cu niste fire asemanatoare cu luminile infrarosu, inca o alta cu neoane pe pereti, am lasat lucrarile unui ochi si cu celalalt am inceput sa studiez oamenii din muzeu.
Am fotografiat o pereche, aparitia lor, vesmintele lor m-au atras mai mult ca lucrarile din muzeu.
Dupa Pinakotek der moderne, am purces spre castelul Nymphenburg. Am refuzat sa intru in castel si m-am indreptat direct spre gradini. M-am tolanit in iarba si am privit cerul. Inspiram mirosul ierbii si incercam sa retin in mine mult cer. Doar varu miu imi alunga somnul mincinos cu instantanee.
E asa firesc sa ne reintegram in natura la sfarsitul vietii!

Cand ochiul si capul se pun de acord, o stare de bine imi relaxeaza toti muschii.

Ieri dimineata m-am trezit pe muzica lui Ceaikovski, Spargatorul de nuci. Asa se intampla cand ai in vizita un var scenograf. Putin mai tarziu in aceeasi dimineata, deja o dimineata motata ca o tanara domnisoara, rasfoiam un album.
L-am descoperit pe Alphonse Mucha. Nu-l stiam, nu-i cunosteam lucrarile, dar azi ma gasesc intr-o stare inchipuita de sedusa a artistului. Un artist cu interese multilaterale, a lasat mostenire posteritarii litografie, fotografie, tapiterie, bijuterii, totul intr-un stil Art Nouveau.
Mi-as dori o bratara Mucha.
Dimineata asta, fara a fi motata, ma puse la meditatie dupa ce citii vreo 60 de pagini din Noica, Despre lautarism. Asa mi se imbina mie intotdeauna lecturile, ieri admiram deschiderea artistului Mucha catre mai multe lucruri, iar azi aprobam lautarismul lui Noica, termen ales tocmai pentru a critica aceasta deschidere catre mai multe lucruri, a unei intelegeri atat de vaste.
Noica pleaca de la Dimitrie Cantemir, o personalitate ce s-a implicat in diverse laturi ale realitatii.
Tonul asta folosit de Noica pentru dojana ma face sa-mi arda obrazul. Nimic nu ma umple de rusine mai tare ca acest ton, nu intru niciodata in defensiva, doar o dorinta in perfect echilibru rational si sentimental ma face sa ma vreau mai buna.
Constantin Noica atrage atentia ca romanii nu traiesc in real, ci in posibil. Iata un fapt ce-mi va ramane pe veci in mine. Port in mine o biblioteca impresionata de propozitii peste care nu am putut trece.
Va fi fiind.
Si verbul a fi din limba romana ne conduce tot spre posibil intr-o joaca cu el insusi. Romanii stau prost cu realul si cu timpul, si au masura doar in nemasurate, Constantin Brancusi reducand la scara omului Infinitul.

Acum stau cu mana la tampla si-l admir pe Mucha, si ii dau dreptate lui Noica.
Intotdeauna ajung indoita.

Am primit in mail o oferta de colaborare. Una noua sub forma unei invitatii-concurs. Fara sa duc pana la sfarsit continutul mailului, am respins prompt ideea. La final, o urma de indoiala mi-a trimis un rest de gand.
Sa accept sau nu? Sa scriu sau sa nu scriu?
De-a lungul timpului am participat la foarte putine concursuri si am raspuns afirmativ la prea putine oferte de colaborare.
Nu am participat la concursuri, deoarece nu stiu sa pierd. Nu prea am castigat de obicei, iar esecul ma umplea de frustrare. Marturisesc ca de multe ori se intampla sa ma cred buna in manuirea cuvintelor, ia alteori sa-mi fie rusine tot de asta.
Hai sa dau vina pe zodie, caci sunt geamana. Cum in mintea mea sunt si zeu, si cersetor in ticluirea de povesti, am ramas voit intr-o umbra plina de lumina particulara. Uneori sunt chiar un licurici pe cinste.
De data asta accept sa scriu. Mi se cere sa povestesc despre nastere si alaptare.
Mi se pare amuzant felul cum s-a incercat magulirea persoanei mele.

Ti-am descoperit blogul http://ddunia.wordpress.com/ si am observat ca acorzi o mare atentie copilului tau, chiar si in blogosfera, tocmai din aceasta cauza am dori sa iti facem o invitatie.
Am inceput un proiect prin care am invitat bloggerii sa scrie despre experienta lor legata despre nastere, despre alaptare.

Nu stiu cata atentie i-am acordat eu Marei pe blog, de aceea tind sa cred intr-o frunzarire a blogului. Accept sa scriu tocmai din aceasta cauza, ca nu indeplinesc deloc functiile mamicii clasice.

Despre nastere (http://www.qbebe.ro/nasterea )
Am nascut in Timisoara, la maternitatea Odobescu. A fost o alegere personala, dupa o discutie cu doctorul care mi-a monitorizat intreaga sarcina. Timp de noua luni, am mers la privat, la clinica doctorului, cand a trebuit sa aleg, desi puteam sa merg sa nasc in Germania, am refuzat pe premisa ca majoritatea femeilor nasc in maternitati de stat din Romania. Subsidiar, idealista din mine a preferat sa nasca in tara ei.
La ultima vizita la clinica, inainte de a naste, doctorul mi-a prezentat avantajele si dezavantajele unei nasteri la stat si la privat.
La privat, numai de bine, aproape. Da, exista conditii, esti inconjurat de atentie, dar o nastere, chiar cu o sarcina dusa impecabil pana la capat, poate intampina diferite dificultati, iar privatul, din pacate, nu are suficient personal calificat. Plus, in cazul meu, la momentul respectiv doctorul era si directorul maternitatii, iar daca eu as fi intrat in travaliu in garda lui, deontologic si moral, nu ar fi putut sta langa mine.
Nici nu am clipit, atat doctorul, cat si omul aveau perfecta dreptate. Meritam aceeasi atentie ca oricare pacienta a dumnealui, dar abandonarea serviciului in favorea unei singure paciente nu si-a gasit loc in caracterul meu.
Am nascut la stat in conditii acceptabile. Cu bagaj de acasa, vata, tifon, anestezie, hainute pentru bebe. Am beneficiat de atentie si blandete de la moasa. Tot timpul travaliului mi-a zis pe nume si mi-a vorbit bland. Sora mea a stat tot timpul langa mine. Fata mi-a fost pusa pe piept dupa ce am nascut, iar doctorul a asteptat mai bine de 30 de minute sa expulzez placenta, cum nu s-a intamplat, mi-a fost indepartata manual.
A doua zi la 7 dimineata, a fost la patul meu impreuna cu studentii. A glumit, mi-a batut pulpa si m-a felicitat pentru fetita, el fiind un fel de tata al ei.
In salonul unde am stat, am beneficiat de dus si patut pentru copil, puteai sa tii copilul cu tine cat doreai, desi asistentele ne sfatuiau sa ne odihnim.
Da, am bagat in buzunarele asistentelor, dar si cine nu baga era tratat la fel, diferenta era de ton, fata mea era printesa, iar eu o frumoasa.
O asistenta care m-a enervat, m-a impresionat apoi cand, o pacienta spargandu-i termometrul, aproape a lacrimat. Era termometrul ei de acasa.
Experienta nasterii mele se bazeaza pe o incredere totala in doctorul meu. M-am simtit in siguranta 9 luni, la cabinetul lui, m-am simtit in siguranta 5 zile in spital.
Maternitatii de stat i se pot imputa multe, dar eu ma fac ca inteleg, pacienti si cadre medicale, toti suntem victimele unui sistem mazgos si dezechilibrat.
Asta este povestea nasterii, succint prezentata.

Acum putin si despre alaptare. (http://www.qbebe.ro/nasterea/maternitati)
Am alaptat imediat cum am putut, adica a doua zi, eu nascand seara. Am pus fata la piept, desi laptele mi-a venit abia a patra zi, in fiecare zi, de cate ori se trezea. Mara mea a dormit mult dupa nastere, drumul de la intrauterin la lumea de afara epuizand-o.
Am primit sfaturi si asistenta la alaptat, am facut totusi rani. Norocul meu a stat in Mara, un bebelus de 3kg 700 care a stiut sa traga din san. Durerea era doar pana apuca cum trebuie sanul. Mi-a placut sa alaptez, e un sentiment coplesitor de prea multa iubire nascuta instant. Si am iubit-o de la prima vedere, chiar daca incetosata de la plans. Cand o puneam la san, o priveam incredibil de curioasa, ma miram cum a putut sa sada ea in mine, desi am fost o gazda mare la stat, am ajuns la spital cu 70 de kilograme, 23 pe plus.
Ii vorbeam in gand si ii ceream iertare pentru mama copil pe care o are, dar o asiguram de iubire. Ea continua sa traga de san si sa ma atinga inconstient cu manuta. Am alaptat 6 luni.
Azi am o fetita de un an si sase luni, la o a doua sarcina, nu stiu daca o sa fac aceleasi alegeri, dar pentru ce a fost, am ales bine si mai ales just.

Pentru Qbebe.ro.

Sambata asta, ziua careia i-a rasarit si i-a apus soarele, am participat la un eveniment monden. Pe pontonul de la Valiug, undeva dupa ora sase dupa-amiaza, curcubeie si iluzii africane au surprins, cu siguranta placut, oamenii veniti dupa apa si soare.
Prezentarea colectiilor de moda Sofia Afrenie -Africa- & Diana Bobar -Rainbow- ss2012.
Pe doamne si domnisoare le-au impresionat rochiile si culorile, pe domni si domnisori, dau acum din spatele culiselor, i-au atras modelele, observand ca din doua modele poti face totusi una.
Eu, din margine de sezlong, urmaream defilarea fetelor oarecum dupa un sablon. Prima secunda aruncam o privire generala, model-rochie, apoi coboram ochiul pana in talpa fetelor, caci au defilat desculte, iar in final, cercetam doar rochia. Fetele mai primeau un al doilea ochi doar daca rochia nu ma atragea.
Din fericire pentru Diana Bobar, am privit foarte putin fetele. Rochiile Dianei Bobar, de fapt modelele propuse de ea, imi ofera un sentiment de confort vestimentar. Ideile si culorile ei te imbraca, fara nici un efort de la tine. Asta imi place si apreciez cel mai mult la ea, siguranta de frumusete pe care o ofera, cu unica conditie de a o lasa pe ea sa te puna in evidenta.
De cati ani merg la ea, nu mi s-a intamplat sa fiu dezamagita, si a reusit, datorita originalitatii ei, sa ma faca sa cer foarte putin.
Diana, vreau o rochie galbena, din bumbac. Asta e ultima cerere, de restul se ocupa ea.

De cealalta jumatate a acestui eveniment, o sa notez doar galbenul colectiei, un galben extraordinar.
Felicitari fetelor si la cat mai multe sentimente de mandrie si reusita.

http://www.youtube.com/watch?v=avN_cetQoLo&playnext=1&list=PL598846D7F00A2D7F

Odata cu varsta…
Ma irita cuvintele astea alaturate, sensul lor da chipului o paloare defetista. Parca nimeni nu mai are incredere in batranete.
Ei bine, odata cu varsta, am realizat si am acceptat ca prieteniile se impart pe categorii.
Prietenii de suflet.
Ei sunt aceia care par sa fie nascuti cu tine. Privind in urma, ii gasesti intotdeauna langa tine. In zambete, in lacrimi, in plimbari, in certuri familiale, in isprave, in strangeri de mana si imbratisari.
Prietenii confectionati.
Ei sunt aceia care apar in diferite imprejurari. O nevoie poate scoate la iveala afectiune.
Prietenii mintii, ai nevoii spirituale.
Ei sunt aceia care iti satisfac mintea cersetoare de provocari transcedentale. Intalnirile cu ei se situeaza undeva deasupra lumii reale, unde grijile casnice si preocuparile mondene pica sub greutatea si obscurul subiectelor discutate.
Saptamana trecuta, la un pahar de ceai cu Sorin Oncu, am disecat interdisciplinaritatea si transdisciplinaritatea. Basarab Nicolescu si Pompiliu Craciunescu ieseau de pe gura si se asterneau pe o lista.
Mi-am amintit de anul IV de facultate, de cursul literatura si transdisciplinaritate. Atunci mi s-a facut cunoscuta poezia lui Pessoa si am digerat la spatiul plin de informatie dintre discipline.
Am adus in discutie teoria literaturii, am asemanat-o unui burete care vine sa stearga toate nebulozitatile pregatirii liceale la literatura.
Multi elevi ajung studenti si se exprima, la analiza unui discurs poetic, cu scriitorul vrea sa spuna.
Pentru elev, scriitor, autor, nataror inseamna cam acelasi lucru si de aceea, profesorii universitari lucreaza cu prescolari la stiinta literaturii, nu cu studenti.
Unii carcotesc chiar ca teoria literaturii este o disciplina prea grea pentru anul I.
Fals.
Teoria literaturii este stringenta studentilor de anul I de la literatura, teoria literaturii si un profesor idealist.
Eu l-am avut pe Tucan, pe Craciunescu, pe Gyurcsik, pe Babeti, pe Ungureanu, pe Vighi, pe Oprescu, pe Glavan, pe Valcan, toti indrumatori, pe langa cadre didactice.
Uneori, si dupa ani de la terminarea facultatii, le simt influenta in alegeri personale, in gesturi, in nasteri intelectuale.

De mult timp mi-a lipsit un program pentru seara de sambata, nu si aseara. Sambata asta, pana in miezul noptii ei, am frunzarit carti la libraria Cartea de nisip si am ascultat cativa scriitori invitati sa citeasca din operele lor. Proza si poezie.
La inceput, Radu Pavel Gheo.
Fragmentul pe care a ales sa-l impartaseasca cu cei prezenti mi-a revenit ca un shot, drogul fiind amintirea postcomunista. Cei nascuti in anii 60 sau 70 duc mai departe in perioada facebook aduceri-aminte despre chiloti tetra, embargou sau snicarsi.
Dupa stangace aplauze, intr-o deruta daca se aplauda sau nu, s-a asezat la microfon Bogdan Munteanu. Acesta, dupa o povestire putin sumbra, putin peste cadrul experientei, a avut audienta cu o alta povestire unde a satirizat delicios obiceiurile nuntii romanesti oficiata la mall.
Adela Dragomir, cu pronuntia ei velara, mi-a purtat mintile in inchipuiri serafice. Poti intelege rebeliunile oamenilor si printr-o imagine a aripilor pe care le purtam in spate, aripi mai mari ca trupurile noastre. Astfel ajungem sa ne calcam unii pe altii.
La final, Tudor Cretu.
Dintre toti, la Tudor Cretu sa mi se scuze subiectivismul. Am lucrat impreuna, intr-un interval scurt sau foarte scurt. Oricat ii apreciez stralucirea mintii si umorul distins, nu-i pot accepta caracterul.
Nu-mi place.
Separ totusi opera de om. Am ras copios cand a citit fragmentul ales pentru lectura. In senzatia antipatiei pentru om, i-am simtit forta narativa.
La final, ropot de aplauze.
M-am indepartat silentios si imediat ce am pasit in racoarea miezului de noapte, am inceput sa transform totul in poveste.
Sambata seara, un shot de literatura.