E o jale în mine. Religia și pretențiile societății legate de religie alimentează această amărăciune.

Încep copiii școala. Urmează ședințele cu părinții. La aceste întâlniri ajunge și religia în discuție. Cu tot disconfortul provocat de subiect, credința ține de intimitate, mi-am recunoscut ateismul și m-am opus predării religiei. Corect este să se predea în școli istoria religiilor.

Mi s-a spus că religia predată la școală nu afectează copilul. Fals, firește! Copiii sunt foarte curioși. Orice teorie legată de nașterea lor îi fascinează, iar povestea unui singur dumnezeu adevărat care a creat tot, care protejează, apără și pedepsește le dă un răspuns pentru întreaga viață, viața la al cărei început ei abia se află. Ne naștem cu intuiția propriei existențe. De aceea căutăm neîncetat răspunsuri. Religia pune un dop responsabilității morale față de propria purtare. În loc de a corecta un comportament greșit, copilul nu mai face deoarece nu-i place lui dumnezeu. Care dumnezeu, depinde de religia fiecăruia.

De Tezcatlipoca ați auzit? A fost un zeu slăvit de Imperiul Aztec. Dacă societatea nu-l venera cum se cuvine, o furtună îi nimicea pe toți. Ca măsură, în fiecare an sacrificau un tânăr cu presupusele trăsături ale zeului, iar rămășițele erau mâncate de preoți și de membrii familiei regale. Aztecii credeau sincer și profund în ceea ce înfăptuiau în numele lui Tezcatlipoca. Nu vă grăbiți să-i judecați înainte să alocați, măcar 15 minute, studiului acestui imperiu.

Tezcatlipoca a fost un dumnezeu adevărat. De aceea religia mă umple de rușine în prezent. La începutul lunii august am citit-o pe Arundhati Roy și m-am cutremurat. Indienii, pakistanezii și cașmirienii s-au omorât cu ură din cauza singurului și unicului dumnezeu adevărat. Tragedia lor nu e singulară. Palestina și Israelul se omoară cu ură în timp ce scriu.

Sincer, de religie ar trebui să ne tratăm. Nevoia de a crede în ceva mai mare, nevoia de sens, nevoia de protecție le înțeleg. Nevoia de a avea un tată puternic care dă cu pumnul în masă cu drept de viață și de moarte ține de psihoză. Surescitarea obsedantă a credincioșilor fanatici periclitează viața.

E un proces îndelungat. Eu m-am tratat în ani. Crescută într-o familie de ortodocși nepracticanți, am acceptat cererile religiei. În timp le-am simțit intruzive. Așa s-au pornit îndoiala și împotrivirea. Renunțarea însă mușcă. Mușcă familia, comunitatea, societatea. Ham! Ham! Ham! Mușcă derutat propriul simț moral. Se simte lăsat de izbeliște. Când nu-ți mai spune nimeni ce să faci și ce să simți, atunci povestea lui Atlas iese din cărțile pentru copii și se materializează în responsabilitatea propriei existențe. Spatele se curbează. Picioarele se îndoaie. Ființa cântărește mult în fapte și acțiuni. Acel dat al ființei din tratatele de filozofiei este intuiția. Suntem buni și suntem răi, dar deținem capacitarea de a ne îmbunătăți apucăturile care dezonorează viața.

Onorați viața onorându-vă trăirile interioare. Să nu ucizi înainte să fie o lege este o intuiție. Ca toate legile de altfel.

Intuiția dublată de educație reprezintă viitorul omenirii, dacă mai este posibil unul.

Foto: Flavius Neamciuc

Dacă v-a plăcut acest articol și mai doriți să citiți pe același subiect, vă recomand:

1. DACĂ SPUNE MAMA. DACĂ SPUNE TATA. ÎNDOIALA LA COPII
2. SĂ-ȚI VEZI 80 DE ANI DE TREABA TA DEVINE OBOSITOR

O nouă regulă am stabilit cu Mara. Să ne consultăm programele și să nu mai ceară permisiunea. Mă uit la ea. Mă uit la mine. Ridicolul mă apasă când aud: Mama, pot să ies cu copiii? Și Mara se străduiește să se adapteze. Îi mai scapă o întrebare, dar apoi reformulează și îmi zâmbește cu ochii, zâmbesc cu ochii.

Sunt eu. Este ea. Două persoane separate.
Sunt eu-ea. Sunt prezent și trecut.
Sunt vis și coșmar.
Sunt încrezătoare și îngrozită.

Aduc cu o dimineață însorită de toamnă. Miros a ardei copți.
Mara aduce cu o dimineață de primăvară. Nu miroase. Conține neprevăzutul. Tot ce se poate întâmpla.

Suspin des când o privesc. Toate durerile, toate tristețile de care nu o să pot să o feresc mă agită. Viața o iei cum vine indiferent dacă adopți disciplina sau boemia. Cu plan sau fără plan, viața te marchează și rupe bucăți din tine. Cicatricile vieții dor.

Religiile și sistemele de gândire vorbesc despre iertare. Ce înseamnă să ierți? Să te eliberezi de ceva, firește, de ceva care doare, care umilește, care distruge spiritul. Oh, nu m-am priceput, în nici o perioadă a vieții, să mă eliberez de dureri, de umilințe, de disconfort. Dante a scris Infernul, dar eu îl conțin. Sunt plină de demoni.

Nu știu să iert. Nici nu cred că o să pot învăța vreodată. În primul rând pentru că nu vreau. E și asta o libertate cum m-a învățat Rousseau. Înțeleg și mă străduiesc să înțeleg durerile și umilințele. Înțeleg și mă străduiesc să accept iubirea romantică cu neajunsurile ei. Înțeleg și mă străduiesc să înțeleg iubirea de mamă. Înțeleg și mă străduiesc să înțeleg prietenia.

O să compar prietenia cu o baie caldă, cu un ceai aburind, cu o pătură de lână pe picioare. De la naștere până la moarte ai nevoie de baia caldă. Cultivați relațiile de prietenie, îngrijiți-le. Plecați când comunicare sinceră devine imposibilă. Nu stați să suferiți în relații otrăvitoare.

Despre relațiile otrăvitoare și periculoase tot discut cu Mara în ultima vreme. Degeaba m-am comparat cu o dimineață însorită de toamnă. Verva Marei mă transformă în vijelie. Mă simt un general bătrân, un general rus bătrân care nu ridică armele deoarece știe că vine iarna geroasă.

Acesta mi-e rolul impus de Mara. Să ascult. Să consolez. Să aranjez piesele pentru ca ea să vadă imaginea de ansamblu. Să conștientizeze că suferința o înduri, o accepți și trăiești cu ea. Apoi începi să trăiești viața care conține ore bezmetice, glorioase, poetice.

Poezia e suflet.

RECOMANDĂRI DE CITIT ÎN CONTINUARE

1. Despre fericirea părinților și dreptul copiilor de a avea o mamă și un tată fericiți am scris aici.

2. Prietenia rămâne un refugiu cald. Am povestit despre prietenele mele aici

Foto: Cristina Siminiceanu

Două cărți citite în concediu mă bântuie, Visările unui hoinar singuratic de Jean Jacques Rousseau și Ne vedem în august de Gabriel Garcia Marquez.

Eroina din cartea lui Marquez merge în fiecare 16 august pe insula unde e îngropată mama ei pentru a-i duce un buchet de gladiole. Coincidență cu viața mea personală este că Făt Frumos este născut în 16 august. N-am dat importanță. Am zâmbit. Am citit mai departe. Mărturisirea că mă bântuie mi se trage de la faptele eroinei. O dată pe an, în august, căuta desfătare în brațele altui bărbat. Din descrierile legate de căsnicie, ea și soțul ei au ținut piept plictiselii. Ce mai trebuie să facă o femeie și un bărbat ca să-și fie suficienți și fideli? Mă tot întreb de când am parcurs cartea dintr-o răsuflare. Mai mult am inspirat-o decât am citit-o.

Lectura cărții lui Rousseau m-a perpelit. Tonul cărții e unul confesional. Așa am descoperit că marele filozof și-a abandonat cei 5 copii, iar mama lor nu a fost niciodată o opțiune în creșterea și educarea lor. Alte vremuri, nu o să mă prefac că le pot înțelege.
Altceva însă o să notez aici pentru a discuta pe lângă subiect.
N-am crezut niciodată că libertatea omului constă în a face ce vrea, ci în a nu face ce nu vrea; iată libertatea pe care am cerut-o mereu…

Oh, ce m-am mai perpelit după această frază! Libertatea de a nu face ce nu vrei. Să vă spun ce nu vreau eu. Nu vreau să tac în fața părinților, socrilor, oamenilor bătrâni. Nu vreau să gătesc dacă nu am chef. Nu vreau să mă simt vinovată dacă plec câteva nopți de acasă de lângă Mateiu. Nu vreau să-mi accept locul în lume în funcție de organele genitale. Nu vreau limite. Nu vreau să scriu articole cu elemente integrate pentru seo. Nu vreau să îmbrățișez mediocritatea. Nu vreau să fiu ca toată lumea.

Vreau să fiu diferită. Vreau să fiu eu. Pentru a fi eu este nevoie să spun ce gândesc. Altfel simt cum mor pe dinăuntru. Mă umplu de mâzgă. Asta e senzația.

Mi-am promis că o să mă străduiesc în fiecare zi să-mi fiu loială mie. Să nu credeți că e ușor să nu faci ce nu vrei. Probabil aleg calea singurătății, iar eu sunt un om de haită. Nu-mi plac oamenii teribil, dar am nevoie de ei, de comunicare, de interacțiune. Mă stimulează, mă provoacă, mă fac să mă simt vie.

Între timp m-am apucat de o nouă carte semnată Rousseau, Discurs asupra inegalității dintre oameni. Mă ard buricele degetelor. Ce nerăbdare, dar amân pentru o programare la pașapoarte. Plec la Londra, dar nu am pașaport.

London, here we came!

Aștept toamna. O aștept pentru rutină. Rutină, soare blând, mirosul de ardei copt și gustul ceaiului schimbat o dată cu scăderea temperaturii. Rutina mea înseamnă citit și scris în prima parte a zilei. Mă așez cu cana de ceai în fotoliu sau pe canapea. Citesc o oră încheiată fără întreruperi. Pentru că în unele zile refuz orice întrerupere. Nu mă ridic de la citit nici pentru mașina de spălat, nici pentru aspirator. Nu mă ridic pentru nici o activitate casnică.

Locuim într-un apartament doi adulți, doi copii și două pisici. În apartament, spațiul comun dezlănțuie furtuni. Poseidon, zeul mărilor și furtunilor, ar putea fi o închipuire după un conflict în urma neridicării colacului de la baie. Deseori tunete și fulgere s-au iscat la noi în casă deoarece Mateiu, în proces de învățare și supunere socială, nu lasă capacul înainte să tragă apă.

Acest război între mine și el, pe lângă nervi și tristețe, m-a trimis să reflectez sincer la conviețuirea dintre o femeie și un bărbat.
Pornesc de la concluzie.

O femeie și un bărbat nu ar trebui niciodată să împartă baia.

Continuarea va fi o afirmație dură. Bărbații sunt nesimțiți când vine vorba despre utilizarea vasului de toaletă. Pur și simplu nu le pasă de cât disconfort provoacă unei femei care se atinge de ceea ce ei împroașcă visători și nepăsători. Fizic, o femeie se îngrețoșează. Psihic, o femeie se simte nerespectată. Cu chipul congestionat, cu furie, cu greață, prea multe femei suportă situația fără să discute despre acest aspect scatologic al conviețuirii. Rușinea este prost interpretată în multe aspecte ale vieții.

M-au marcat cuvintele unei femei al cărei bărbat o înșelase. Îmi doresc să se mute împreună. Apoi, după ce curăță wc-ul după el, mai e posibilă atracția erotică?

Acum vă întreb și eu, dragile mele cititoare, mai este posibilă atracția erotică după ce cureți vasul de toaletă după un bărbat nesimțit?

În casa noastră funcționăm după un set de reguli de la care nu ne abatem. Mă refer la adulți. Copiii încă învață. În spațiul comun nu ne îndepărtăm de lege. Pentru că este o lege a autorității supreme, bunul simț, să cureți după tine. Nu e nici o poezie în statul în genunchi. Nu e nici o dispoziție în frecatul după nevoile fiziologice. Nu e nici un drept din naștere să pretinzi toleranța celorlalți pentru urinare și defecare. La Freud am citit că oamenii își suportă doar propriul miros în intimitate. Confirm. Nici iubirea de mamă nu-mi taie greața, dar o înțelege. Iubirea romantică e lipsită de înțelegere și așa și trebuie.

Pentru o conviețuire pașnică, pe alocuri romantică, curățați baia după voi.

Foto: Flavius Neamciuc

Uneori, când ai copii mici, te trezești cu timp. Pentru că un copil mic suspendă timpul personal pentru o perioadă. Ce perioadă? Depinde de fiecare femeie în parte. Pe mame le unește și le definește maternitate, dar nu și modul în care își gestionează timpul personal. Eu însămi, mama a doi copii, mi-am gestionat timpul diferit la creșterea lor.

În ultimii patru ani rareori am beneficiat de timp pentru mine. E dureros, dar suportabil. Ieri am avut parte de o surpriză. Mara a petrecut weekend-ul cu o prietenă, iar Mateiu a ieșit la pescuit cu tatăl și bunicul. M-am ridicat din pat cu zâmbetul pe buze, deoarece decisesem într-o clipită să ies la plimbare prin oraș.

Weekend-ul l-am petrecut la Severin, iar Severinul, după casa părintească, înseamnă Dunărea.  Fluviul m-a bucurat, m-a alinat, m-a provocat în copilărie. Să visez cu ochii în zare a contribuit la o stare de invincibilitate.

Persoanele care se nasc în anumite orașe, în anumite familii luptă diferit cu viața. În primul rând devin conștiente că viața înseamnă luptă, apoi privilegiu.

Nu m-am luat neapărat la trântă cu viața, dar i-am conștientizat potențialul beligerant.

Cu soarele în față, am parcurs un traseu binecunoscut. Picioarele m-au dus la fel ca întotdeauna, dar cu ochii am privit diferit. M-am detașat de creier și m-am însoțit de suflet. N-am mers pe Șincai, Crișan, pe lângă magazinul Decebal sau Consiliu. M-am dus înapoi pe firul amintirilor.

Însoțită de o veche prietenă, am rememorat și am comparat. După 25 de ani fidelitatea amintirilor este îndoielnică. Deformarea ne protejează sufletele. Mereu îmi reveneau în cap cuvintele lui Rousseau: ușor de tulburat, ușor de îndurerat, ușor de indignat. Ușor, ușor, ușor mi-a fost weekend-ul.

Ne-am oprit la cafeneaua Ada-Kaleh unde am savurat ceai și salep. Uite-mă din nou trăind cărțile lecturate!, i-am zis prietenei mele. Și am început un schimb de informații despre Panait Istrati, amândouă exprimându-ne admirația pentru caracterul scriitorului. Doar ce am terminat de citit Chira Chiralina la mare, iar salepul și cafeaua cu mastic din meniul cafenelei, plus tinerețea, frumusețea și manierele băiatului care ne-a servit m-au tras și mai mult într-o existență aparte. Ne-am îndepărtat de cafenea povestind în continuare pe același ton ludic.

La muzeul Porțile de Fier am ajuns într-o dispoziție plină de voie bună. Am achiziționat două bilete pentru grădina muzeului. Acolo am mâncat smochine și nuci. Am privit Dunărea, piciorului podului, pomii și copacii din jur. Am ascultat vântul, pentru a câta oară?!

Tot mai des tânjesc după dimineți blânde de toamnă. Să stai pe o bancă, să te mângâie soarele și să citești, ce mulțumire! Nu e ușor să fii mulțumit de viața personală mai ales că toți suntem încărcați emoțional de la plăcerile și neplăcerile din copilărie.

O plăcere din copilăria mea ține de smochin. Am crescut cu un imens smochin la poartă din care mă serveam după pofta inimii. De aceea acum caut un smochin pe care să-l țin pe balconul apartamentului. Nu judecați, permiteți. Permiteți copilăriei să vă însoțească. Eu asta încerc să fac în aceste zile.

Simt să scriu. Mă așez la laptop și cuvintele dispar. Le înghit. Mi se face rău. Simt să citesc. Deschid cartea. Îmi fuge mintea. Simt să mănânc. Bag în gură și mă satur de la primele înghițituri. Simt să beau cafea. Pornesc aparatul. Inspir. Uneori ultima înghițitură din licoarea magică o iau seara. Uit de ceașca de cafea sau mă învârt prin casă și nu apuc.

Fără nici o evaluare a unui specialist, eficiența mea de femeie care ține casa a scăzut. Nici măcar iubirea pentru ordine și curățenie nu-mi mai mișcă voința. Dimpotrivă, i-am permis furiei să mă cuprindă. Să mă enerveze fiecare activitate din casă care mă ține departe de citit, de visat, de scris.

Cuvintele fug de mine, dar asta nu schimbă ceea ce simt. Simt să scriu. Altfel spus, simt să fiu. Și sunt scris. Sunt acest blog. Sunt biblioteca adunată în ani. Sunt cei doi copii ai mei. Sunt Făt Frumos. Să împac iubirile și activitățile, am obosit. E cronică deja oboseala. E de ani și nu mai pleacă. Cum nici hpv-ul cu înalt risc oncogen nu s-a lăsat dus.

Fiecare dintre noi luptăm să fim. Dispunem de arme diferite de aceea suportabilitatea vieții e atât de subiectivă. Să luăm primii șapte ani ai ființei umane. Ce șanse au toți copiii născuți în zone de conflict? Gândiți-vă o secundă. Închideți ochii. Un copil născut în America. Un copil născut în Gaza. Un copil născut în România. Un copil născut în Franța. Un copil născut la Timișoara. Un copil născut la Petroșani.

Egalitatea este pe foaie. Egalitatea nu înseamnă nimic pentru uterul cuprins de contracții.

După primii șapte ani, urmează școala elementară, iar ființa descoperă inegalitatea și întâietatea. Cu cine se poartă învățătoarea frumos? Pe cine privilegiază? Mulți învățători au predat ura copiilor prin comportament inadecvat la clasă. Mie nu-mi place deloc să mă gândesc la acea perioadă din viața mea.

Anii petrecuți în școală, elementară, gimnazială, liceală, universitară, m-au marcat pozitiv și negativ. Am urât profesori. Am iubit profesori. N-am detestat un profesor pentru o notă mică sau pentru că m-a picat la examen. Am disprețuit profesorul care a jignit, care a umilit, care a favorizat.

Trecută de 40 de ani, împăcată cu copilăria, cu lecții desprinse din relațiile de familie și de prietenie, duc o existență la umbra copilului care am fost. Mi-am rescris viața, dar am folosit semințele trecutului. Am scris și rescris. Am desenat. Am șters. Am desenat din nou. M-am răzvrătit. Am revenit. M-am desprins. Azi locuiesc în mine trecutul și prezentul. Am fost și sunt în același timp.

Nevertheless, I am the same, identical woman. Sylvia Plath

Foto: Cristina Siminiceanu

E liniște în casă, dar nu-mi aud gândurile. Nu le aud sau nu le am?! Nu reușesc să le adun. Salcia de la fereastră se îndoaie de la vânt. Oare vântul care bate la Timișoara se înfrățește cu vântul urlător de pe dealurile de la Severin?! Le-am ascultat pe ambele. Vântul de la Schela povestește cum s-au născut zeii. Asta e senzația. Credințele oamenilor șuierate și împrăștiate de vânt.

Care sunt credințele mele? M-am născut într-o familie de ortodocși. Am crescut și am înlocuit credința cu știința. Mi se potrivește mai bine. Să calc pe pământ tare, să urmăresc faptele, să discut pe baza dovezilor. N-am renunțat la povești. De aceea am citit mult și am aprofundat mai puțin istoria religiilor.

Oamenii au nevoie de povești. Oamenii au nevoie de un tată protector. Vântul de pe dealurile de la Schela conține povești. O poveste sunt și eu. Pigmalion a fost un sculptor iscusit. Și-a sculptat femeia ideală și s-a îndrăgostit de ea deoarece nu a putut să găsească o femeie pe care s-o iubească. Zeița Afrodita a dat viață statuii, iar Pigmalion a trăit fericit cu sculptura-femeie. Eu mi-am creat propria religie. În locul tatălui am așezat momentele fericite ale vieții. Către ele revin și revin când mă doare corpul sau sufletul, când nu dorm de frica morții.

Religia mea ține de conviețuirea în echilibru a părților mele bune și părților mele rele. Sunt bună cum sunt și rea. Sunt rea cum sunt și bună. Prefer, în conversații aleatorii, să mă exprim cu corect în loc de bun. De la scriitorul John Fowles am deprins formularea.

Copiii, Mara și Mateiu, țin de partea mea bună. Îngrijirea lor a răscolit adeseori partea rea. M-am străduit mereu să aleg corect. Una dintre credințele mele se numește corectitudine.

Ține de corectitudine să îmbătrânesc și să le cedez locul în lume. Îmi imaginez un recipient. Îl personific. Eu sunt acel recipient plin de iubire. Să-i iubesc până le cresc aripile să zboare. Să trăiesc până în ziua conștientizării lor că apropierea de soare topește ceara de pe aripi. Povestea lui Icar mă ajută să-i învăț despre pericole.

E periculos să refuzi îmbătrânirea. Ne împotrivim privilegiului de a fi vii. În acest colț de lume ne împotrivim. Siria, Iraq-ul, Palestina nu-și permit acest lux. Câteva exemple din lumea largă.

Pentru Mara și Mateiu am decis să îmbătrânesc. Mă joc ascunsa cu moartea, dar fără bisturiu, botox și colagen. Folosesc mișcarea, lectura, mâncarea sănătoasă, certurile, râsul.

Tot o joacă, dar în cadrul proiectului #poartariduri, a fost și sesiunea foto cu Flavius Neamciuc. Am adăugat proiectului, pe lângă femeile îngrijite, câteva chipuri candide de copii. Priviți.

Foto: Flavius Neamciuc

Prietena mea genială este primul volum din Tetralogia Napolitană de Elena Ferrante. Am început și am sfârșit. Nu m-am repezit la al doilea volum. Lumea descrisă în roman nu-mi este atât de străină. Am crescut într-un cartier mărginaș al orașului Severin unde tații își băteau soțiile, fiicele și fiii. Huliganismul tinerilor era acceptat și trecut cu vederea. Într-o iarnă am suferit un accident din cauza unui fel de Marcello Solara. Îmi așteptam rândul la derdeluș, dar Marcello de la Schela a decis să-mi facă vânt pentru propriul lui amuzament. La mine s-a materializat cu o fractură de claviculă. Fiatul fraților Solara cu care plimbau fetele cu sau fără voia lor l-am zărit adeseori pe străzile cartierului. De obicei atentau la fete cu un tată slab. Aici nu a fost cazul meu. De tatăl meu le era frică fraților Solară de Schela.

În loc să mă apuc de volumul doi al Tetralogiei, m-am repezit în romanul Frica de Daniela Rațiu. Personajul principal este Ana Pauker, comunistă dedicată cauzei Revoluției, prima femeie ministru de externe din lume. Lectura mi-a prilejuit sentimente grele. Mă simt îngrețoșată, greoaie, speriată când mă afund în paginile cărții. Respir ușurată când închid cartea. Parcă închid atrocitățile și fricile între coperte. E doar istorie, o istorie malignă și rușinoasă a României.

Citesc puțin în aceste zile de vară. În cea mai mare parte a timpului îl îngrijesc pe Mateiu. Vacanța de vară a împins într-un loc îndepărtat blogul. Rar dau formă gândurilor aici. Scoaterea laptopului din bibliotecă, aprinderea lui, logarea pe blog necesită timp. Stau prost cu împărțirea orelor. Să dau cu aspiratorul. Să prepar masa de prânz. Să ies la plimbarea cu Mateiu. Să particip la Ceau Cinema. Să organizez o ședință foto cu Flavius Neamciuc la The Livingroom. Să-l culc pe Mateiu. Să cuget la iubire. Mateiu m-a provocat să revin asupra iubirii. Nu trece zi fără să-mi spună că mă iubește. Ți-am spus azi că te iubesc, mama, ți-am spus?! Firește că aceste replici îmi aparțin, dar el și le însușește.

Cred în iubire, în capacitatea ei de a înnobila viața. Fiecare epocă a iubit într-un fel specific. Condițiile de viață dictează și sentimentele. Comun tuturor vremurilor stă împlinirea. Un gol s-a umplut. Când ne îndrăgostim, atunci ne simțim plini de noi și de ceilalți. Admiri și te entuziasmezi. Cu timpul îndrăgosteala se estompează, dar tu știi cum te-ai simțit, iar amintirea acelui gol aproape plin reprezintă necesarul pentru o viață suportabilă.

Cum am putea să ne suportăm viața fără iubire? Nu cred că putem. Tot ce e bun s-a înfăptuit în numele iubirii. Cu regret, și tot ce e rău s-a înfăptuit în numele iubirii. Mai puțin boala, care nu ține de bine sau de rău, boala ne nimicește, de aceea conține iubirea.

Iubirea e o stare. Exersați. După ce depășiți perioada copilăriei, apucați-vă să vă iubiți propria persoană. Iubirea de sine înseamnă o bază solidă. Iubirea de sine îi creează loc celuilalt așa cum este. E dificil să fim. E o loterie deoarece ajungem să fim într-un fel fără a deține neapărat controlul. Datorăm hazardului la fel de mult ca părinților, educației și prietenilor. Stă în noi forța de a ciopli. Brâncuși n-a făcut decât să-și exprime interiorul cu dalta. A cioplit materii prime după ce a simțit, iar el a simțit să zboare. Cine a pus zborul în Brâncuși? Hazardul cel mai sigur.

Îmbrățișați viața așa cum vine. Suflecați-vă mânecile. Dați o formă vieții voastre.

Foto: Flavius Neamciuc

Elena Ferrante a intrat în viața mea. Volumele Tetralogiei Napolitane le-am primit cadou în urmă cu câțiva ani. O prietenă mi le-a dăruit. Insistă că eu sunt prietena genială. Primul volum din Tetralogie se numește Prietena mea genială. Când mi-a întins cărțile, a adăugat și comentariul despre cum că aș fi asemenea unui personaj. Am râs, firește! Râd când mă fâstâcesc, iar situația mi-a impus o dublă derută. O dată am râs ca să primesc complimentul, apoi am râs pentru că mă irit ușor când primesc cărți. Țin enorm la lecturile mele, la timpul dedicat cărților. Refuz să citesc orice pentru că se citește ușor. Citesc însă cu plăcere cărțile care au impresionat. Prietena mea de la grădiniță părea impresionată. Tot prietena mea este și insistentă. La fiecare convorbire telefonică, la fiecare revedere verifica: Ai citit Prietena mea genială, ai citit?
Zilele trecute am sunat-o să o anunț că am scos primul volum din bibliotecă. Probabil vocea m-a trădat că m-a asigurat că nu „prinde de la început.” Nu parcursesem prea multe pagini. Între timp am ajuns la 160. M-a prins, dar nici vorbă de vreo febră Ferrante.

În schimb am avut febra Mara. Mara a îmbolnăvit ușor casa cu emoțiile ei pentru evaluarea națională. A trecut. Am scăpat. Profit de ocazie, folosind-o pe Mara ca argument, să subliniez că școala Montessori nu este școala copiilor cu părinți bogați. Montessori este o școală unde performanța devine posibilă dacă elevul își dorește. Rămâne întrebarea: Pentru cine studiază elevul, pentru el sau pentru ambițiile părinților?

După ce s-au dat rezultatele de la evaluare, casa a respirat. Cu toții ne-am relaxat, iar eu mi-am reluat gândurile legate de scris. Nu m-am atins de laptop, nu am deschis blogul. De aceea descriu o stare de prea plin. M-am umplut și m-am pătat de gânduri și sentimente.

Cum am ajuns să fiu cum sunt? Privesc în urmă și rememorez aceleași câteva amintiri. Viața întreagă mi se rezumă la un număr mic, așadar, neimpresionat de amintiri. Inconștientul mi-a înghițit eternitatea care caracteriza adolescența. Zile întregi de plictiseală, de inactivitate, de inexistență aproape. Părinții mei considerau că hrana și acoperișul alcătuiau necesarul. Pasiunile și dorințele nu-i priveau. Oare ce copil nu e plin de dorințe care-l mână să exploreze? Pe mine m-a salvat biblioteca. Am citit în primul rând de plictiseală. De aceea m-au marcat cărțile lui Jules Verne și Alexandre Dumas. Călătoriile și aventurile s-au lipit de un suflet nesatisfăcut de realitatea anihilatoare de spirit. Anii impresionabili ai vieții i-am petrecut într-o societate cu o mentalitate primitivă. În contrast, un peisaj frumos, dealuri, păduri și fluviu, m-a provocat să mă exprim pe hârtie. Devreme am început să-mi exprim sentimentele amestecate, dar în maniera în care mi-aș fi dorit viața, iar eu îmi doream ceea ce citeam, nu ceea ce trăiam. Mi-am amestecat în asemenea hal dorințele și trăirile că am sfârșit să-mi suport viața fără dezamăgiri distrugătoare.

Mereu am un motiv pentru care să mă dau jos din pat. Mereu găsesc motiv să râd. Mereu găsesc lupte de dus. Ca femeie nici nu e greu. Misoginismul se manifestă brusc în aproape orice situație.

Oare cum o fi să trăiești într-o lume corectă, binevoitoare, blândă? Poate omul să trăiască fără lupte?!

Foto: Cristina Siminiceanu