S-au asezat mai mult de 30 de zile in varsta mea de 27 de ani de cand am terminat Viata e in alta parte a lui Kundera. Inainte de a da seama despre acest roman, marturisesc ca titlul nu mi-a spus absolut nimic, iar eu ma consider un cititor competent.
Lectura mi-a revenit si ca o lectie de istorie.
Succint, romanul vine cu poveste, cu vis, cu oranduiri sociale, cu identitati compromise, cu platitudini.
Primele pagini iti poarta gandurile galop, salturile dintre actiuni dezvaluie nasterea poetului, personajul principal, dezvaluie un adulter intr-o straduinta de „cunoastere a proprii libertati”, construieste spontan vise si un alter ego ale lui Jaromil, marturiseste iubiri de mame de poeti, femei ale unor iubiri ratate in patul conjugal.
Constructia romanului sufera apoi o lentoare in desfasurare, naratorul ivindu-se des, impunandu-si criticile si partinirile. In acest punct, titlul romanului deschide in constiinta ciracului sensul lui cenusiu. Lozinca a insurgentilor Sorbonei, titlul cuprinde o generatie de identitati compromise.
Poetul Jaromil vrea sa se lepede de dragostea materna sufocanta, adancindu-se in ideologia comunista. Kundera a impletit maiastru ideologia comunista cu activitatile domestice ale unui barbat. Jaromil e intr-o continua cautate a virilitatii, iar cautarea aceasta se risipeste in sistemul comunist.
Risipindu-se, poetul ajunge la o forma de platitudine nimicitoare.

Viata e in alta parte aduce in atentia cititorilor ideologia comunista, ca multe alte romane, dar ineditul se impune cu detalii casnice, neputinte adolescentine, scrutarea unei vieti interioare indoita de niste simturi vechi de datorie morala si niste simturi noi de datorie civica.
Milan Kundera e un gospodar in ororile comunismului si in valtoarea istoriei.

Am plecat in Africa vaccinata si cu pastile in bagaj, mi-am facut curatenie in geanta si am pastrat doar strictul necesar, a disparut parfumul, pila de unghii si crema de maini.
Am plecat in Africa cu o inima micsorata de emotie si frica. Calcand pe continent, am ramas fara emotie si fara frica. De la aeroport la aeroport, sosire si plecare, serviciile ne-au revenit impecabil. Toate avertismentele legate de Africa s-au risipit intr-o mirare de constatare a unei normalitati evidente de la salut.
La hotel, personalul era alcatuit din negri care locuiau in triburile din imprejurimi. Se prezentau in prima secunda si intrebau politicosi daca dorim sa stim ceva despre tara lor. Bineinteles ca am acceptat de fiecare data povestile, oferindu-le ochii si zambetul in schimb.
Nota suplimentara: mi s-a intamplat sa ma rusinez de toata atentia lor, pacatul istoriei se isteriza in interior amintindu-mi de perioada sclaviei si roseam plecandu-mi privirile. M-am potolit dupa vreo doua zile.
Am vizitat Africa pentru un vis si umbrella thron. Africa se suprapune, in imagine, cu acest arbore. Si desi emotiile m-au parasit in timp ce calcam pamantul african si ii inspiram aerul, ma napadesc acum in timp ce scriu. Mi-am simtit sentimentele depasindu-mi conturul trupului. Ies din mine ca o indragostita, imi ard obrajii, devin blanda, privesc cu nostalgie peste umar harta din spatele biroului.
Fugitiv, numele lui Joseph Conrad cu a lui Inima a intunericului mi-a dezordonat seninatatea pe care o primeam in timpul orelor de safari sau a drumetiilor. Am pandit si am observat atatea animale salbatice si m-a uimit eleganta si supletea in salbaticie. Leopardul, ghepardul, girafele si antilopele atrag si prin armonia miscarilor. Genele unei girafe si miscarea unui ghepard amintesc de seductie. Ciudat ca evolutia femeii a risipit cu prisosinta avantajele si superioritatea feminitatii, iar animalele salbatice si-au pastrat-o ca un firesc al regnului.
Peisajele si zgomotele Africii mi-au alungat visele, caci ce mai puteam oare sa visez?

Da, fac putina publicitate acestei reviste la rugamintea profesorului Ciprian Valcan.

SOMMAIRE

Mihaela-Genţiana STĂNIŞOR, Emil Cioran – l’image (in)complète d’un moi multiplié

AGORA
Ciprian VĂLCAN, Le luxe de la lucidité
Aurélien DEMARS, L’épaisseur du néant selon Cioran et Noïca
Eugène VAN ITTERBEEK, Cioran, lecteur d’Unamuno
Aymen HACEN, L’oeuvre française de Cioran comme réécriture de l’Histoire
Alfredo Andrés ABAD T., Cioran et la philosophie
Remy GAGNON, L’animal vague d’Emil Cioran. Réflexion sur l’humanisme
Yann PORTE, Cioran, sceptique abîmé et cynique fragmenté

DOSSIER THÉMATIQUE : CIORAN – COEURRESPONDANCES

Roland JACCARD, Portrait de Cioran. Comment Cioran m’a sauvé la vie
Jacques LE RIDER, Conversations et correspondances avec Cioran, à propos d’Otto Weininger, puis de l’entretien de Tübingen
Pietro FERRUA, Cioran épistolier
Norbert DODILLE, Les Cahiers de CioranJosé
Thomaz BRUM, Notes sur Cioran et Nietzsche

DÉS/DEUX ORDRES DU MONDE ET DU LANGAGE

Massimo CARLONI, La musique, onomatopée de l’ineffable
Odette BARBERO, Des larmes et des saints, courte glose…
Nicolae TURCAN, Cioran et le Dieu des paradoxes
Liliana HERRERA, Corps, maladie et métaphysique
Sara Danièle BÉLANGER-MICHAUD, Le jeu de la mise en scène dans l’écriture cioranienne

EXPRESSIS VERBIS
« J’attends de la littérature et de la philosophie qu’elles me conduisent à ma perte »
Entretien avec Roland JACCARD réalisé par Mihaela-Genţiana Stănişor

« Pour moi, le coeur théorique de la pensée de Cioran est une réflexion ininterrompue sur le temps et sur le destin qui rayonne dans toutes les directions possibles »
Entretien avec Renzo RUBINELLI réalisé par Mihaela-Genţiana Stănişor

ÉCHOGRAPHIES AFFECTIVES

Daniel LEDUC, Poèmes
Antonio DI GENNARO, Poesie/Poèmes

LE MARCHÉ DES IDÉES

Ariane LÜTHI, La Bibliothèque littéraire Jacques Doucet : archive de la modernité
Mihaela-Genţiana STĂNIŞOR, Cioran ou comment l’excès peut (dé)construire
Mihaela-Genţiana STĂNIŞOR, Formes de la maladie épistolaire

ISSN: 1843-9012

Administration et rédaction: 5, Rue Haţegului, ap. 9, 550069 Sibiu (Hermannstadt), Roumanie
Courrier électronique: revuealkemie@yahoo.com, mihaela_g_enache@yahoo.com

Site web: http://alkemie.philosophie-en-ligne.fr/

Tel : 004069224522

Périodicité : revue semestrielle

Revue publiée avec le concours de la Société des Jeunes Universitaires de Roumanie.

Nu s-a mai intamplat demult sa-mi tremure mainile si sa simt muschii inimii cand ma asez la laptop sa scriu. Starea asta de surescitare mi se trage de la un vis devenit realitate saptamana trecuta.
Ca demoazela, nu am visat niciodata la Paris sau Bora Bora, intotdeana am visat la Africa. Zilele trecute, cand ma aflam in safari sau doar in drumetii, m-am surprins transformand toate acele intamplari in povesti. In loc sa ma las patrunsa de loc, lasam cuvintele si inchipuirile sa-mi navaleasca mintea.
M-am corectat in simtiri inspirand lacom aerul continentului negru.
Dar inainte sa navalesc pe blog cu povesti si poze, vreau sa revin putin asupra textului scris cu putin timp in urma despre copiii Casei Faenza.

Ii spun si pe calea blogului cu cald si recunoscator saru mana lui Vladimir Bulat pentru ajutorul sau.
Saru mana.

Dupa ce o sa fac putina ordine in mailuri, dar mai ales in suflet, o sa ma intorc la blog.

Cand Germania te seduce…

Asta a fost ieri la pranz, cand dezmierdata de un peisaj ordonat si aproape perfect, o jale interioara ma tortura cu un dor de doua sate dunarene, Salcia si Pristol.

Sufar de un tipar, acela de a ma cocota pe tocuri si de a-mi purta cele mai splendide rochii si accesorii la teatru. Extravaganta mi-am ingaduit-o la serate cu preocupari intelectuale.
Marti seara, am pasit febril in incinta teatrului din Timisoara. Starea infrigurata mi se tragea de la o curiozitate. Nu-l mai vazusem niciodata pe Stefan Banica Junior pe o scena de teatru.
Ei bine, bifez acum o casuta imaginara in capul meu. L-am vazut. Am fost atenta la piesa, am apreciat jocul actorilor, am admirat silueta lui Banica, m-am cam plictisit.
Piesa, Descult in parc, este foarte lunga si s-a jucat intr-un singur act. Pardon, la un moment dat am simtit ca ma desprind de scaun si ma vedeam fugind afara. Dar am sezut cuminte, iar finalul castiga spectatorul. Piesa, fara a fi exceptionala cum este prezentata, devine pasabila si delicioasa cand personajul lui Banica se pierde cu firea.

Joi seara, am mers sa-i vad pe fostii Deko, actualii Vio, Costel si Teo. Si aici, la fel de indoita ca la teatru, am apreciat, aplaudat si ras cu o minima energie din partea mea. Nu ma deranjeaza vulgaritatea baietilor, persiflarea si mistocareala lor despre mirobolantele fapturi asemanatoare mie, doar ca rasul in spectacolele lor tine si de o anumita apreciere, iar lipsa lui ar trebui sa-i preocupe pe ei, nu pe doamnele sau domnisoarele prezente. Dar m-am simtit bine, iar pe alocuri, hohote mi-au impodobit chipul.

Duminica seara, reusii sa astern si impresiile incaltate sau descaltate ale celor doua spectacole.

A face o facultate inseamna a te specializa intr-un anumit domeniu, ca idee pricipala, subsidiar, inalta institutie munceste si la elementul uman. Colegii de an, de camera, de bairam se fac si ei responsabili la un anumit nivel de educatie. Nivelul acesta se intampla uneori sa te ajute in viata mai mult ca specializarea.
In capul meu, anii petrecuti intr-o universitate ar trebui sa exploateze si sa desavarseasca placerea fiecarui student, alegerea facultatii sa decurga firesc dintr-o aptitudine sau talent si nu din constrangere.
Am cunoscut in timpul facultatii si dupa terminarea ei, studenti din vise de parinti. Visele si datoria de a continua o istorie a familiei au reusit uneori sa produca niste eterni studenti.
Astfel, facultatile au primit fortat un rol de tortionar.
Iar mie imi pare rau, caci eu am iubit si iubesc sa invat. Si imi pare rau cand am parte de fragmente absurde in viata din cauza presiunii sociale.
De curand, o mama mi s-a plans de fiul ei, flacau care nu a luat bacalaureatul si nu doreste in ruptul capului sa mearga la o facultate.
Uzand de toata carisma de care dispun, am pledat pentru flacau. L-am felicitat pentru curajul de a spune nu in fata chipurilor care judeca, dar nu alinta. I-am raspuns mamei calma si zambitoare ca e foarte bine ce se intampla, sa se ocupe sa ia bacalaureatul, iar apoi sa-l inscrie la un curs unde poate invata o meserie.
Un curs de cateva luni nu e totuna cu o facultate de patru ani. Investesti fara pierdere.
Sustin astfel fiecare liceean care nu-si doreste sa urmeze o facultate, facultatea te infrumuseteaza si innobileaza doar daca deja esti frumos si nobil, facultatea nu inventeaza nimic, doar desavarseste.
Intrebarea este, iti doresti facultatea ca accesoriu sau ca meserie?

Dupa 50 de ani, orice amintire are un an. Mai tii minte in 70… Sa fi fost ianuarie 83… Parca era vara lui 87… Prin 89…
Am participat duminica la un gratar festiv pe un santier din Munchen. Un santier se termina, iar echipa mai aduna un an in amintiri.
In mijlocul oamenilor jumatati de secol inca nu stiu cum sa ma port. Sunt copilul lor in amintire, desi azi stau femeie in fata lor.
Printre oamenii astia, cu amintiri in cifre, cu mare placere am descoperit un Zorba. Un barbat fara varsta, fara cifre, fara grimasa prejudecatii.
Un om cu bucurie in glas, in ochi si in suflet cu tot cu nenorocirile pe care le duce in spate. In preajma lui, tineretea mea nu se forteaza, ci se imprastie molcom si neobservat prin amintirile metaforice.
Transformarea asta in personaj sper sa nu-l incomodeze, dar i-am schitat literele ce deschid, contin si inchid cuvantul personaj de la primele lui povesti impartasite la gratar.
Pe romanul Zorba il cheama Nicu…

Ajutor!
In urmatoarele randuri o sa cer ajutor de la oricine si fiecine, iar oricine si fiecine poate da orice sau fiece. Donatiile sau sponsorizarile vor merge la copiii autisti de la Casa Faenza, Timisoara.
Scriu acest text nu dintr-un imbold umanitar, ci dintr-o admiratie pentru persona care mi-a cerut ajutorul. Rugamintea mi-a revenit intr-o formulare a angajatului Casei Faenza, dar vocea mi-a permis sa intrevad o veche prietena.
Inainte de Casa Faenza, aceasta prietena a mea a lucrat ca asistent social la primaria Timisoara, iar acum, de putin timp, trudeste pentru acesti copii lipsiti de mila naturii, dar pricopsiti cu toanele geneticii.
Stradania ei nu are recompensa pecuniara si asta ma face totusi sa zambesc, chiar daca amar. Asemuiesc munca ei cu speranta.
A fi devotat omenirii scapa din dictionar, aluneca din definitie si ia contur intr-un nume lipsit de importanta al unui om remarcabil pentru neamul omenesc.
Daruirea unor oameni inlesnesc visul iubirii de aproapele tau.
Prietena mea viseaza si ea la o serbare reusita de Paste pentru copiii acestei case. Si astfel, vocea ei s-a impletit cu a mea si a altor prieteni unelte pentru cauza ei, si cere intr-un singular multiplicat, o atentie in jucarii, hainute, dulciuri sau bani pentru copiii Casei Faenza.
Ajutor!

Ieri seara, la Timisoara, in incita Filarmonicii, Tudor Gheorghe a adunat cei mai inteligenti si frumosi oameni ai orasului de pe Bega. Perfectul meu simplu l-ar contrazice, dar in ruptul capului nu as strica umorul fin si zeflemitor al maestrului.
Aprecieri despre spectacolele lui Tudor Gheorghe am enumerat in sirul anilor trecuti, entuziasmul capatat de vocea, interpretarea si mijlocirea poeziei l-am livrat prin simpla marturisire sau apeland la comparatii, deci ma gasesc oarecum sfarsita in formulari extatice despre calitatea si talentul cantaretului.
Hotarai, asadar, sa scriu acum despre gandurile mele din timpul spectacolului. Sunt extraordinar de frumoase, de blande, de luminoase.
Farmecul poeziei imi metamorfozeaza chipul. Toata viata mea luceste si zambeste, caci viata mea sunt ochii care sorb indicibilul muzicii, poeziei si graiului romanesc.
Mi-e drag tare graiul romanesc, iar fiecare spectacol al lui Tudor Gheorghe reprezinta un omagiu al limbii romane. Mi-as dori ca romanii sa redescopere farmecul propriei limbi, sa lase mai la o parte englezismele si sa devina sofisticati cu propriile cuvinte.
Al cincilea anotimp, femeia nu mi-a revenit doar in realitatea celor doua ore de spectacol, ci l-am consimtit ca o evanghelie, faptele si invataturile romanilor pana in prezentul bezmetic al rusinii de propria limba.