Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "abandon"

Micul prinț a murit

De 16 mai, 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Micul Prinț a murit. Toți cei care l-au citit pe Exupery își amintesc șarpele de pe zid. Doar că eu nu fac referire la poveste.

Blogul este o unealtă. Prieteni sau colaboratori mi-l cer cu împrumut pentru o faptă sau altă. De obicei în preajma sărbătorilor. Să strângem cadouri de Crăciun. Să adunăm daruri de Iepuraș. Le dau vocea mea. Dacă pot face și eu ceva, fac.
Blogurile, asemenea romanelor de dragoste sau filmelor romantice, sfârșesc povestea unde ea începe. El și ea se căsătoresc după ce au învins piedicile. Adevărata provocare, a lupta cu plictisul într-o relație, trece sub tăcere. În cazurile sociale, un articol pe blog se sfârșește cu evidența cadourilor. Am strâns 100 de cutii de pantofi. Am strâns 1000 de cutii de pantofi.

Nimeni nu a povestit mai mult. Oare ce trup învelește puloverul alb așezat de mine într-o cutie de pantofi? Oare ce s-a întâmplat cu Micul meu prinț abandonat la naștere și operat la inimă trei ani mai târziu?

Aici cunosc finalul. Micul meu prinț a murit. Mi-au rămas niște fotografii în telefon și un video cum citeam Apolodor. Mi-e dor, mi-e dor, de frații mei din Labrador!

Oare Micul meu Prinț a aflat ce este dorul? Poate fi dorul posibil într-o asemenea viață? Abandonat la naștere. Măcinat de boală. Privit cu milă, dar nu cu iubire. Vizitat, dar neluat acasă. Distrat, dar nevrednic de protecția unei familii. Așa au arătat trei ani din viața unei ființe umane.

Din nou mă dezgustă rasa mea. Vestea m-a trimis în ora neagră și disperată a vieții. Furia mă transformă și poftesc să înjur, să caut vinovați, să fug în peșteră.

Nu o fac. Diversitatea e prea puternic impregnată. Socializez, râd, trec pe lângă spital și rememorez clipele petrecute cu Micul Prinț.

Această poveste s-a încheiat. Micul prinț e mort. Nu știu dacă e într-un loc mai bun. Știu sigur că a plecat dintr-o lume potrivnică lui.

În suflet îi port amintirea. De la moartea lui am mai făcut loc în mine pentru o nălucă.

Micule Prinț, mă bucur că am citit cu tine cea mai grozavă poveste a lumii. Doar așa imaginația mă asigură de prezența ta pe asteroidul B 612.

Cu bine, străina care ți-a sărutat fruntea.

Foto: Zenobia Lazarovici

Copilul cel mic rămâne în urmă

De 22 ian., 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Îmi dau seama că ceea ce mă face o mamă excepțională este încăpățânarea de a privi mereu în trecut. Pe alocuri sunt extraordinară. Mă simt obligată să adaug explicația pentru detractori.

Conflictele și durerile Marei le-am ascultat cu empatie. La fiecare întrebare a ei, am răspuns cu o poveste din copilăria mea.

Mama, tu plângeai când pleca unul dintre părinți de acasă? Tatăl Marei se plimbă între România și Germania de la trei luni ale ei.
Prima dată o iau în brațe. Îi șterg lacrimile. Încep.
Îmi amintesc o seară, Mara. Mamanu a scos valiza din dulap. Un geamantan mare, cu un exterior distins, niște romburi roșii și negre. La interior, o căptușeală fină de culoarea castanei coapte. A doua zi plecau, ea și sora mea, în concediu. Am insistat să merg și eu. Am protestat ca orice copil. Am plâns. M-am rugat. În nici un fel nu voiam să accept lăsatul acasă. Am plâns fără oprire. Mamanu a cedat. Cu mânuțele dolofane, mi-am pus singură hăinuțele în valiză. A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.

De aceea, Mara, nu te mint niciodată. Oricât de mult te necăjește adevărul, e de preferat minciunii. În dimineața aia am fost tare nenorocită. Abandonată, furioasă, umilită și neputincioasă. M-a luat tata și m-a dus la bunica mea. M-a adormit pe piept. Mergi cu mine la Craiova. Din nou m-am trezit singură.

Copilul cel mic rămâne în urmă. Cunosc practica în familiile cu doi sau trei copii. Înțeleg de ce procedează în felul acesta părinții. Când vine pe lume al doilea copil, părinții descoperă ce ușor este de fapt cu unul singur. Din experiența mea, n-aș recomanda părinților să-și lase mezinul în urmă. Sentimentele mele sunt prea intense. Dacă lăsați totuși copilul în grija bunicilor, nu ieșiți mișelește pe ușă într-un moment de neatenție. Tristețea e una, furia și umilința cu totul altceva.

Un alt episod din copilăria mea s-a petrecut ani mai târziu. Eram deja la școală. Mergeam cu caprele pe câmp, ne făcusem prieteni în satele de lângă. Câmpul anulase distanțele, egalase cu zero educația copiilor. Ne înțelegeam. Râdeam. Ne distram. Unii s-au îndrăgostit. Mai târziu alții chiar s-au căsătorit.

Episodul despre care o să povestesc eu pornește de la o nenorocire. Unul dintre noi a murit. Un băiat de 18 ani. Era așa frumos! Eu și sora mea stabilisem că seamănă cu Gregory Peck. Dacă închid ochii, parcă pot să-i recuperez din memorie zâmbetul și o ușoară decolorare a pielii pe unul dintre obraji. Suferea de lentigo. Acum știu, sufăr și eu de. Pe vremea aceea stăteam la soare în fiecare zi. Părinții ne protejau cu pălării și atât.

A murit. A căzut de pe cal. Nici unul dintre noi nu a crezut așa ceva. Suspiciuni în jurul morții lui au existat. Într-o zi am ajuns acasă. Fusese rândul meu să ies pe câmp. Casa goală. Am ieșit pe stradă. Am mers la vecina mea. Vecina mea era și prietena noastră. Nici ea nu era acasă. Mi s-a părut suspect. În vacanța de vară, la ora aceea a zilei, să nu fie acasă! Am pornit în jos pe stradă spre următoarea casă. O altă prietenă. Am strigat la poartă. A ieșit mama ei. Nu este acasă, dar eu de ce sunt? N-am plecat la înmormântare?!

Am pornit înapoi spre casă. Strada era pustie. Totul încremenit de la căldură. Câinii nu lătrau. De obicei oricine trecea pe stradă provoca o larmă supărătoare. Am trecut pe lângă casa prietenei. Goală! Tăcută! Am ajuns acasă. Goală, tăcută! Iar au plecat fără mine! Tristețe, furie, umilință, excludere.

A încerca să protejezi pe cineva prin minciună are consecințe. Cel lăsat în urmă acordă întâmplării o gravitate exagerată. Eu sigur mi-am exagerat suferința atunci. Acum privesc în urmă cu tristețe. Nu i-aș provoca Marei vreodată așa ceva. Să o exclud, să o subestimez, să o enervez. În ambele episoade m-am enervat cumplit pe mama și sora mea. Le-am făcut vinovate de nenorocirea mea sufletească.

Mama, tu cum ai renunțat la a băga degetul în gură? Mama, tu ai avut vreodată o prietenă, cea mai bună prietenă care să te facă să plângi? Mama, ca să faci copii de ce îți dai și tricoul jos?

I-am răspuns la fiecare întrebare. De fiecare dată cu un ochi în trecut. Cu cât privești mai departe în spate, cu atât vei vedea mai departe înainte. Winston Churchill.

Detestabilul, dacă nu vii, plec și te las singur

De 15 sept., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_1385Țin în mine de foarte mult timp un subiect. E delicat. Zic delicat deoarece nu am găsit o exprimare potrivită în care să nu pară că aș da o lecție.

Mă simt confortabil să vorbesc despre relații, despărțiri, sentimente, cărți, dar nu rezonez cu a da sfaturi părinților. Am o unică pregătire: am născut în urmă cu 6 ani.

Dar despre ceea ce urmează să povestesc e nevoie să notez. O nevoie și mai mare ar fi receptarea. Am observat că un procent mare de părinți își conving copiii să părăsească un loc sau altul cu următoarea frază: dacă nu vii, plec și te las singur!

Am oftat lung înainte să mă apuc de argumentare.

Dacă nu vii.
Dacă introduce o propoziție condițională. Să lăsăm gramatica, rețineți condiționarea. O condiționare anulează propria voință, iar copilul dumneavoastră o are și o manifestă din plin.

Nu. Negația care oferă întregului un caracter negativ.

Plec. O minciună. Nici un părinte nu pleacă fără odraslă. Adultul demonstrează cu lejeritate încălcarea cuvântului.

Te las singur. Frica de abandon o avem și am experimentat-o fiecare dintre noi. Să vă dau un exemplu. Prima zi de grădiniță. Să vă dau alt exemplu: părăsirea locuinței fie și pentru un scurt timp, poate mai scurt ca explicațiile și asigurările oferite copilului că revii.

Te las singur reactivează de fiecare data frica.

E calea ușoară. Înțeleg. Cei mai mulți copii capitulează, dar noi nu învingem. Provocăm durere din lipsa răbdării și a comodității.

Eu procedez cu Mara în felul următor. Când refuză să plecăm de undeva, întotdeauna are motivele ei, mă opresc în loc, o strig și îi reamintesc că nu plec niciodată fără ea, o întreb dacă asta s-a întâmplat vreodată, să plec fără ea, o determin să-mi răspundă prin întrebare și completez cu motivele pentru care îi cer să mergem.

De cele mai multe ori a venit singură către mine.

Zic.

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere

De 21 apr., 2016 8 Trăiri afective ale mele , , , , 0

398978_438846736125486_355710465_nMi-a fost dat să aud de multe ori. Proasto! Dacă e posibil să urăști un cuvânt, să porți dușmănie și aversiune unei unități de bază a vocabularului, vă confirm că prost/proastă e detestabil.

Am învățat să fac abstracție de termen. L-am lăsat în schimb să mă împresoare într-o situație anume. Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Am rămas cu privirea fixată pe imagine și text câteva secunde.

Reconfirm: aprob avortul.

O să iuțesc pasul prin semnificațiile întreruperii de sarcină. A decide dacă păstrezi sau nu o sarcină presupune mai mulți factori, implică gândire, prevedere și iubire. Unii s-au declarat împotriva avortului, iar riposta lor încalcă dreptul meu de a dispune de propriul corp.

Pe bigoți îi invit să consulte și studii de specialitate. Omul are dreptul să ucidă mamifere inteligente și iubitoare, marile primate au dovedit capacitatea de a trăi sentimente, dar acuză avortul. Aici e vorba despre specie și despre supraviețuire.

Pe apucatele entuziaste le poftesc la un exercițiu de imaginație. Înainte vă fac cunoscut că am experiența avortului. După unii, o proastă, după alții o păcătoasă. Dacă faceți parte din categoria celor devotate ideii că avortul înseamnă crimă și duceți sarcina până la capăt, felicitări, 9 luni de zile sunteți o eroină. Habotnicele or să vă susțină, or să vă aducă coronițe și tot ele, după naștere, o să arunce cu pietre în voi dacă nu ajungeți o mamă pusă în slujba copilului.

A naște nu te face mamă. Ești femela speciei, responsabilă de a căra fătul, o gazdă, ca o femelă cimpanzeu, macac sau gorilă. Pe ele avem dreptul să le ucidem. Mamă, instanță morală, devii.

Tot pe apucate le întreb: nașterea e tot ce ai realizat în viață? De acord. Să ziceam că ai născut între 20 și 25 de ani și faci afirmația, în socitatea ta, că pruncul semnifică tot ce ți-a ieșit bine în viață. Dar ce poți realiza până în 25 de ani?

Notez: facem copii pentru perpetuare, din ignoranță (cum să umplem anii unei vieți?), pentru un sens inexistent al aceleiași vieți, pentru economie și politică.

Un copil nenăscut implică gândire, prevedere și iubire. A duce o sarcină până la capăt nu reduce numărul copiilor abandonați. Copii fără afecțiune, fără viitor, fără ajutorul acelor religioși care condamnă un făt neviabil. Câți dintre ei adoptă sau au grija celor abandonați? Ce semnificație are o singură mângâiere într-o perioadă, copilărie sau adolescență?

Nici o femeie nu devine mai bună prin naștere, dar o femeie ajunge mamă prin iubire și educație.

Lăsați femeile să decidă asupra corpului lor, asupra fătului, asupra educației. Isteria din jurul avortului e pură grandomanie a oamenilor incapabili de sentimente autentice, doar contrafăcute.

Dacă tu ești proastă, de ce să sufăr eu? Nu avortului!

Când un copil abandonat privește tavanul alb și înnebunitor al spitalului unde a fost abandonat ce fel de mamă a avut? Bigoții ar fi considerat-o proastă dacă avorta. S-a dovedit inteligentă. A născut și și-a lăsat copilul.

Atrag atenția, dacă cineva se încumetă pe subiect, că aici nu e vorba despre a respecta părerea cuiva, ci de a o accepta.

Faci copilul? Bravo!
Nu faci copilul? Îmi pare rău pentru ceea ce urmează.

Nici o femeie nu e proastă că avortează, e nenorocită, e tristă, e indiferentă, dar nu lipsită de inteligență. Am o asemenea experiență și compătimesc femeile cu care împărtășeșc. Femeile care condamnă sunt și ele într-o categorie care trebuie compătimită, dar nu de către mine.

Reconfirm: aprob avortul.

Îmi pare rău pentru voi toate și voi toți care mă desconsiderați.

Sincer!

Blogul, fabrică sau atelier

De 22 oct., 2012 8 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Uneori, dacă dau măsură pentru uneori, iese un număr mic, un număr de pe un deget al unei singure mâini, un gând a căutat să-mi câștige favoarea faptei.
Renunțarea la blog, renunțarea la scris.
Să abandonez nu numai mâzgălitul pe această platformă, dar și scrisul sub oricare altă formă.
În zilele acestea, în care sunt atrasă de ideea de abandon, gândurile negre se înmulțesc excesiv și ușor.
Rămân fără rost.
Scriu fără rost.
Mă îndemn să las visul literar și să-mi caut o meserie, să muncesc 8 ore pe zi într-un loc de unde să primesc un salariu fix. Dar în momentul în care celule cenușii deslușesc în intenția mea o muncă cu program fix și fără mir mă paralizează. E necesar să mă așez atunci, să privesc tavanul și să scot de la scris și blog doar notele pozitive.
Sâmbătă, într-un gând de abandon al blogului, am mers la Teatrul German de Stat să-l ascult pe Radu Beligan.
În timp ce-l ascultam pe măiestrul actor, cu insatisfacția asmuțită împotriva-mi, s-a instalat o armonie între suflet și gând.
Scriu. Am și eu talentul ăsta.
Citesc. Am și eu plăcerea asta. Zilele mele nu pot fi lipsite de foșnetul paginilor de carte.
Apreciere. Am și eu parte de reverențe.
Răbdare. Am și eu…
Nu am răbdare.
I-am dat dreptate cu urechea lui Radu Beligan, cu muncă, cu seriozitate, cu răbdare ajungi bun în ceea ce faci, culegi roadele din ceea ce faci.
Produsul meu nu se fabrică, se creează, iar creația are nevoie de timp.
Mi-am aliniat sufletul, gândurile și așteptările. Pentru moment zac în armonie.