M-am intors de curand din Italia, statiunea Cervia. La inceput a fost gura de aer de langa mare, palmierii si soarele puternic. Dupa o scurta plimbare, mi-am zis mie intr-un cotlon de minte fara de vacanta, ca ma aflu intr-o Mamaia italiana.
Peste vreo doua zile, mi-am simtit ochii in alerta. Am redescoperit statiunea cu ochii din spatele ochilor inchisi. Romanii au doua perechi de ochi. Ochii de acasa si oricare alti ochi care observa alta lume. Oamenii si viata, altii ca ai geografiei carpatice, inerveaza ochii romanului, iar excitatia asta se traduce cu blandete.
Te destinzi. Se produce in organismul batucit de roman o relaxare, iar ochii din spatele ochilor inchisi se ridica precum soarele din mare. O frumusete accelerata si inexprimabila risipeste nationalitatea si intr-o metafora bestiala stai gol intr-o gradina o oamenilor sau a hippiotilor.
Si ne bucuram, savuram…

Mehedintiul se straduieste, duminica, in data de 5 a ciresarului in curs, la pestera Balta s-a organizat un inedit concert cu copiii de la liceul de Arte.
Osteneala unui nesemnificativ numar de oameni, dar patimasi in alegerile lor de promovare a culturii, a frumosului, a muzicii si-a luat cateva coturi simbolice in bombaneala despre drumurile inaccesibile la natura Romaniei.
Cei sensibili sau doar usor sensibili au lasat totusi sa-i patrunda si o stare de bine prin intermediul muzicii lui Mozart, livrata de nai si vioara, de un ansamblu de tineri deosebiti.
Totusi, unii oameni se straduiesc si astfel, Mehedintiul se mandreste cu o izbanda in marlania care l-a cotropit.

Periodic, imi fac drum spre casa, iar drumul spre Severin arata un calator nerabdator atunci cand parasesc Timisoara si un calator dezrobit de dor cand geografia pleaca de pe harta si curge la vale in pliuri fanteziste de apa dulce de fluviu. De la Orsova, accelerand pe dn 70, ma gasesc acasa.
Muntii, dealurile si apa intaresc o afectiune a nativului. Ma simt norocoasa de aleatoriul creatiei. Apusul soarelui ma prinde de multe ori pe terasa casei, iar crepusculul se joaca in culori si in elemente naturale. Dealurile se parguiesc, cerul opreste un suflu omenesc, incetineste pulsiuni, atrage ochiul cu violente combinatii de culori.
Sufletul percepe amintiri ale inceputului de lume.
Si eu m-am nascut aici.
In coltul asta de lume, ma atrage pamantul, dar ma gonesc unii oameni. Mentalitatea poate fi letala. Exista guri care articuleaza aberatii sociale sau mondene ca fiind adevaruri nestramutate.
In cartierul meu, pe strada mea, a avea cancer reprezinta o rusine.
In acelasi cartier, aceeasi strada, daca un barbat casatorit sta la masa cu o alta femeie in afara de sotia lui inseamna ca cei doi cu siguranta transpira cearsafuri.
Tot cartierul si toata strada judeca.
Iubesc cu patima cartierul si strada.
Le urasc cu aceeasi patima.
Pe strada mea, duminica inca se aude muzica din curti si ceva festiv pluteste in aer.
Acopar aberatiile lor cu aberatiile cromatice, rascumpar marlania unora in raze de culori diferite si cu prieteni. Un numar mic de oameni, la intalnirile lor, se remarca adesea prin galagie.
Sunt prietenii mei.
Cand galagia o sa se prapadeasca, mazga din gurile rele ne-a furat culorile de pe cer si din ochi.
Si tocmai de aceea, ma declar o fugara de varsta, de se cuvine, de munca impusa, de invidii si idioti.
Nimeni nu ofera recompensa.

M-am mandrit intotdeauna cu prietenele mele, am defilat cu vorbe pline de Dumnezeu despre forta care ne tine laolalta. Pe langa o minunata sora, alte trei la fel de minunate fete mi-au atins inima.
De doua s-a intamplat sa „ma despart”. Carcotasii care in soapta imi deranjeaza puful de pe lobul urechii cu banala ti-am zis eu ca nu exista prietenie adevarata sa pastreze tacerea.
Exista prietenie. Azi am aceeasi inima, s-a sfarsit insa intelegerea si scuzele.
O alta prietena insa, mai recenta, mai proaspata in carne si in ganduri m-a dat zilele astea peste cap.
Azi ii cerui scuze.
Uneori chiar nu stiu sa ma port cu oamenii de langa mine si nu misc un gand sa-i inteleg, desi mi-am acceptat rolul meu in relatiile de prietenie. Am si eu menirea mea, sa sprijin, sa imbarbatez, sa alin, sa spun vorbe neplacute, nerostite de nimeni altcineva, sa fiu pe rand mama si iubita, sa ambitionez, sa sterg lacrimi si sa rescriu cu sarea lor sansa zambetului, sa stau in fata lor si sa infrunt ura si dispret, ca apoi sa marturisesc iubirea.
Si m-a obosit rolul asta, credeam ca dau atat de mult si primesc atat de putin.
Iar azi plansei acceptand ceea ce par pentru altii. Sunt un nod in viata fiecarui prieten al meu.
Prietena proaspata in carne si in ganduri imi limpezi ochii. O sa aiba cat de curand nevoie de mine, o sa necesite un nod zdravan, caci viata ei azi e fragila ca un prunc in prima zi de viata.
Ii cerui scuze si ii promisei sa ma straduiesc mai mult pe viitor sa o inteleg, pe ea si nu pe mine. Am avut pretentii, dar nu am avut simt sa depistez ca mi-e imposibil sa cer luciditate unui suflet neincapator pentru invataturi de orice fel.
O izbanda cu sufletul ei, noua sarcina, in vechiul rol.

In loc sa adun cuvinte pentru un camp semantic al romanului Vitelul de aur al lui Ilf si Petrov, o sa imping imaginatia pana intr-o margine de portativ. Intre liniile orizontale si paralele o sa fortez cu note de comunism hazliu.
Da, am descoperit si eu ca epoca cenusie si mlastinoasa a omenirii numara si episoade comice.
In loc de note muzicale, o sa urc pe portativ personajele din Vitelul de aur, Osap Bender, Balaganov, Panikovski si Koreiko. Nu ma afund in cercetare, dar probabilitatea ar putea fi certitudine in comicul de nume.
Renunt la recenzie, nu pun fundite, nu critic, nu apreciez romanul, il savurez.
Timpul romanului apartine unui manierat cititor, timpul din roman se invarte intre acele talentului si imbecilizarii, loialitatii si adularii, paricularului si colectivului, tragicului si comicului, lumii vechi si lumii noi, visului albastru si orei fara culoare.
In timp ce dai paginile, buricele degetelor transmit si stari de bine si nevroze ale cantecului comunist.
Trei culori cunosc pe lume…
… zicea imnul nostru.
Trei culori exista pe lume, dar comunistii n-au trait invaluiti in ele.
Personajele lui Ilf si Petrov calca in picioare fudulul comunism, demonstrand in numeroase situatii ilare, ca un sistem ce abunda in foi plimbate, in functionari ce au parasit acum un minut biroul, in stampile universale, in industrializare batjocorind cultura nu va domina niciodata lumea, chiar daca a inghenuncheat-o pana la sange.
Mai jos o sa iau din carte niste scurte citate expresive la randurile de mai sus. Comunismul nu se materializeaza, caci nu are o formula pentru esenta pe care, armate de huligani au incercat s-o imprime pe pielea umanitatii.

Draga mea Tilly, ii scria inginerul logodnicei sale la Aachen. De zece zile sunt la Cernomorsk, dar n-am inceput inca sa lucrez la concernul Hercules. Mi-e teama sa nu mi se scada aceste zile din sumele ce mi se cuvin in baza contractului.

Micuta mea scumpa, duc o viata ciudata si neobisnuita. Nu fac absolut nimic, dar primesc banii regulat, la datele stabilite prin contract. Stau si ma minunez. Povesteste asta si prietenului nostru, doctorul Bernhard Herngross. O sa i se para interesant.

Scumpa fetita. Ma grabesc sa-ti comunic o stire imbucuratoare. In sfarsit, patronul meu, Polihaev, ma trimite sa lucrez in productie. Dar ceea ce ma uimeste, draga Tilly, este ca la concernul Hercules asta se cheama a da in fabrica. Noul meu prieten, Bomze, mi-a spus ca sunt trimis in productie ca pedeapsa. Mai intelegi tu ceva? Si tu ca tu, dar ce o sa inteleaga din asta bunul nostru doctor in matematici, Bernhard Herngross?

In saptamana asta, ce sta suspendata intr-o duminica inchipuita ca semn de punctuatie, la o matinala plimbare am formulat o observatie pertinenta. Prietenii si cunostintele cu ani in plus sau in minus, dar in orice caz aproape de 1983 cand am tipat eu intaia data, au sau urmeaza sa aiba copii.
Ne-a venit vremea.
Hm! Am strambat din nas meditativ. Din nou gandurile mi-au alunecat spre prieteni, de data aceasta printr-o comparatie. Prietenii vechi si prietenii mai noi. Cine te cunoaste mai bine?
In ultima vreme, orice coleg pe care l-am reintalnit, mi-a revenit fie ca un strain, fie ca un smintit. Un timp mi-am zis ca eu inchipui descreierata, dar m-am razgandit.
Arhiva mea de prieteni vechi pentru care port si azi o afectiune de neinteles nu este saraca. Numar sentimente blande pentru un numar serios de persoane. Reintalnirea cu unii dintre ei m-a frapat de multe ori.
Cei mai multi stau actori in fata ta, te intreaba ce faci sau ce muncesti doar pentru urmarea fireasca de a insira ceea ce fac ei. Si undeva in a doua fraza ma pierd pe chipul din fata mea si rememorez si activez propriile mele informatii.
Detaliile mici ma invadeaza.
Cunosc alunite, sani, secrete de familie, deprinderi, boli, bucurii, povesti de dragoste, ganduri intime, case, parinti, zambete si coafuri ale unor vechi cunostinte.
Cand una dintre ele reapare, isi bate joc de mine.
Numesc bataie de joc insistenta cu care ma obliga la un comportament rezervat. Nu se mai cuvine sa ne amintim de alunite, sani, secrete de famile, deprinderi sau boli.
Marsaluim cu cariere si copii, cu vacante si griji familiare.
Traind ce am povestit si stand apoi intr-o ureche sa meditez, am inteles ca nu am de-a face nici cu straini, nici cu smintiti, ci cu alegeri.
Oamenii aleg si se definesc prin alegerile lor.
Iar la intrebarea: care prieteni te cunosc mai bine, cei vechi sau cei noi?, un raspuns cu unicul drum al adevarului nu este posibil, caci oamenii in loc sa fie ei insisi, intr-un exceptional drum, se despica asemenea minciunii si se pierd in faldurile false ale unei stari de bine prezente.

Asta ar trebui sa fie un post amuzant, stiu ca in scris ma caracterizeaza pateticul si profunzimea, dar o sa incerc sa-mi pierd degetele pe tastatura pentru a povesti, caci asta chiar trebuie s-o povestesc, asa cum s-a intamplat, fara artificii, fara filtru, fara gand sofisticat.
Joi seara m-a ademenit un fum de gratar de prin vecini si am poftit si eu. Plescaiam dupa mici sau ceafa la gratar. Asa ca am ajuns, impinsa de pofta, la o terasa. Am cerut o masa de patru persoane si ne-am asezat, fetele pe o parte, baietii pe alta parte. Chelnerul nu a intarziat sa apara, noi am taraganat comanda, incurcandu-ne in mici de pui sau traditionali, mari sau mici, 10 sau 15. Inainte sa mai comand si altceva pe langa mici, chelnerul s-a indepartat. Cand a revenit, i-am mai cerut zambitoare si o salata greceasca.

De acum o sa apara si un dialog.

Si o salata?
Da, o salata greceasca.
Esti sigura ca poti sa mananci atat?

Paranteza. Nu ma iau acum de dialogul la pertu.

Pot, va asigur ca pot. Si as mai vrea si o portie de clatite cu finetti.
La pachet?
Nu, aici, dupa mici si salata.
Esti gravida?
Nu, nu sunt, ea este, aratand pe prietena mea.
Esti sigura? Poate esti si nu stii.
Da, poate.

In rumoare, rasete si ocheade, chelnerul s-a indepartat ca sa strige apoi peste o masa daca doresc salata bulgareasca sau greceasca.
Mi-am repetat comanda.
Ne-am reluat discutiile, am mancat micii si am terminat salata. Cand platoul de lemn ne-a fost luat de pe masa am cerut clatitele.

Dialog.

La pachet?
Nu, aici. Si sa ne faceti si nota.
Unul dintre baieti, pe langa nota, a mai cerut si o bere. Eu am protestat insa la aceasta cerere, caci trebuia sa ajung acasa la fata mea. Chelnerul a protestat si el.

Dialog.

Bine ca tu mancasi cat putusi asta seara, pe el nu-l lasi sa mai bea o bere. Iar apoi, de undeva de pe o scara, a strigat:
Sigur nu mai vrei o bere, e din partea casei.

Pun punct aici.

Cine este Ciprian Valcan?

Ciprian Vălcan (născut în 5 decembrie 1973 la Arad). Bursier al Ecole Normale Superieure din Paris în perioada 1995-1997, bursier al guvernului francez în perioada 2001-2004, obţine licenţa şi masteratul în filosofie la Universitatea Paris IV – Sorbona. Profesor la Facultatea de Drept a Universităţii Tibiscus din Timişoara. Doctor în filosofie al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (2002). Doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara (2005). Doctor în istorie culturală al Ecole Pratique des Hautes Etudes din Paris (2006).Volume publicate : Recherches autour d’une philosophie de l’image,1998, Studii de patristică şi filosofie medievală, 1999 (Premiul Filialei din Timişoara a Uniunii Scriitorilor), Eseuri barbare, 2001, Filosofia pe înţelesul centaurilor, 2008, La concurrence des influences culturelles françaises et allemandes dans l’œuvre de Cioran, 2008, Teologia albinoşilor (cu Dana Percec), 2010. Volume în curs de apariţie : Retrato con azar (cu Saul Yurkievich şi Ilinca Ilian), Centro Editor de Madrid, Logica elefanţilor (cu Dana Percec), All, Bucureşti.

Ce scrie Ciprian Valcan?

Noua carte a filosofului Ciprian Vălcan prezintă un set de teme incitante din sfera culturală, pe marginea cărora autorul ţese un discurs foarte elegant, păstrându-şi amprenta originală prin sarcasmul neaşteptat de proaspăt şi de bine temperat, dar şi prin dezinvoltura cu care manipulează obiectele intelectului, obţinând cu o reconfortantă uşurinţă formule originale şi perspective noi acolo unde eruditul clasic simte imediat impulsul de a concedia orice tentativă de abordare, chiar după simpla anunţare a subiectului. Autorul ocoleşte cu graţie formele clasice – cum ar fi sinecdoca şi chiasmul –, permiţându-şi-le doar acolo unde simte nevoia unui contrapunct odihnitor. Nu întâmplător cititorul va fi tentat să facă asocieri cu un discurs muzical, căci eseurile şi reflecţiile din Elogiul bâlbâielii păstrează în permanenţă rezonanţa proteică a unor construcţii muzicale şi ritmul ludic al secvenţelor de lungimi moderate.

Aforisme

Visul e concesia noastră făcută nebuniei, partea de viaţă abandonată voluntar delirului.

***
Ispita principală cu care are de luptat artistul modern este dorinţa de a descoperi modul în care diavolul vede lumea. Singura miză ce-l mai mobilizează e identificarea cu principiul satanic, depăşirea voalului protector al aparenţelor, surprinderea răului absolut, fixarea hipnotică a abisului. Să priveşti lumea aşa cum o vede demonul, fără pic de milă, tandreţe ori compasiune, să contabilizezi doar purulenţa, icnetul şi cangrena, să înregistrezi numai hidosul, furia şi demenţa. Să ai parte de o luciditate crudă, invazivă, isterică, să notezi fascinat cele mai stranii orori, cele mai baroce vicii.

***

Poate că există fiinţe pentru care nebunia nu e o formă de naufragiu, ci reprezintă cea mai deplină împlinire a talentului lor.
Artistul modern nu caută plenitudinea, împlinirea, perfecţiunea. El funcţionează potrivit paradigmei eviscerării, exhibîndu-şi măruntaiele, complexele ori micimile, fascinat nu de magnificenţa creaţiei, ci de atotputernicia distrugerii. El nu mai inventează, ci descompune, nu plăsmuieşte, ci lichidează, proslăvind prin ceremonialul pretenţios al sacerdoţiului său ateu hegemonia vidului.

***

Leneşul nu se plictiseşte niciodată de sine. Cunosc disperarea, angoasa, revolta doar cei care n-au parte de talentul superior al leneviei.

M-am tot lovit in ultimul timp de oameni entuziasti. Pe blog am folosit cuvantul entuziasm in descrierea unor persoane. Vocabularul meu de buzunar apeleaza fara pasiune la pasiunea definitiei entuziasm.
Ieri am participat la o festivitate, un eveniment important al unei prietene ce tocmai a terminat facultatea. Am stat in margine de aula si am privit curioasa istoria si geografia. Studenti, parinti, bunici, frati, prieteni, profesori, prunci, olteni, ardeleni si banateni. Diversitatea mentalitatii sau a teritoriului s-a anulat in entuziasmul masei.
Studentii in robe au frematat cu entuziasm.
M-a izbit constatarea.
Mi-a atras atentia blandetea. Un profesor a gasit pe chipurile studentilor blandete. O grimasa mi-a mutat colturile gurii. Doar parintii mai gasesc blandete pe acele chipuri, eu am vazut cearcane, fond de ten, priviri trufase sau pierdute, obraji netezi, afrodite.
Iar atunci, intr-un ropot de aplauze, mintea s-a zgait usor ametita la masa. Un fir de transpiratie s-a scurs pe o sushumna cunoscuta din carti.
E grandioasa masa, iar efectul surprinde si nauceste si scepticii. Energia trupurilor incordate si a mintilor buimace atrage atentia unui iscoditor, unui carcotas ce pandeste din spatele unui chip comun, o bula de razvratire.
Multimea e dispusa sa asculte, sa aprobe, sa se inflacareze.
Unul trebuie sa se ridice insa.
Si asa apar purtarile crude, pogromurile, razboaiele, inumanul.

La ultima intalnire cu Sorin Oncu si Cosmin Haias, am discutat despre patriotism. Inainte de patriotism, Nae Ionescu ne-a fost subiect de dezbatere. Scriu pe blog despre ultima conversatie intreband pe curiosi, trecatori si fideli ai acestei platforme, este patriotismul o forma de egoism?
Eu o sa revin cu parerea mea intr-un text viitor.