La postul acesta o sa mai pun cateva poze, poze, nu fotografii, caci in prezent se intampla sa fiu departe si de boemul Silviu Parjolea si de Diana Bodea, fotograful meu simandicos.
Pun cateva poze cu mine ca sa va arat ca nu exagerez deloc cand spun ca merg la opera, teatru sau filarmonica cu cele mai frumoase rochii, ale mele bineinteles.
Aseara trebuia sa merg la un spectacol de flamenco, mai este necesar sa termin aceasta propozitie cand conjunctia dar se subintelege?
Nu am mai fost, caci spectacolul a fost anulat, iar eu, impreuna cu fetele mele am aflat chiar la ora 18. 50, cu zece minute inainte de spectacol.
Am intors spatele elegant, trecusem si pe la coafor, si ne-am asezat picior peste picior intr-un bar din apropiere, apoi am sfarsit seara la film.
La film, la mall, in rochie de culoare fistic, cu parul impletit, cu manusi si perle, am devenit rapid subiect pentru multi carcotasi care critica si rad din margine.
Acasa, in intimitatea dormitorului, am intarziat mult sa ma lepad de rochie, sunt asa rare ocaziile cand pot sa exagerez in preferintele mele vestimentare, incat m-am eliberat de matasuri trista.
Iar acum cand scriu, amintirile zilei de ieri nu vor sa se aseze, topaie in simtiri, izbucnesc cu o senzatie, ma amagesc cu suvite de par impletit.
Cumva, nu inteleg inca cum, constiinta mi-a lasat timpul zilei de ieri oprit la ceasul serii.
Altfel, realizez ca este inevitabil sa pornesc acele acelui ceas ca sa nu-mi pierd timpul zilei de azi.
Concret, folosesc cititorii ca mijloc si indraznesc sa fac primul pas din 15 martie.

Stersei pana acum de doua ori inceputul acestui text, secunda asta muri sub degetul mijlociu deasupra tastei delete. Pun punct si incerc sa ma detasez de invalmaseala senzatiilor.
Imi inchipui un timp cuprins intre literele alfabetului, ma gandesc la consoane, la felul cum rostim o litera, dar o auzim si pe a doua. Toate astea nu au nici o legatura cu ce urmeaza sau ar urma sa povestesc eu.
Dunia Tuel sau Paula Aldescu?
Am acest blog de aproximativ 5 ani, in prima lui zi, in primul lui an, prietenii si colegii nu au stiut de existenta mea online. Jocul asta de-a v-ati ascunselea se datoreaza sentimentului de rusine. Daca cineva cunoscut mi-ar fi ras in fata?
Nu mi s-a intamplat, dar foarte greu mi-am lasat numele de botez sa se alature Duniei. Dunia m-a completat, Dunia se face cunoscuta cu un caracter puternic, aproape niciodata sovaielnic.
Dar de foarte putin timp, mi se spune adesea ca sunt o persoana foarte sensibila. Vedeti, acum apare consoana, rostesti o litera, auzi doua.
Cine anume e sensibila, Dunia sau Paula?
Recunosc, sunt o persoana bolnavicios de sensibila, dar nu las sa se vada. A permite cuiva sa-mi observe suferinta mi-ar declansa o modificare a echilibrului normal al organismului. In obisnuintele pe care mi le-am creat singura in viata, asta ar insemna sa fiu infranta de doua ori. Ma pun in genunchi cand ma recunosc sensibila si imi tai capul cand arat ca sufar.
M-am lasat putin perpelita cu surprindere de observatiile unor prieteni. Nu am stiut incotro s-o apuc verbal si gestual. Mi-am muscat buza, mi-am dat parul dupa ureche, am oftat si am lasat privirea in jos.
Mazgalind acum despre slabiciunea asta a mea, imi dau seama ca nu mai conteaza catusi de putin cum ma percep oamenii. Sa ma iubeasca, sa ma urasca, sa ma invidieze. Eu o sa-i privesc pe toti in fata, caci ma surprinsei azi in oglinda, intr-un monolog mut cu mine, cum ma incurajam: ai dat sufleteste mult mai mult decat ai primit, iar asta, nici un primitiv nu ti-o poate contesta.
Sunt sensibila, da.
Si din nou da.
Da, a fi sensibil descrie o slabiciune.
Dar oricat de plapanda mi-e inima, se intampla mereu sa-i gasesc o carja in minte.

Am cautat cateva poze cu femei scriitoare elegante. Datorez aceasta cautare frustrarilor. Si caut oarecum sa-mi construiesc o aparare.
Eleganta si frumusetea se regasesc si in activitati cu preocupari intelectuale. Frumusetea nu este handicap, iar eleganta nu mutileaza indemanarea. Femeile astea o dovedesc, ele constituie apararea mea, desi esafodajul apararii se clatina, caci ma consider o lasa ca folosesc fapte istorice in loc sa stau dreapta in tinuta si sa iau atitudine atunci cand ma matrasesc mintile obtuze. Dar va poftesc sa admirati.

Imi plac cartile, imi place obisnuinta care este cartea in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Forma cartii, foile cartii, mirosul cartii, toate ma fac fericita.
Imi plac hainele, imi place obisnuinta care este haina in constiinta omului, imi place reprezentarea ei. Materialul hainei, calitatea hainei, croiul hainei, toate ma fac fericita.
Aceste doua fericiri ale mele se ostenesc sa ma faca nefericita cand le port impreuna.
La cenacluri ma stanjeneste haina.
Domnisoara, dar ce rochie flu aveti!
La mese oficiale ma incomodeaza cartile.
Domnisoara, dar spuneti si dumneavoastra, doar ati citit atatea carti!
Purtate impreuna, fericirile mele ma umplu de dispret, caci pretutindeni oamenii ma dispretuiesc, pentru unii am o tinuta prea cocheta, iar pentru altii am o exprimare prea pretentioasa.
Iar eu ma plictisesc si cu unii, si cu altii, separat, imi cer scuze cartilor, imi cer scuze hainelor.
Cand particip la diferite activitati culturale este uneori nevoie sa-mi biciuiesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata monocrom in simturi, incat roseata din obraji e doar o falsa infatisare.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de cultura si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Cand particip la diferite activitati oficiale este uneori nevoie sa-mi biciuesc mintea pentru a reveni la vorbele care construiesc viziuni despre viata. Ma umplu de atata somptuos in simturi, incat roseata din obraji e doar o tensiune crescuta.
Ascult si privesc oamenii din jurul meu, oamenii de afaceri si imi recunosc mie insami.
Locul meu nu este aici.
Nu-mi gasesc locul in nici o lume, viziunile lor de viata ma fac sa rad de cata tristete imi pot provoca. Ma fastacesc in hainele mele elegante si ma fastacesc in invataturile mele.
Nu mi-am dat seama pana acum, dar secunda asta e atat de limpede si imi lasa cunoasterea sa se completeze. Meseriile se dispretuiesc intre ele. Oamenii uita sa se admire in munca. Caracterele devin umbre pentru abilitati.
Meseria este o indeletnicire a omului.
Caracterul este un ansamblu de insusiri.
Meseria si caracterul nu se exclud, dar pot functiona separat, doar vointa sa fie, dar vointa presupune curaj, iar curajul cam ocoleste oamenii dependenti de iPhone si iPad.
Asadar, eu nu am locul meu, nu stiu unde mi-e locul, astfel am ajuns sa fiu doar un om cu blog, o persoana care a publicat o carte, o fata care a invatat sa fie eleganta, o domnita care stie sa manance boabe de mazare cu mana stanga.
Asta sunt eu, Dunia Tuel, atat de felurita, atat de imprumutata, fireste smintita innascuta.

Fug cuvintele de mine, nu pentru ca mazgalesc intr-o zi de vineri, la o ora a cocosilor adormiti, ci din cauza griului din afara mea. La ora asta constiinta reda niste obisnuinte ale lumii, dar lumea nu se afla la ora infaptuirii lor. E mai multa liniste intrerupta de zgomote, iar constiinta e obisnuita cu zgomote intrerupte de liniste, iar oamenii nu pot calatori cu mintea mai departe de constiinta lor. E o limita zgandarata de filozofi, dar greu, cu pierderea mintilor si a obisnuintei.
Stau in dimineata asta pe linia despartitoare, fizica, metafizica, concret sau depasirea cadrului experientei? Pana apuc sa raspund, timpul muta acele la ceas. La fereastra acelasi gri. In casa, am pierdut deja caldura asternutului si dulceata visului.
Dimineata aduse nostalgia.

Odata, un cosmonaut rus si un specialist rus in problemele creierului discutau despre religie. Cercetatorul creierului era crestin, cosmonautul nu.
Eu am fost acolo, in cosmos, spunea cosmonautul, dar nu l-am vazut nici pe Dumnezeu si nici ingeri.
Iar eu am operat multe creiere destepte, a raspuns cercetatorul, dar n-am descoperit nicaieri nici macar un singur gand.

Sursa: Jostein Gaarder, Lumea Sofiei.

Azi avuseram o zi frumoasa. De ce? In primul rand ma folosesc de soare sa-mi sustin afirmatia. Apoi aerul. Intotdeauna sfarsitul lui februarie aduce pulbere de primavara. Nu e primavara, dar o simtiti cumva pe-un umar, pe-o ureche, intr-un tipat indepartat al copiilor. Incepe joaca in strada.
Incep hainele groase sa ramana in cuier. In fiecare zi insorita, stand in fata dulapului, doar rochia mi se pare potrivita. Rochia este cumva o continuare a primaverii, a formelor ei imbobocite de ghiocei, zambile, lalele si frezii. Ma intristez nu de putine ori cand privesc fetele, doar fetele, caci cochete nu vor deloc sa fie. Credeam ca la Viena, la Musikverein, o sa pot admira eleganta femeilor, dar din nou asteptarile nu s-au potrivit cu ce avea ochiul sa vada. Ochii mei s-au plictisit de atata opac. Sala a fost subjugata de croiala dreapta, de griul politicos si obrazul nepomaduit. Stralucirea se imprastia rece si egal doar de la policandre.
Eleganta femeilor pare sa apuna, si nu ma refer neaparat la stil, ci la armonia vestimentara. In primul rand, a alege sa te imbraci frumos tine de o potrivire a intregului, un intreg al fiintei noastre, iar noi sfartecam acest intreg batjocorind culoarea.
Eleganta este si ea o urmare fireasca a evolutiei.
Se poate sa exagerez eu?
Nu, fireste ca nu. Eu m-am potrivit cu prietenele mele si in haina, iar armonia asta ne potrivea cateodata si imperfectiunile morale, caci una este sa graiasca un om frumos, si alta este sa graiasca un had.
Si in final, ca sa ne intelegem, pledez pentru armonie vestimentara, nu dupa un anumit stil sau un anumit brand.
Fetelor, imbracati primavara, imbracati rochita randunicii.

Citesc mult si uneori prost, prost in sensul ca mi se pare ca raman cu foarte putine cunostinte. Firesc ar fi sa fiu miliardara la Iantu, dar nici nu as indrazni, caci mintea mea selecteaza si din rezumat.
Uneori ma blochez pe unele fraze si nu mai am habar carui scriitor apartin. De cateva zile neuronii fac tumbe datorita fortei de atractie a unei idei, relatiile oamenilor inchipuite ca un organism. Cred ca afirmatia ii apartine lui Noica, dar cu siguranta mintea nu-mi ofera o certitudine.
Daca relatiile dintre oameni ar fi asijderea unui organism am castiga mai mult intr-o realitate a simturilor, caci uneori ne grabim sa inlocuim persoanele din viata noastra. Falsa impresie ca oricine poate fi inlocuit, ca oricare poate face munca lui oricine tulbura putin buna functionare dintre oameni.
Fiecare isi are rolul lui, iar cand incercam sa operam intr-un lot inchegat se clatina existenta, revenim la Antichitatea marilor intrebari si ne confruntam cu mazga si intunericul Evului Mediu.
Atrasa de ideea asta, am plonjat spre o meditatie personala. Rolul meu in acest organism. Credeam ca am un rol de carja pentru caractere slabe, in general m-am convins ca in toate relatiile mele am ajuns cu scopul precis de a ajuta. Acum ma indoiesc de tot. As vrea sa-mi sterg istoria propriilor simturi si sa raman doar cu judecata, caci azi, dupa multe meditatii la tavan, cred ca exista posibilitatea si sa reprezint raul in viata unor persoane din jurul meu. Nu ca eu as fi intruchiparea raului, ci ca eu le arat cu degetul raul din viata lor.
Ce este raul? Pentru unii lipsa lui Dumnezeu, pentru altii lipsa confortului, pentru unele lipsa unei genti Vuitton, pentru altele incultura.
Oricum ar fi, acest rol nesuferit m-a cam derutat. Folosesc pe post de intaritor cartile, dar actuala lectura ma poarta printr-o istorie a filozofiei si imi sporeste deruta. Imaginar, privesc in hau. Vad atatea puncte de lumina, incat zambesc involuntar, dar fondul e negru, iar negrul nu traduce absenta lui Dumnezeu, negrul asta ma nenoroceste pentru totdeauna.
Ce e sufletul? E respiratie, e constiinta, e iubire, e chipul fetitei mele?
E un mare semn de intrebare, si tocmai de aceea iubesc oamenii, iubesc ca sa se distraga de la nenorocirea de a nu-si putea explica ce salasluieste in trupul pe care ni-l purtam in lume.

Gandindu-ma la Platon, oare chiar exista o limita in idei?

Si apropo de filozofi, o povestioara comica pe care trebuie neaparat s-o impartasesc.

Diogenes a fost un filozof care credea ca fericirea nu depinde de luxul material, de puterea politica sau sanatatea desavarsita, adevarata fericire consta in a nu te face dependent de asemenea factori, astfel nu mai puteai pierde niciodata fericirea.
El insusi traia intr-un butoi, avea doar un singur rand de haine si o desaga in care isi tinea painea.
In fata acestui butoi a primit intr-o zi vizita lui Alexandru cel Mare, iar acesta l-a intrebat pe intelept ce anume isi doreste, caci el ii poate indeplini numaidecat dorinta.
Diogene a raspuns ca ar vrea sa se miste din fata soarelui.