Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

Pfizer. Eu nu sunt recunoscătoare, eu sunt fericită

De 14 oct., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Port în amintirile de la grădiniță niște dimineți speciale. Când ajungeam, toți copiii se aflau în curte. Asta însemna un singur lucru. Că intram strigați. Și după strigare, o doamnă fără chip scotea o seringă imensă. Nimic altceva. Nimeni altcineva nu-mi atrăgea atenția. Nu vedeam. Nu auzeam. Mă holbam cu groază la acul imens din care tâșnea lichidul, apoi se prelingea în timp ce cedam și mă puneam pe plâns. Diminețile au devenit speciale nu din cauza acului înspăimântător, ci pentru că am avut ghinionul să fiu strigată de trei ori.
Nu, nu, nu, de ce?! Eu am făcut. Am plâns. M-am aruncat pe jos. Am refuzat să mă mișc. Trei ace au intrat în mâna mea.

Duminică mi-am făcut a doua doză de vaccin Pfizer. Am realizat că am citit despre, dar nu am habar ce conține vaccinul dimineților traumatizante de la grădiniță. Nu am considerat că e datoria mea să știu. Într-un anumit fel, m-am considerat datoare la acest vaccin. Ce conține vaccinul, studii, presupuneri, conspirații, dau la o parte. Vaccinul a salvat vieți. Vaccinul salvează vieți. E un fapt.

Ca o persoană lipsită de credință, mă bazez pe dovezi. Nu ne tragem din maimuțe, avem un strămoș comun cu maimuțele. Omul nu e buricul pământului. Referirea cu ființă superioară mă face să râd. Evoluția ne-a șlefuit să arătăm ca în prezent. Istoria ne-a schilodit sufletește.

Zilele pe pământ au farmec. Abia aștept să vină dimineața, să-mi torn o cană cu ceai, să sorb și pentru asta să fiu fericită. Eu nu sunt recunoscătoare, eu sunt fericită.

Foto: Bogdan Mosorescu

Pașii după despărțire. Punctul 5: Fiți mândri! Disperarea nu atrage, nu seduce, nu reține

De 12 oct., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am crezut că am scris tot ce puteam despre despărțirea de tatăl Marei. M-am înșelat. Mai pot scrie. Mai pot povesti. Dacă am decis să împărtășesc, dacă am dat și altora din experiența mea, atunci am ajuns la seara de ieri în care am primit un lung mail de la un domn care îmi solicita sfaturi despre gestionarea relației cu fosta.

Eterna poveste dintre Romeo și Julieta dacă ar fi apucat să aducă pe lume un copil. La un moment dat unul își ia lumea în cap. Până aici semănăm cu toții. Ne separă apoi suferința și reacțiile la durere. Ieșim în evidență prin locul ales pentru a duce ultima bătălie, sufletul copilului. Copilul încetează să fie o persoană cu voință și dorințe. Copilul devine muniție cu care părinții se mutilează reciproc.

E greșit. Eu o știu. Voi o știți. Toată lumea o știe. Despărțirea scoate ce este urât în noi. Compromisul, lipiciul fiecărei relații, ajunge pe cântar. Cedările reciproce dintre parteneri încep să fie numărate. Am făcut aia. Am făcut ailaltă. După parada suferinței etalată cu atitudinea patetică, atenția se îndreaptă spre copil.

La fel ca atunci când pierdem pe cineva drag în fața morții, când ne despărțim, e firesc să ducem un doliu. Doliul acesta conține furie, multă, multă furie. Exprimați-o! Morții se pomenesc. Oamenii despărțiți își reproșează, se jignesc, urlă sau își dau mâna amical. N-a fost cazul meu. Mi-ar fi plăcut să mă despart ca Gheorghidiu. Ce-ar fi, dragă tată al Marei, să ne despărțim noi doi?! De unde?! Am urlat. Am aruncat cu telefonul. Am scos hainele din dulap. Am amenințat cu poliția. Nu mi-e rușine de ieșirile mele, dar mi-e ciudă că am plâns. Dacă tot te dai în spectacol ca mine, măcar să ai ținută! Ținută la o smiorcăită mai greu, dar să revin.

Doresc să rămână clar că furia după despărțire e de înțeles și poate fi scuzată. Dar la fel ca doliul, ce trece de doi ani este de competența medicului. Dacă după doi ani încă vă jigniți, luați pastile. Dacă vă răniți cu copilul, luați drumul muntelui.

Copilul are o mamă. Copilul are un tată. Iar celălalt și cealaltă să accepte acest lucru. Puneți piciorul în prag. Cereți mult de la început, iar mult înseamnă tot ca să obțineți mult. Ce înseamnă asta? Înseamnă că s-au despărțit Romeo și Julieta, dar mama și tata niciodată. Aceasta este poziția mea față de părinții despărțiți și nu sunt dispusă să las deloc de la mine.

Pașii după despărțire:
1. Furia
2. Exprimați furia
3. Țineți cât puteți copilul departe de certuri.
4. Copilul e o persoană, nu aparține unuia sau altuia.
5. Fiți mândri.

Disperarea nu atrage, nu seduce, nu reține.
Mândri!

Foto: Bogdan Mosorescu

Oversharing. O fac, pur și simplu pot

De 8 oct., 2021 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

A fost Mosorescu câteva zile pe la Timișoara. Mi-a adus niște poze vechi. Pentru mine pare cumva ieri, dar realizez că experiența vieții în anul 2005 a intrat în faza de vechi. Mă străduiesc să mă port conform anilor din buletin, dar adevărul este că descriu o disonanță temporală. Sunt o femeie de 38 de ani. Arăt ca o femeie de 38 de ani. Gândesc pe alocuri ca un adult. Sufletește mă pregătesc să ies de la școală, să mă văd cu fetele, să râd și să povestim nimicuri cu iz important.

Cu Mateiu bebeluș, am căutat pozele cu Mara bebeluș. După ce m-am extaziat ca orice mamă la chipul ei, am început să fiu atentă la corpul meu. Am născut în februarie, 2010. În luna iunie a aceluiași an, am împlinit 27 de ani. În iulie sau august am călătorit în Portugalia. În vara aceea am defilat la plajă cu un costum din două bucăți. Abdomenul s-a retras acceptabil. Brațele au rămas subțiri. Tenul întins și strălucitor.

Am născut în februarie, 2021. În luna iunie, am împlinit 38 de ani. În iulie am călătorit în Italia. În vara asta am defilat cu un costum de baie într-o singură bucată. Abdomenul nu s-a retras. Brațele au rămas acceptabil. Tenul îngrijit și luminos.

Corpul pare că mi-a iertat prima sarcină, dar refuză să-mi treacă cu vederea cea de-a doua sarcină. Iar acum ajung la un joc neașteptat al gândirii mele. Mă simt bine. Mai mult, mă simt excelent. Mă trezesc uneori dimineața și mă uit în oglindă. Văd o femeie cu o coamă imensă și blondă. Văd buze ușor umflate de somn și netede. Văd mușchi conturați la picioare. Văd coapse voluptoase. Văd dantelă neagră, un paradis artificial al femeii pe cale să o părăsească tinerețea. Repet, mă simt excelent.

Nu mă simt atrăgătoare. Libidou-ul e rătăcit. Sexualitatea mea, tot ceea ce se află între instinct și satisfacție, atârnă într-un gol provizoriu. E pe vine însă. Ce zace în mine aleg să nu povestesc. Unii consideră că împărtășesc prea mult. Așa este, chiar o fac. Aparțin categoriei de persoane care scrie, vorbește și povestește despre orice, sex, curățenie, mamiceală, furie, infidelitate etc. Lăsați critica deoparte. Nu o fac nici pentru atenție, nici din bunătatea sufletului. Pot. Pur și simplu pot. Mai ales mă încălzește sufletește să aflu că cineva a citit și nu s-a mai simțit rușinat sau lipsit de calități pozitive.

Oamenii sunt complicați ca un mecanism de ceas. Pentru armonie, tic-tac, tic-tac, avem nevoie de ceasornicar, un ceasornicar al dracului de bun.

Mai dorește cineva să împărtășească?!

Spune repede, cât fac opt ori șapte?

De 6 oct., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Uneori mi-ar plăcea să o iau de la capăt. Până în prezent mi-am dat seama de una și de alta. De aceea mă întreb cum ar fi dacă aș putea să corectez o purtare sau două. Apoi oftez. Cum să repar o durere? Durerile individului nu pot fi asemănate cu nimic. Am o prietenă, cea mai veche de altfel, de la grădiniță, care mă tot pistonează cu suferințe suportate în trecut. Ce pot zice ca femeie de 38 de ani? Îmi pare rău, dar nu pot schimba nimic.

Chiar îmi pare și chiar nu aș schimba trecutul. M-a adus aici, iar aici e lucid și conștient. Aici dă în continuare rateuri. De exemplu când cineva folosește un ton părintesc și-mi evaluează un fel de inteligență. Îngheț. Ca la întâlnirile din copilărie când adulții te urcau sau te coborau în ochii lor dacă răspundeai repede la opt ori șapte.

Ce mai pot corecta în gândirea și atitudinea mea? Râsul l-am păstrat ca mecanism de apărare. Râd când nu sunt confortabil. Râd când mă simt constrânsă într-un fel. Râd când mi-e imposibil să fiu eu. Eu prefer franchețea. Mulți afirmă că o preferă, dar adevărul este că o suportăm greu. Chiar și cei ca mine care cultivă franchețea întâmpină dificultăți în gestionarea gândurilor și emoțiilor.

Mă întreb cu ciudă cum reușesc, cei care reușesc, să suporte adevărurile fără să se simtă vinovați o secundă. Să te uiți direct în ochii partenerului și să rostești cuvintele fără grijă, fără ascunzișuri, fără frica de a-ți pierde locul cald din relație. De ce stăm unii cu alții atunci când nu ne mai placem? Am zile când îl iubesc pe Făt Frumos, dar nu-mi place de el.

Când zilele devin luni, când lunile devin ani, când anii ajung tortură și te întorci acasă cu disconfort și cu un rol de actor ratat, cum se cheamă această atitudine? Acționăm cum trebuie. Nu acționăm cum este la noi în suflet. Uneori suntem urâți, mici, fricoși, nervoși, lacomi și scârboși. Ascundem părțile neplăcute din noi. N-am chef să gătesc. Dar o femeie de casă o face. N-am chef de sex la mestruație. Dar un bărbat o face. Am chef să mă satisfac. Dar o femeie serioasă nu se masturbează. Am chef să ies cu băieții. Dar un bărbat serios petrece tot timpul liber în familie.

Notam în rândurile de mai sus că mă întreb cu ciudă cum reușesc unii să suporte adevărurile. Tot eu o să vă răspund. Mie mi-am răspuns chiar ieri. Nimeni nu o face. Unii acționează contrar așteptărilor celorlalți, dar sunt chinuiți. Gustul la mâncare se schimbă. Bucuria scade. Mersul se modifică. Ne apasă greutăți invizibile pe umeri. Cărăm pe umeri misiuni imposibile sau ratate. O știm. Acceptăm. Mergem mai departe.

În cei mai frumoși ani ai noștri băltim în oboseală și sictir. Nu mai vrem. Nu mai putem. Vrem și putem. Se adună anii și asta-i viața.

Două cugetări memorabile sau nu

De 4 oct., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Casa așteaptă să fie aspirată. Macaroanele așteaptă la cuptor să învârt în ele. Mara mă așteaptă s-o iau mai devreme de la școală și să scriem o cerere pentru opționale. Mateiu așteaptă să-i gânguresc înapoi. Da, o fac. Mi-e cel mai greu din mamiceală. Totul e în așteptare.
Pastorala Americană a lui Roth e în așteptare.
Comanda mea de la Mango e în așteptare.
Aștept.
Aștept să mă maturizez.
Aștept să dorm o noapte întreagă.

De aceea vă notez două cugetări memorabile sau nu.

Cugetarea 1.
Se zice că oamenii sunt buni în adâncul sufletului. Personal, consider că oamenii sunt răi în adâncul sufletului și se străduiesc să se poarte corect.

Cugetarea 2.
Cum unii oameni pun mereu bani deoparte, 10% din câștigul pe o lună, eu mi-am început toate relațiile gândindu-mă la despărțire.

Atât duce mintea mea. Aștept să pot mai mult.

Foto: CARMEN

Mama, când erai tu în clasa a V-a…

De 1 oct., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Că vreau, că nu vreau. Că am chef, că nu am chef. Și se întâmplă să nu. Nu vreau. Nu am chef. Ies la plimbare. Mateiu mă scoate zilnic din casă indiferent de fața cerului. Verific gradele pe telefon și adaug sau scot ciorapi, căciulă, botoșei.

Ieri am trecut pe lângă un grup de elevi. I-am privit cu coada ochilui, iar secunda a fost suficientă pentru a pleca cu mințile în perioada când eram eu elevă. Când am fost eu elevă? Dacă mă întrebați pe mine, chiar ieri. Nu simt că am amintiri intense și vii din școală, simt că mă aflu la școală. M-am așezat pe bancă. Mateiu râdea din leagăn. Înainte să-l fixez și să fiu cu el, am revăzut un episod din clasa a VIII-a. Mi s-a făcut rău. Fix ca în clasa a VIII-a, m-am ascuns. Pentru că i-am răspuns lui Făt Frumos cu prezent. Unde ești? Aici, aici!

Seara, în pat, am reluat introspecția. Mereu și mereu mă caut, mă analizez. Uneori chiar cred că nu mai este nimic în trecut care să-mi atragă atenția. M-am înșelat. Așa se face că am adormit tristă. La ora de muzică am stat în ultima bancă. Eu mai într-o parte. Fetele m-au exclus. Am stat și am desenat în agendă. Am plecat acasă abătută, furioasă și cu un nod în gât.

E patetic să ai 38 de ani și să despici firul în patru cu o întâmplare din clasa a VIII-a. M-am întors pe partea cealaltă și am realizat. S-a întâmplat în clasa a VIII-a și s-a repetat. Atât de tare m-a izbit descoperirea că m-am ridicat din pat. Pe pernă m-am așezat cu fața la Mateiu. Mi-am refuzat visul care urma.

Sunt un copil cu copii. M-am maturizat pe alocuri, dar nu o să fiu niciodată adultul așa cum mi-l reprezentam eu ca fată. Asta îmi domolește atitudinea dură. Când mi-a comunicat doctorul că o să am o fată, am căscat ochii. Sunteți sigur? Frica de propria brutalitate m-a făcut să mă îndoiesc de mine. Cum să am grijă de o fetiță?! Când mi-a comunicat doctorul că o să am un băiat, am căscat ochii. Mai târziu am plâns. Voiam fată. Cum să am grijă de un băiat? Pe Mara o împing de la spate să ia lecții de autoapărare. Pe Mateiu o să-l învăt să nu agreseze și să sune a doua zi după ce transpiră cearșafurile. În parc aud stupidități. Fetițele sunt delicate. Băiețeii sunt răi. Săptămâna trecută am ieșit tristă de la ora de muzică. Ieri am dat examentul de bacalaureat. Copilul din mine mă ține aproape de copiii mei. Discut cu Mara de la egal la egal. Formulează excelent întrebările. Mama, când erai tu în clasa a V-a? Și eu îi povestesc fără să stau pe gânduri.

Se pare că am zile cu o dispoziție nefavorabilă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Opincile. Tradițiile au nevoie de elemente vii

De 28 sept., 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

O să vă povestesc ceva din copilărie. O să vă plictisesc. Nu există intrigă. Nu există o întorsătură interesantă. Nu există nici măcar nostalgie.

N-am avut bunici la sat. Părinții mamei s-au născut la sat. Mamaie la Bistrița. Tataie la Satul Nou. Bistrița și Satul Nou declanșează o emoție în mine. Mă leagă niște amintiri de acele locuri. Mamaie și tataie au trăit la Severin, lângă Stadionul Municipal. Părinții tatălui au trăit în același cartier ca noi. Acest cartier mărginaș a făcut și face parte din orașul Drobeta Turnu Severin pe hartă. În realitate, cartierul Schela descrie veșnicia satului, de la gândire până la aspectul mocirlos.

Nimic nu se întâmplă la Schela. Pare că nu se întâmplă, dar am privit retrospectiv și am descoperit amantlâcuri, crime, violuri, abandonarea pruncilor, dispariția pruncilor și violență domestică cât cuprinde. Așa că rămâne senzația că nu se întâmplă nimic. E o lume obișnuită, dar în care bate vântul strașnic, iar gândirea e stabilită de vechi cutume și de ceilalți. Să nu mă faci de rușine. Așa crește copilul la Schela. Asta aude de când se ridică în picioare și începe să meargă. De aceea unii dintre noi am fugit de am mâncat pământul de la Schela.
Cum în copilărie senzația că nu se întâmplă nimic am trăit-o intens, abia așteptam să părăsesc granițele cartierului.

Și aici o să menționez alte două sate. Facem și puțină geografie a județului Mehedinți. Mergeam uneori la Bahna. Mergeam alteori la Podeni. Bahna și Podeni sunt sate de munte. În Mehedinți, satele de munte sunt de neratat. Credeți-mă, vă așteaptă vântul pentru a sta la taifas, caprele pentru brânza savuroasă, peisajul pentru a vă da prilejul de satisfacție sufletească.

Într-o vară, la Bahna, i-am cerut tatălui meu opinci. Am văzut. Mi-am dorit. Mi s-a îndeplinit dorința. Când le-am primit, m-a cuprins fâstâceala. Fix ca la tăierea mieilor. Tot timpul alegeam unul din turmă ca să-l păstrez. Îl duceam în fundul curții. Mă jucam cu el. Mielul începea să plângă. Plânsetul acela mă umplea de un sentiment greoi. Până seara renunțam la pelerina salvatorului. Am luat opincile. Le-am încălțat cu bucurie. Zăpăcită, dar bucuroasă, am plecat pe câmp cu caprele. Am rezistat glumelor. În locuri din astea cu atitudini primitive, copiii învață repede să facă față miștoului. La Schela ne întrecem în miștouri și găinării. Printre miștouri și găinării, supraviețuiesc decența, gustul, gospodărirea, cultura.

Îmi amintesc în special botul opincilor. Forma aceea de cârlig nu ușurează deplasarea. O singură dată le-am purtat. Ca pe site-ul Luxura. Opinci hand made, purtate o dată, stare bună, de vânzare, 500 de euro. Nu mi-au mai trebuit. Mi-am luat partea de miștouri. Le-am făcut față disimulând. Disimulam și nici nu știam că există un cuvânt pentru străduința mea de a ascunde privirilor ceea ce simțeam.

Am avut opinci. Le-am purtat. Asta este povestea în câteva cuvinte. Poveste care de fapt nu e poveste. E un fapt. Opincile aparțin tradițiilor românești. Cred că e greșit. Opincile țin de muzeu în prezent. Nici un designer nu le poate reinterpreta. La Muzeul Satului Bănățeam am dat peste un domn cu opincărie. De acolo amintirea cu opincile. De acolo dezaprobarea mea legată de tradiție. Tradițiile au nevoie de elemente vii. Opincile au murit. Să ne suflecăm mâinile și să ne creăm tradiții noi.

Propuneri?!

Omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin

De 24 sept., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Vaccinații urlă. Nevaccinații urlă. Vaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Nevaccinații sunt cei mai deștepți. Ei văd adevărul. Sclavilor! Bai voi sunteți sclavi! Ping pong de acuzații de la o tabără spre alta. Curge ura șiroaie pe facebook. Dispreț. Furie. Obtuzitate.

Eu, pentru că nu sunt proastă deloc, vă povestesc și de unde știu acest lucru, am realizat că omul-malaxor de pe facebook nu se ceartă pentru vaccin. Nu.

Într-o zi, au trecut 20 de ani de atunci, urcam scările spre sala de clasă încălcând o regulă. Foloseam scările profesorilor pentru a scurta drumul. Asta o dată. Alergam pe scări sau urcam treptele câte două. Încălcam două reguli de fapt. Oare de ce sunt necesare scări speciale pentru profesori? Scări late folosite de o mână de profesori în timp ce elevii, cei mulți, urcă și coboară niște scări înguste și întunecate? Mi-am pus întrebarea în timp ce scriam. Nu m-am gândit niciodată la acest fapt pe care-l găsesc stupid, învrăjbitor și limitativ.

În ușă, de cele mai multe ori reușeam să urc fără să întâlnesc vreun profesor, am dat peste profesorul de sport. Bună ziua. Bună ziua. Ți-am văzut proiectul de la engleză. Fix cum ți-am spus, nu ești proastă deloc, dar ce ne facem cu lenea?! Ce lene, domn profesor, eu contemplu.

Nu-l deranja că folosim scările. Nu se ofensa că profităm de mintea proprie. Pe profesorii generației mele îi deranja din timp în timp întrebuințarea creierului. Cei mulți ne dresau, cei puțini ne educau. Așa că el, ca autoritate, m-a asigurat că nu sunt proastă și am decis să nu mă îndoiesc de cuvântul lui. M-am îndoit de ceilalți care au insistat cu umilințele și lipsa de corectitudine că nu o să fac mare lucru în viață din cauza gurii.

Pentru că v-am argumentat și v-am convins de inteligența mea, acum o să dezvălui și motivul pentru care ne urâm și ne disprețuim în aceste zile. Noi susținem că e din cauza vaccinului. Voi susțineți sau unii susțin. Eu vă asigur că ne urâm și ne disprețuim pentru că lumea, așa cum am cunoscut-o noi, s-a schimbat și nu o să mai revină. Unii țin cu dinții de vechile reprezentări. Am intrat la Scârț, o cafenea de hipstereală de la Timișoara, și m-a năpădit o senzație de muzeu. Vizitam un trecut care nu dorește să accepte că e trecut. E o tragedie a omului și nu știe.

Că vaccinații au încredere în studii. Că nevaccinații nu au încredere în studii. Că cineva încearcă să ne omoare sau să ne îmbolnăvească. Nu. Lumea noastră își trăiește sfârșitul. Nu sfârșitul apocaliptic, nu, ne mor reprezentările. Nu vă este frică, ci teamă. Cu frica luptați, aveți dușmani. De aceea ați decis că aici e de luptat. Vaccinul e dușmanul. Vă este teamă. Teama este de necunoscut. N-ai cu cine lupta. Cu reprezentările unei lumi viitoare cum și cu ce te lupți? Eu știu pentru că nu sunt proastă și pentru că am aflat de la Freud diferența dintre frică și teamă.

Acum știu și cititorii acestui blog.

Foto: Bogdan Mosorescu

Importanța prin funcție. Mi se face, mi se drege, mi se urcă și mi se coboară

De 21 sept., 2021 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Poate v-am mai povestit. Oricum reiau povestea și de, și de nu. La o sindrofie m-a abordat un domn că mă știe. Ești de la Severin? Sunt. Dar nu chiar de la Severin? De la Severin. Da, dar nu de la, de pe lângă. De la. De undeva de la sat? De la. Ești sigură? Insistența și rânjetul au transmis minții mele că domnul considera că trupul mi l-ar cunoaște mai bine, nu pământul unde am copilărit. L-am asigurat cu cel mai grețos ton că nu mă cunoaște de nici un fel. O a treia persoană care a observat schimbul de replici, surescitarea craiului consumat și furia mea s-a apropiat de mine și l-a scuzat. Iartă-l, te rog, a băut și e director la.

Nu l-am scuzat pentru că nu am vrut. Și nu l-am scuzat pentru că mi s-a transmis că e director. Am reacționat ca un copil. Și dacă e director ce?

Ei bine, în ultimii doi ani m-au năpădit funcțiile cunoscuților și prietenilor. Doctori, directori, manageri, șefi mi-au atras atenția în loc de persoane. Identificarea și importanța prin funcție nu-mi sunt și nu mi-au fost străine. Mereu am observat cum se transformă comportamentul unei persoane în funcție de locul de muncă. Limbajul e afectat și el. Pronumele personal se insinuează în instituție, corporație, birou, spital, echipa. Mie, mi peste tot. Acțiunea îi aparție dativului. Mie. Cui? Mie. Mi se face, mi se drege, mi se urcă și mi se coboară.

În urmă cu două decenii, râdeam când auzeam. În urmă cu un deceniu, cu o misiune necerută pe umeri, duceam discuții în legătură cu delirul de grandoare. Azi îl numesc delir de grandoare și mă consolez cu persoanele care își transformă frustrările în zile calde de toamnă. Și atunci, și acum, aud că frustrările îmi provoacă opărirea din purtare. Eu reprezint eșecul. N-am făcut nimic cu viața mea. N-am făcut. Ca să fie clar, nu am construit nici un castel de nisip în jurul meu. Cum ar trebui și cum este le-am împăcat. Nu pretind. Mă străduiesc să fiu fericită.

O să las moștenire copiilor mei cărțile din fotografia atașată textului. Biblioteca e de la Insidecor. Să prețuiască și gustul mamei lor. O mamă importantă prin muncă nu or să aibă. Mi-am dorit. Îmi doresc. Cert este că nu o să câștig Nobelul și doar în direcția scrisului fac eforturi deosebite.

Înconjurată de oameni cu funcții, îmi trăiesc ratarea cu voluptate. Poate într-o zi o să mă uimesc pe mine și o să scot acel roman care mă bântuie. Poate o să mă joc de-a funcția. O să defilez cu importanța. O să fiu scriitorul. Și cum v-a venit ideea personajului? Oh, dar eu scriu într-un singur fel, plasticizez. Trăirile le înfloresc. Atâta tot.

Foto: Bogdan Mosorescu

Mă vaccinez. Dacă ai ales să crezi, de ce nu integrezi în profesiunea de credincios și rolul medicinei?

De 15 sept., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În sfârșit pot să mă vaccinez. Am plănuit că o să fac buf la final de săptămână. Hemoglobina lui Mateiu nu mi-a permis să mă expun controlat la virus până în prezent. Suntem însă pe drumul cel bun. Respirăm ușurați, ca expresie. Respirăm bine, ca stare a organismului. Oxigenul respirat se răspândește în corp. Panica mea nu s-a potolit. Fiecare plânset capătă o semnificație aparte. Mă înșel. Mă înșel acum? Ne-am înșelat acum cinci luni? Cum o să depășesc, dacă o să depășesc momentul, nu știu.

În fiecare zi ascult radio în mașină. Dimineața când merg cu Mara la școală ascultăm știrile pe Radio Cultural. La prânz, când revenim acasă, Mara mai schimbă frecvența. Așa se face că uneori trag cu urechea la Guerrilla, Național sau Digi. Un ascultător mi-a atras atenția. Dumnezeu ne-a dat un sistem imunitar perfect pentru a rezista bolii. Cum să combați credința într-un dumnezeu care taie și spânzură? Ce argumente să aduci?

Cât mă duce mintea, caut să citesc cercetători care și-au publicat munca în cărți pe înțelesul tuturor. Încerc să pricep și eu cum funcționează organismul uman. Încerc să pricep cum funcționează universul. Totul e legat. Nimic nu e individual. Omul și-a construit un ego care nu are legătură cu funcționalitatea universului. În acest ego zace și credința. Cum altfel?! Cum altfel, dacă ai ales să crezi, nu integrezi în profesiunea de credincios știința și rolul medicinei? Până la urmă, trag concluzia, ceea ce-l face pe credincios să se opună nu are legătură cu dumnezeu, ci cu delirul lui de grandoare că e mai deștept ca cercetătorii care se dedică muncii de laborator.

Nu este nici o luptă între credincoși și necredincioși. Lupta se duce, ca întotdeauna, între ignoranță și bun simț. Vedem ce o să iasă din această epocă peste un deceniu. Atunci poate o să fim capabili să vedem imaginea de ansamblu. Și atunci, când presupunem că am priceput, o să ne înșelăm din nou.

Foto: Bogdan Mosorescu