Category Trăiri afective ale mele

  • Home
  • /
  • Category: "Trăiri afective ale mele"

La mulți ani românului care zice mulțumesc și poftim

De 1 dec., 2021 0 Trăiri afective ale mele 0

Am și eu o urare de făcut azi.

La mulți ani românului care zice mulțumesc și poftim, citește istorie, aruncă gunoiul la coș, mătură în fața casei sau blocului, își sună părinții, dar nu-i scuză pentru bătăile din copilărie, vorbește cu copiii despre sex și susține educația sexuală în școli, votează, își îngrijește animalele și nu le lasă să împută curtea sau apartamentul, plantează copaci dacă are ocazia, își face timp pentru prieteni, râde înainte de toate, are habar de binele comun și de regulile jocului în care competiția economică menține sărăcia, merge desculț, face drumeții cu gunoiul în rucsac, respectă muntele și viitorul călător, lasă nostalgia satului românesc deoparte.

Rândurile de mai sus le-am scris pe facebook. Acum o să continui.

La mulți ani românului care își respectă partenerul, nu ridica mâna la copil, atrage atenția asupra încălcării legii (Nu purtați mască!, Câinele dumneavoastră s-a căcat în spațiul public!, Mucurile de țigară se sting la coș., Coada începe acolo! etc), respectă regulile și în țară, cumpără local, donează sânge, donează pentru spitale, vizitează muzee, aleargă pentru sănătate, își ajută vecinul, scrie mesaje personalizate de aniversări și sărbători, își vizitează bunica la sat sau la azil, fumează marijuana, coace prăjituri, călătorește pentru drum și experiență, suportă critica, nu o ia personal sau o ia personal când e necesar, își învață fata să se apere și băiatul să accepte un refuz, nu ia antibiotice după ureche, ascultă doine, vizionează filme clasice, merge la teatru, tace, ascultă, vorbește, acționează.

La mulți ani acestui român!

Continuați.

De ce trecem cu vederea infidelitatea

De 30 nov., 2021 2 Trăiri afective ale mele 0

Mă întreb. Vă întreb. Infidelitatea mă califică să vorbesc despre problemele în cuplu? M-am gândit enorm la acest aspect. M-am gândit atât de mult că aproape m-am înscris la un curs de dezvoltare personală. M-am oprit, dar nu sunt sigură că nu o să aplic până la urmă cererea.

Am înșelat și am fost înșelată.

Când înșală un bărbat nu e bine. Când înșală o femeie tot nu e bine. Genul nu are nimic de-a face cu trădarea și minciuna. Că reiau acest subiect, infidelitatea, ține de vârstă. Mi-au adus anii o potolire în sentimente.

Știți, eu am crezut în Făt Frumos, în unicul, splendidul, curajosul Făt Frumos. Destul de repede m-am prins cum stă treaba. Făt Frumos există, dar Făt Frumos e compus. De aceea trăiesc azi povestea prințesei cu un final fericit. M-am înconjurat de calitățile și defectele bărbaților. Le-am separat comportamentul de persoană. Le-am judecat purtările. Aici am înjurat cum am auzit pe stadion sau pe câmp când mergeam cu caprele. Le-am protejat persoana. Oamenii sunt complicați și e necesar să privim dincolo de evaluări simpliste ca rău și bun.

În liceu, prezența conflictuală și pasiunea m-au transformat într-un erou care avea puterea să treacă prin pereți. Nu concepeam infidelitatea. Într-o zi am zărit din depărtare iubitul unei prietene sărutând o altă fată. M-am așezat în mijlocul străzii. Mașinile mă claxonau. Un șofer a urlat la mine. Nu m-am mișcat din mijlocul străzii până când hărmălaia nu i-a atras atenția iubitului prietenei. Atunci am ridicat mâna. I-am zâmbit și am fluturat un salut regesc.

Contrar principiului, am înșelat când s-a ivit prima ocazie. Ceea ce mă face să cred că nu eu m-am opus infidelității. Poveștile de dragostea din capul meu m-au derutat. Poveștile se încheie cu nunta de trei zile. Poveștile nu dezvăluie discuțiile care apar după nuntă provocate de părinți și de bani. Poveștile nu insinuează că Făt Frumos s-a însurat ca să aibă copil. Poveștile nu conțin nici un indiciu că Ileana Cosânzeana e însărcinată cu altul. Poveștile rămân povești.

În viață ne trezim a doua zi după nuntă la fel cum ne-am trezit după majorat. Am așteptat. Am fremătat. A venit. A trecut. Nimic nu s-a schimbat.

Ieri am conversat scurt cu o prietenă despre relația ei cu un bărbat însurat. În liceu am stat în stradă ca justițiar, ca apărător, ca erou. În prezent stau și aștept să treacă. Infidelitățile trec ca anotimpurile. Cum trec variază de la persoană la persoană. Unii divorțează și procedează corect. Alții rămân împreună și procedează corect.

Diferența între îndrăgosteala din liceu și îndrăgosteala la maturitate este că am învățat să trăim cu durerea. Doare, doare, doare. Te dregi cu o masă copioasă. Doare, doare, doare. Te amăgești cu un cadou scump. Doare, doare, doare. Unii mai fac un copil.

Între aceste dureri îmbătrânim și asta e viața.

Foto: Bogdan Mosorescu

De ce sunt împiedicați adulții?!

De 29 nov., 2021 0 Trăiri afective ale mele No tags 0

Mateiu a început să se ridice în picioare. Nu o să vă povestesc despre asta. Dar noua lui abilitate și cartea citită, Educația Montessori în primii ani de viață, m-au ajutat cu o presupunere.

Așă că.
Presupun că mulți copii, adolescenți și adulți sunt împiedicați deoarece nu li s-a permis să se miște liber când erau ca Mateiu. Mateiu a adunat nouă luni pe pământ. În această perioadă, ființa umană cucerește fizic spațiul înconjurător. Părinții, ca mamanu meu, cade copilul, dă-i șosete, are picioarele reci, se lovește, pică, nu permit copilului explorarea. Explorarea vine cu bum, pac, au!

Am eliberat cât am putut spațiul. L-am pregătit pentru o ființă umană curioasă. Mateiu studiază firimituri, sticle de plastic, ambalaje, linguri, capace etc. Jucăriile prea puțin îl atrag. De două zile pune mâna în față înainte să se arunce în fund. De la mișcarea asta, mi-au zburat gândurile la soră mea care are niște căzături monumentale.

Dacă mamanu și bunică mea nu au lăsat-o să exploreze?! Dacă?! Parcă nu m-aș întreba. Parcă aș afirma. Afirm. Părinții inhibă copilul. Unii adulți sunt slabi și din cauza atitudinii de cloșcă. Puteau fi puternici sau puteau să nu cadă din picioare, sau să alerge de parcă li se desprind picioarele de restul corpului.

Credeți că ar putea fi posibil?

Foto: Bogdan Mosorescu

Cu dosu-n sus și în relație

De 28 nov., 2021 0 Trăiri afective ale mele 0

A doua oară deschid pagina pentru a scrie. Prima data m-am răzgândit. M-am blocat. Am văzut alb în fața ochilor.

E trecut de zece seara. Mara s-a retras în dormitor. Mateiu doarme lângă mine. E liniște. Vecinul se uită dimineața la filme porno. Mi-aș începe ziua. Aș fugi la bucătărie să pun de ceai. Să pornesc aparatul de cafea pentru miros. Să mă așez cu cartea în brațe să citesc. Să visez în fața hărții. Să plănuiesc excursii în care sunt șanse să nu ajung niciodată.

Mai bine dorm. Mâine nu o să fiu capabilă să parcurg nici măcar cinci pagini de carte, fie Pastorala, fie despre educația Montessori.

În fine. Dacă mi-am furat singură din orele de somn, vă las aici un scurt fragment din monumentalul Roth. Să nu aveți îndoieli sau ezitări. Citiți tot ce vă pică în mână de Roth.

Da, suntem singuri, cumplit de singuri, și întotdeauna ne așteaptă un strat și mai profund de singurătate. Nu putem face nimic pentru a scăpa de asta. Nu, singurătatea n-ar trebui să ne mire, oricât de surprinzătoare ar părea ea în fața experienței noastre. N-ai decât să te dai peste cap, dacă vrei, dar apoi n-ai să fii altfel decât cu dosu-n sus și singur, în loc să fii cu capul sus și singur.

În fine 2. În loc să dorm sau să mă uit la un film prost de Crăciun, v-am lăsat câteva rânduri despre singurătate. De două zile rumeg la fragmentul ăsta. M-a surprins la geam, îl păzeam pe Mateiu cum doarme afară în căruț.

În fine 3. Concluzia.
Sunt cu dosu-n sus și în relație.

Ați fi capabili să decideți pentru o țară, un neam, o specie?

De 26 nov., 2021 0 Trăiri afective ale mele 0

L-am culcat pe Mateiu. El m-a culcat pe mine. Eu m-am trezit. Am coborât din pat. Am mers la bucătărie. Mi-am făcut un ceai. Seara savurez o cană de Cactus Fig. Mestecam în ceai și mi s-a făcut frică. O să mor. O să mor într-o zi și lumea, și Mara, și Mateiu or să-și prepare o cană de ceai. Și eu nu o să mai fiu. Nu e prima dată când îmi imaginez lumea fără mine. E ridicol. E înfricoșător.

Când eram elevă, în drum spre casă, am trecut pe lângă un cortegiu funerar. Mi-au picat ochii pe tabloul cu panglica neagră. Soarele strălucea. Unele mașini claxonau. Pomii înfloriseră. Noi am trecut gălăgioase, nepăsătoare și cu mișcări iuți pe lângă mașină. Morții îi incomodează pe cei vii. Plus că unele dintre noi reacționau ca fetele de pension. Se jenau. Îmi amintesc că m-am purtat ca de obicei. Nimic nu a trădat interiorul. La interior turbam de furie. Nu pentru că trecusem pe lângă o viață sfârșită, ci pentru că într-o zi alții or să treacă pe lângă mine și lumea va continua. De ce?

Eram copil. Am ținut minte furia. O mai experimentez uneori. Asta seară mă întrebai dacă o să accept vreodată moartea.

Ieri am citit câteva pagini din Diplomația lui Kissinger. Mi-e capul plin de Indochina, Franța, puteri colonizatoare, America. Când citesc istorie, simt cum îmi crește gâtul. Ajung o girafă. Văd lumea de sus. Văd monștri, interese, puteri. Îmi accept micimea. Când mă înghesui în prezent, simt cum mi se scurtează gâtul. Ajung o jivină care privește numai în pământ. Văd probleme, eșecuri, boli, ignoranță, sărăcie, mizerie, zvârcoleală pentru nimic. Nu-mi accept micimea.

Pe pământ, cu capul în jos, ne educăm să fim zei. Ne stârnim unii pe alții. Ești un zeu. Meriți. Ești o prințesă. Meriți. Din când în când plătim cursuri să ne vizităm viețile anterioare unde descoperim ce regi și regine am întruchipat. Cu guri sacre de regi și regine închipuite, vociferăm despre imbecila clasă conducătoare.

Într-un minut, în acel minut cu gât de girafă, i-aș întreba pe toți care debitează despre ceea ce înseamnă putere de decizie. Ați fi capabili să? Ați fi capabili să decideți pentru o țară, un neam, o specie? Ați putea decide cine moare și cine trăiește? Ați putea să opriți nedreptățile și crimele oamenilor dacă v-ar sta în putință?

Uneori visez la putere cum visez la o plajă din Africa, la o lectură năucitoare, la stele, la rochii negre, la ceaiul verde cu iasomie, la o bibliotecă imensă. Ce sentiment! Să ai putere. Să o transformi în ceva palpabil prin decizii care afectează vieți.

Nu e de mine. Eu aș scrie, aș citi și aș călători toate zilele. Puterea n-ar face decât să mă oprească din.
Închei cu o întrebare. Nu considerație că e vulgar să discutăm orice altceva în aceste zile când românii refuză să se vaccineze?!

Foto: Bogdan Mosorescu

După 8 seara, majoritatea ne întoarcem acasă

De 24 nov., 2021 0 Trăiri afective ale mele 0

Ca orice femeie modernă, adaptată vremurilor actuale, șterg cu râvnă aragazul, iar în acest timp, cu o cască în ureche, port discuții cu prietenele la telefon. Am câteva prietene extraordinare și de fiecare dată îmi dau seama când este necesară prezența mea. În relațiile dintre oameni, prezența unor persoane rămâne indispensabilă.

Pe oricine ați întreba, cunoscut firește, v-ar comunica ce gură mare am. În ciuda acestei guri, știu să ascult, să țin pentru mine și mă pricep formidabil să nu judec. De aceea am rămas indispensabilă pentru unii. Mi se povestesc câte-n lună și în stele. Uneori simt că mă pierd printre stele și redirecționez spre specialiști. De multe ori am rostit: Nu e de competența mea, mergi la terapeut! Am fost ascultată uneori. Alteori mi s-a râs copios. De ce, dacă te am pe tine?!

Ca să revin la zelul cu care curăț aragazul uneori și vorbesc la telefon, ieri s-a întâmplat asta. Am închis după ce mi s-a povestit despre un amantlâc râsu-plânsu. Mi-a atras atenția o pată de pe inox. Am dat cu soluție. Nu a dispărut. Am schimbat soluția.

Amanții pot îmbunătăți relația cu copiii. De la soluție, am vizualizat o întreagă scenă. Scena I, Actul I. Intră părintele. Intră copilul. Un atelier. Câțiva copii desenează la o masă. Aceeași scenă. Actul II. Copilul desenează împreună cu câțiva copii. Părintele și alți părinți socializează.

Într-o familie pătrunde un terț. Prefer să mă ajut de neutru. Să nu apelez la gen. El are amantă. Ea are amant. Amantlâcurile se întâmplă indiferent de gen. Revin. Când acest terț schimbă dinamica din familie, un părinte începe să se implice mai mult în activitățile cu copiii. Activitățile îl scot din casă fără suspiciune. De aceea am afirmat că amanții îmbunătățesc relația dintre părinte și copii. Sentimentul de vinovăție combinat cu pasiunea pentru terț duce la o închegare a relației.

Alteori deteriorează. Nu e o situație sau alta. Nu vă povestesc dintr-o carte sau de la un curs. Curățam aragazul când am început să gândesc în scene și acte.

În Actul III partenerul stă acasă pe canapea, bea un vin, urmărește un serial pe Netflix și așteapta să treacă acest amantlâc. Pentru că majoritatea dintre noi, după opt seara, ne întoarcem acasă.

Foto: Bogdan Mosorescu

Chipul fără minte și tinerețea fără rafinament

De 22 nov., 2021 0 Trăiri afective ale mele 0

Într-un an, în cei patru de liceu, profesorul de chimie a suferit un accident la ochi. N-aș putea să vă spun ce s-a întâmplat. S-a purtat la clasă ca și cum nimic nu e modificat la chipul lui, iar la povești nu stătea cu elevii. Domnii elevi au rămas domnii elevi patru ani de liceu. Abia la întâlnirea de zece ani a povestit ceva haios legat de balonzaidul, cuvântul folosit de profesor, unei colege.

Atitudinea indiferentă a profesorului de chimie ne-a obligat pe toți la un firesc nenatural până a devenit cu adevărat natural. Ne-am obișnuit cu pata roșie și hidoasă de la ochi.

V-am povestit acest episod lipsit de importanță pentru a introduce subiectul de azi.

Modificarea aspectului la femei prin injecții cu botox și colagen.

Pentru că toate aceste femei care își baga la kilogram botox și colagen te obliga la un firesc nenatural ca profesorul meu de chimie.

Te întâlnești cu o persoană cunoscută. Schimbul de replici e distorsionat, în cazul meu, de un efort intelectual de a nu mă holba la gura schimonosită. Dacă îmi permit, întreb. De ce ai pus atât de mult? Dacă nu-mi permit, privesc oriunde, dar nu la gură.

Mă întreb și vă invit la dialog. De ce fac femeile aceste intervenții? Înțeleg frica de bătrânețe. Am 38 de ani. Bătrânețea e urâtă, e grea, e insuportabilă. Bătrânețea o suportăm cu efort intelectual susținut sau cu ignoranță. Nu văd nici o cale de mijloc.

Pe lângă frica de bătrânețe, presupun că femeile se mai injectează din cauza stimei de sine scăzute. Mică, micuță la interior, dar cu buzele, sprâncenele, genele cât mai proeminente. În loc să ascundă ceva, arată într-un fel brutal. Pentru că e brutal tot ce se întâmplă la nivelul chipului.

Îngrijirea corpului ține de cochetărie, dar și de respect. Să ne placă de noi, chip, corp, minte ajută să ne suportăm viața și bătrânețea. Să ne facem iubiți și plăcuți este o nevoie, dar niciodată chipul fără minte și tinerețea fără rafinament n-au reușit să țină oamenii dragi aproape.

Concluzia mea este că nu de colagen duce lipsă corpul, ci de atingere și îmbrățișări.

Foto: Bogdan Mosorescu

Bunicul și ziarul, nepoata și blogul

De 19 nov., 2021 0 Trăiri afective ale mele 0

Mi-am făcut blog să scriu. Mi-a făcut Silviu Pirjolea. Eu nu auzisem de blog. Nu știam ce este un blog. După ce am dibuit, m-am întrebat de ce ar citi lumea un blog. Încă mă întreb de ce citește lumea bloguri.

Lumea citește bloguri în primul rând pentru că internetul a devenit parte din viața noastră. Schimbul e clar. Bunică miu citea ziarul în fiecare dimineață. Eu deschid laptopul și frunzăresc pe social media.

În această nouă realitate, m-am amăgit și mă amăgesc. Sunt un substitut de scriitor. Vă scriu aici prea puțin despre literatură. In schimb vă umplu ecranele și creierii cu atitudini și comportamente. După literatură, psihologia a fost iubirea lipsită de primejdii. Când literatura mă tortura sufletește, mă consolam cu psihologia. De la legături umane obscure și primejdioase, la explicația acelor posibile legături. Să înțeleg de ce oamenii acționează și reacționează. Să pricep cruzimea și violența. Să accept platitudinea. Să descopăr confortul minciunii. Să mă eliberez de turbări ale sinelui în locul caznei sufletești și intelectuale de pe urma literaturii artistice.

Psihologia face asta pentru om. Îl ajută să priceapă despre sine.

Și nu e lucru ușor. Să pricepi că nu ești fericit, iubit, respectat, sclav, limitat, neajutorat. Să realizezi că eșecurile provoacă dezvoltări personale.

Blogul semnifică o unealtă în cazul meu. M-am căutat sufletește. M-am căutat la cap.
Blogul reprezintă o armă. Vă spun uneori ce și cum să faceți prin exemplul personal. Oamenii neagă că vor să danseze după cum li se cântă, dar let`play the music. Procentul e copleșitor. N-am studiat, dar îndrăznesc să presupun că mentalitatea de sclav e de nouă sute la mia de locuitori.

Adevărul este că trăim ca oile, dar ne imaginăm lupi.

V-aș recomanda să mă ignorați. Simt că mă paște o criză. M-a lovit nimicul acum 20 de ani și cred că urmează repriza a doua.

Foto: Bogdan Mosorescu

Socializarea copiilor de 10 ani

De 17 nov., 2021 2 Trăiri afective ale mele No tags 0

Luni seară s-a apropiat Mara de mine. Mama, hai să facem ceva special miercuri după școală. Propui ceva, Mara? Nu știu, mama. Știu că vreau altceva decât să mă joc pe telefon.

Scurtă introducere despre telefon în activitățile Marei.

A primit telefon personal prea repede după părerea mea. Părerea mea nu a coincis cu a tatălui ei. Bun. Am lucrat cu ce am avut. Reguli. Telefonul se folosește numai sâmbăta și duminica. S-a folosit o perioadă. Perioadă care a prilejuit altă regulă. Când ieșim în oraș, nu ne grăbim să ajungem la telefon. Ne-am potolit amândouă. Ea cu graba. Eu cu ochii ieșiți din cap și cu flăcările ieșind pe nas. Apoi s-a instalat Whatsapp-ul în viața ei. Grupuri. Grupulețe. Bff-uri. Besty. Nu mai suntem prietene. Te blochez. Nu mă mai joc cu tine. Telefonul a intrat și în timpul săptămânii. Am evaluat ca părinte situația și socializarea ei la școală mi s-a părut importantă. Cărțile lecturate de mine au subliniat ca la vârsta Marei socializarea e crucială. Chiar este, îmi amintesc perfect.

Telefon în weekend. Telefon în timpul săptămânii pentru Whatsapp. Telefon la discreție deoarece am încredere în tine. Ești capabilă? Și am ajuns la ce v-am povestit în primele rânduri. Mara dorește să se joace mai puțin. Mara cere activități. Așa că mi-am propus să o laud, dar am realizat că de fapt mă laud pe mine.

Pe mine mă laud că am ales întotdeauna calea de mijloc. Mijlocul chiar permite copilului să aleagă. Mara mea a ales în multe situații și m-a convis că e capabilă să decidă pentru ea. Ca bebelușă, am hrănit-o cu legume și carne. Curajoasă, am permis crenvuștii și McDonalds în meniul nostru. Așa a învățat Mara cuvântul excepție. Mama, facem o excepție azi? Mâncăm de la Mc? În prezent cere rar și crenvuști, și Mc.

M-a chestionat despre religia ei într-o zi. Ce religie am eu? Nici una. Ai fost botezată la ortodocși. Zilele trecute, într-o conversație oarecare, i-a făcut cunoscut lui Făt Frumos că ea nu știe încă. Mama crede în știință și în Darwin. Eu o să văd.

Mara, când o să faci tu copii… I-a ajuns la urechi de la adulții din jurul ei. Mara răspunde calm de fiecare dată: Dacă o să fac. De aceea am zis că pe mine mă laud. Eu i-am băgat toate astea în cap și sunt mândră de mine.
Și sunt mândră de ea.

Pentru că asta înseamnă să-ți crești copiii cu iluzia libertății.

Voi unde v-ați botezat copiii?

Foto: Bogdan Mosorescu

Piața Traian ascunsă la vedere

De 16 nov., 2021 0 Trăiri afective ale mele 0

De ceva vreme am încercat să mă văd cu Romina Popescu. Romina și cu mine ne-am cunoscut, dacă îmi amintesc bine, la o întâlnire a bloggerilor. Mi-au atras atenția tenul marmorat și trupul delicat. Au urmat alte întâlniri. Vocea mea n-a speriat-o. Faptul că am adus în discuție greșelile gramaticale și am declarat că nu citesc bloggeri pentru n-am sfârșit cu literatura ne-a apropiat. M-a invitat sau am ajuns dintr-un motiv uitat acum la o întâlnire a bloggerilor de beauty. Romina, cu ani în urmă, a fost ceea ce însemna atunci blogger de beauty. Ea m-a apropiat de cei de la Paula`s Choice. În prezent aștept să termin cu alăptatul pentru a folosi retinol. Știți cum e, nu sunt studii, de aceea se recomandă să aștepți. Aștept. Procesul de ridare înaintează, dar fiecare rid conține resturi de viață practică spectaculoasă. Mă umflu în pene.

Au trecut anii. Abilitățile au condus-o pe Romina către Bienala de Arhitectură Timișoara. Blogul, bloggereala, beauty, colegii de breaslă au rămas într-o etapă de viață. Etapa s-a încheiat sau nu s-a încheiat, aceasta mai dezbatem uneori la cafea printre alte discuții despre creme, tratamente și branduri cinstite.

Ieri ne-am petrecut dimineața și după-amiază în Piața Traian. A fost ideea Rominei, iar eu m-am bucurat. Piața Traian îmi amintește de Amsterdam, de o piață de acolo. Am savurat o cafea la AM. Am înfulecat un burger la Rion s. Am ascultat clopotele. L-am plimbat pe Mateiu prin parc. Am privit vitrinele magazinelor anacronice. Nimic de acolo nu se potrivește. Nimic nu se nimerește. Timpul s-a oprit în anii 80.

Se încearcă o resuscitare a zonei. S-a mai încercat. Comunitatea mare de persoane brunete face imposibil acest lucru. A făcut imposibil. Ieri am început să sper din nou.

Piața Traian este ca o comoară. Nu e sub lacăte sau ascunsă sub pământ, dar purtările primitive o țin pustie. Vedem!

Foto: Bogdan Mosorescu