Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "apartament"

O casă cu plinte de plastic, o femeie cu pantofi scâlciați

De 19 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Recent am văzut o casă. Cârpesc apartamentul comunist de ani de zile. De câteva luni mă reprezintă. Intru în casă. Ce frumos e la mine acasă! Îmi zic. Ies din casă. Stau în ușă și privesc. Ce frumos e la mine acasă! Îmi zic. Este! Este frumos pentru că mă reprezintă. Făt Frumos consideră că sufrageria arată ca a unei mătuși căreia nu-i muți perna din loc. Firește că-l contrazic, dar îmi plac lucrurile la locul lor.

Tot de câteva luni am născut. Mara, Mateiu și Motan subliniază necesitatea unei case cu o curte mică unde să-i scoți și să uiți de ei. Glumesc! Ajung la propoziția de început. Recent am văzut o casă. Nu m-aș lăsa dusă din apartament, dar Făt Frumos mă ademenește cu pădurea și cu un petec de iarbă unde să ies cu copiii desculți când plouă și când ninge.

Pentru a treia oară, am văzut o casă. Mi-au picat ochii pe plinte. Plastic! O casă cu plinte de plastic arată ca o femeie în rochie Dior, dar cu pantofi scâlciați. Groaznic! Am revenit în apartament. Am deschis ușa. M-am descălțat. Am aruncat geanta de pe umăr. L-am așezat pe Mateiu în scăunel. M-am oprit în mijlocul sufrageriei. Ce frumos e la mine acasă! Frumosul include plinte de lemn, o bibliotecă albă, o canapea de la Mosen, un spărgător de la o prietenă, dar mai ales sufrageria conține moștenirea mea.

Pare că nu reușesc să accesez partea creierului responsabilă de calcule. Pare că nu o să las copiilor mei case și mașini. Pare că le las sute de cărți, mii de povești și autori monumentali. Mai este ceva ce nu pare, este. Acel ceva se numește individualitate conștientă. Pompos spus, știu!

Și totul se trage de la plinte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Insidecor. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?!

De 5 ian., 2021 0 Colaborari , , , , 0

Mi-am propus să permit cititorilor selecți ai acestui blog să ia o pauză de la lecturile mele actuale, Diplomația și Mari gânditori politici. Doar o pauză. Mai am 300 de pagini din Diplomația și 200 de pagini din Mari gânditori politici. Mai am și două luni până la marea dezumflare. Așa că o să mai auziți despre aceste cărți. Unii poate o să vă lăsați și provocați. Oh, ce satisfacție pe mine!

Vă mai amintiți că v-am sugerat într-un articol să renunțați la cadourile de mântuială și din obligație? Să continuați să dăruiți și în lunile ianuarie și februarie pentru a evita un faliment festiv în decembrie? Am făcut asta. Îmi propusesem chiar să aduc în atenția cititorilor și cadourile pentru casă. De vreo câțiva ani am grijă ca apartamentul să apară pe lista de cadouri. Mă răsfăț cu o rochie neagră, iau și un preș de baie pentru apartament. Îmi programez un masaj, vopsesc și faianța hidoasă de pe balcon.

Lucrez de acasă, iar ambientul contează enorm pentru mine. După ce am vopsit faianța de la balcon, pe lângă îmbunătățirea estetică, dispoziția mea s-a schimbat. Scriu. Fix ca acum. Iau o pauză. Fix ca acum. Privesc pe balcon. Zâmbesc. Ion, sculptura, pampasul, spărgătorul de nuci și albul faianței mă binedispun. Nu mă provoacă ca un peisaj la munte sau la mare să scriu texte frumoase, dar nici nu mă încrunt ceea ce este extraordinar. Am un rid enorm în frunte.

Anul acesta i-am dăruit apartamentului, pe lângă profile noi la balcon, și mobilă albă de la Insidecor. Cărțile mele primesc rafturi elegante și interesante. Când am purtat discuția cu un reprezentant de la Insidecor am accentuat nevoia mea de frumos și prețios. Orice cârpesc sau schimb în casă vine cu o condiție. Să nu pară ieftin. Dacă este, mă bucur. Dacă arată, mă enervez.

Îmi trăiesc viața fără un scop anume, fără pretenția vieții de apoi. Pentru mine fiecare zi primește un sens și fiecare zi mă bucură sau mă disperă. Toate zilele doresc să conțină o cantitate de frumos. De aceea nu păstrez pentru viitor, nu pun bine, nu economisesc. Satisfacția e atât de mare când beau dintr-o ceașcă desăvârșită de cafea, când îmi acopăr corpul cu o rochie de mătase, când mă întind pe canapea și îmi admir cărție așezate pe rafturile mele de la Insidecor!

Lucrez pentru a doua oară cu cei de la Insidecor. Mi-a ajuns la urechi că au prețuri aberante. Am fost îndemnată să caut preț decent la alte firme. Psihologic, ca reacție imediată, mă împotrivesc ca un copil. Nu-mi spune mie nimeni ce să fac și cum să fac! După prima reacție, am revenit la un raționament construit în timp.

Puțin îmi pasă dacă un produs este scump, acceptabil sau ieftin. Prima întrebare este. Îmi permit sau nu?! A doua întrebare. Execuția îndeplinește o condiție obligatorie? Produsul arată ieftin sau prețios? A treia întrebare. Prețul include și activități creatoare sau doar muncă îndeplinită?

Personal mi-aș mobila casa numai de la designeri, cu accent pe designerii români. Hedonismul e un stil de viață. E un stil de viață ales, cultivat și menținut cu datorii. Ca persoană, m-am educat ca ființă prețioasă. Nu aș alătura ființei mele obiecte ieftine. Nu-mi ascund nici snobismul, mai ales cel intelectual. Eu nu citesc la grămadă, citesc selectiv. Eu nu mă îmbrac la modă, mă îmbrac în continuarea minții sclipitoare. Nu-mi mobilez casa exclusiv cu funcția utilitară, ci caut utilul, minimalismul și esteticul.

Insidecor reprezintă un partener potrivit pretențiilor mele. O să revin cu fotografii după ce-mi vine rândul la montare. Montarea pică în același timp cu marea dezumflare. O să aibă loc o primă ședință foto cu Mateiu prezent lângă mine. Până atunci mă întorc la cărțile mele.

Foto: Bogdan Mosorescu

Am avut o grijă, să nu fac rahatul praf! Produsele Kerakoll m-au salvat, faianță albă ca o lebădă

De 3 nov., 2020 3 Colaborari , , , , 0

În anul 2015 m-am mutat la bloc. Mi s-a povestit că în primul an de viață am mai locuit la bloc. Nu am nici o amintire de atunci. De când îmi pot aminti, eu mă știu la casă. Crescută la casă, cu o curte plină de animale și cu strada ca loc de joacă, viața la bloc m-a obligat să revin asupra felului de prezentare. Dialog repetat între mine și mamanu. Mamanu, ne lipsește beciul de acasă. Nu putem ține varză murată pe balcon. Mamanu, ne lipsește podul de acasă. Nu punem cârnații la uscat pe balcon. De ce? De ce? De ce? Din cauza mirosului.

Mirosurile reprezintă o parte esențială a conviețuirii la bloc. Nu există maniere când vine vorba despre miros. De aici am ajuns repede la concluzia că într-un apartament este nevoie de spațiu. Am început descotorisirea. Mamanu are o personalitate strângăreață. Am descoperit-o și în studiile lui Freud și Jung. Nu aruncă nimic. Totul se poate refolosi la un moment dat. Așa s-a declanșat războiul rece dintre două generații.

După descotorosire, am trecut la cârpeală. Sunt un cârpaci. Nu pot financiar să închid apartamentul și să-l dau în renovare unei firme. În loc de, repar, recondiționez, înlocuiesc. Am recondiționat ușile. Ușile aveau puterea de a mă face să plâng. După uși, am dat jos faianța din bucătărie și baie. M-am simțit grozav stând în spatele meșterului în timp ce lovea faianța. Distrugerea seduce prin promisiunea reînnoirii. Am vopsit ușile unui dulap, am vopsit ferestrele. În câțiva ani am schimbat fața apartamentului, iar cel mai mult a contat rașchetarea parchetului. În prezent derulez proiectul Balconul. O altă transformare care m-a solicitat. De câteva zile am vopsit faianța. O vopsea specială pentru, m-a scutit de înlocuire.

După ce am adoptat minimalismul ca stil de viață, un minimalism adaptat, am început să caut activități legate de designul interior. Interesul m-a purtat la seminarele Tempini. Am participat la vreo trei. Ce mai mare realizare? Socializarea. Când am întrebat de vopsea, inginerul Rareș Bradeanu a intermediat întâlnirea mea cu cei de la Casona. Serviciile profesionale de consultanță mi-au pus la dispoziție una dintre cele mai bune vopsele.

Ambele balcoane le-am vopsit în alb cu produse de la Kerakoll. Am avut o grijă. Să nu fac rahatul praf, vorba lui mamanu. Am urmat pașii pentru vopsire. Am cumpărat lavetă specială. Am cântărit exact cantitățile. Am șters faianța ca în filmul Karate Kid, o activitate aparent inutilă, dar tocmai Keragrip Eco Pulep îmi fixează chiar în timp ce scriu vopseaua pe faianță. La final m-am pricopsit. Am o faianță albă ca o lebădă.

Am cârpit. Cârpesc. Mai am de. Să refac instalația electrică. Să schimb ușa de la intrare. Să înlocuiesc biblioteca. Multe de făcut, multe de citit, un copil de născut.

Notă: Recomand produsele Kerakoll.

Destul e destul! Bienala timișoreană de arhitectură Beta 2020 s-a încheiat

De 27 oct., 2020 0 Colaborari , , , , 0

Ieri am anunțat că urmează să devin pentru a doua oară mamă. Mă simt mult mai bine de când am dat publicare articol. În ultimele luni, de câte ori scriam, mă apăsa ceea ce nu voiam să dezvălui. V-am mărturisit că mă grăbesc să termin niște cărți, Diplomația lui Kissinger și Mari gânditori politici. Motivul l-am lăsat nerostit. Mă grăbesc deoarece mintea mea se încețoșează. Nu dorm mult de la sarcină, dar tot mai des dorm pe mine. În acestă stare ritmul de a citi s-a încetinit.

E un blog personal. Scriu despre mine, iar când ascund ceva, nesuferita senzație de impostoare mă copleșește. Lupt de ani de zile cu această senzație care mă urmărește, iar o sarcină ascunsă i-a creat condiții favorabile de dezvoltare. Ieri am pus frână. Destul e destul!

La ce vă gândiți când auziți Destul e destul? La o mamă cu mâna în șold care își ceartă copilul? La un partener gelos? La un tată exasperat? La expoziția Enough is Enough care a avut loc în cadrul Bienalei de arhitectură Timișoara? Poate unii ați participat. Poate unii ați auzit. Poate unii citesc acum, aici.

De la începutul lunii, la Timișoara s-a desfășurat Bienala de arhitectură Beta 2020. S-a încheiat în această duminică cu o proiecție de film In Comparison de Harun Farocki. Am participat la deschiderea expoziției Enough is Enough. Am ajuns la un eveniment despre managementul deșeurilor. Am ratat alte evenimente din cadrul Bienalei. N-am scris despre nimic. De ce? Pentru că dorm foarte mult pe mine și mă consum în griji de mamă nebună care e convinsă că va pica drobul de sare.

Mi-am ordonat azi gândurile și am decis să vă vorbesc despre scara blocului pornind de la Bienală. În orice bloc din România intri, dacă este ridicat înainte de 1990, te izbește, în afară de putoarea subsolului, o ambianță deprimantă. În orice bloc comunist, Dostoievski rescrie la nesfârșit condițiile de viață ale familiei bețivanului Marmeladov. Așa trăiesc milioane de persoane în România. Părăsesc apartamentul traversând o zonă care mâhnește profund sufletul. Revin în apartament traversând aceeași zonă.

În cadrul facultății de Arhitectură există specializări care ar putea să ne scape definitiv de hidoasa scară a blocului comunist. Planificare urbană, de exemplu. Sau Proiectare de interior. Sau Studiul formei și ambient. Sau. Soluții sunt, banii lipsesc, dar neputința nu se trage nici măcar de la buget, ci de la atitudinea românească. Merge și așa.

Condițiile de viață contează în sănătatea fizică și psihică a individului. Ca stadiu, românul e încă blocat în umplerea burții, dar întotdeauna se găsesc câțiva frumoși nebuni care să se lupte cu morile de vânt. La toate astea mă gândeam în timp ce am traversat hala de la muzeul Corneliu Mikloși pentru expoziția Enough is Enough. Ar fi sunat incredibil și în română. Pentru că Destul e Destul! Unii dintre noi înjurăm și dezaprobăm atitudinea Merge și așa. Unii dintre noi acceptăm să muncim în pătrățica noastră și să lăsăm deoparte plângerile pe rețelele de socializare.

Destul e Destul! Mai ales în România.

Pensionarii români au o anumită gândire și un anumit comportament. Viața le-a trecut. Așteaptă să moară.

De 11 aug., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Locuiesc la bloc. Am un apartament comunist renovat după chip și asemănare. L-am umplut de cărți. L-am ferchezuit cu o hartă imensă. L-am făcut mai subtil cu o sculptură. Arăt cum pot spre ce aspir.
Lucrez de acasă. Scriu pe un blog de 14 ani. Scriu dintr-un apartament de cinci ani. Inevitabil, vecinii s-au strecurat în universul meu. Un vecin vizionează filme porno dimineața, iar partea sonoră ajunge și la mine. O vecină mă exasperează cu o antipatie provocatoare. Mereu îmi bate la ușă când repar ceva prin casă. Un alt vecin mă pândește când ajung acasă. Vecina, vecina, ce faceți? Am văzut că aveți cărți. Pot să împrumut? De la prima cerere până la ultima, am dezvoltat un sistem. Vecinul bate la ușă. Îi deschid. Îl poftesc înăuntru. Îl las să se plimbe la rafuri. Îi recomand. Nu am vrut. A insistat. A cerut ceva ce citesc eu. Așa a lecturat Freud, Jung, Lucian Boia. A cerut ceva povești de dragoste. Așa a lecturat Pacientul englez, Animal pe moarte. A cerut autori români. Așa a lecturat Daniel Vighi, T.O. Bobe. Cărțile apăreau într-o zi pe dulapul de la intrare.

În prezent stau două cărți pe dulapul de la intrare. Nu le-am pus la loc în bibliotecă. O să le mai las acolo o vreme. Mamanu mi-a comunicat acum câteva zile că vecinul-cititor a murit. Primul gând a fost la cărți. Oare ce titluri au rămas la el? Apoi am zâmbit trist. Am rămas cu vecinul cu filmele porno și cu vecina cu spiritul obtuz. Vine toamna. O să ies în frig și ploaie ca s-o duc pe Mara la școală. La revenire, vecinul nu o să mai aștepte pașii mei ficși ca să-mi ceară cărți.

Nu cunosc detalii despre viața vecinului. Un domn bătrân cu un păr complet alb, dar cu o inimă zdrobită de dragoste în tinerețe. M-a prins cu cana de ceai în mână într-o dimineață. Gestul acesta a însemnat pentru el că mă poate reține. Mi-a povestit despre ce a citit, ce impact a avut asupra lui. Exclama uneori: Freud ăsta! Înțeleg de ce îți place, vecina! Animal pe moarte mi l-a pus în mână. Am iubit și eu așa în tinerețea mea. Nu-mi amintesc dacă am încercat să leg un dialog.

Iar acum nu mai este. La nivel personal, purtarea vecinului m-a făcut să mă simt specială. Am împrumutat cărți unui pensionar român. Pensionarii români au o anumită gândire și un anumit comportament. Viața le-a trecut. Așteaptă să moară. Presupun că și vecinul a așteptat, dar cu o minte deschisă poveștilor.

Pentru că împărtășim iubirea de povești, o să-l așez în stele. Când le privesc, o să-mi râdă de acolo împreună cu Feli, Micul prinț orfan operat pe inimă. Probabil fiecare dintre noi adunăm pe parcursul vieții câteva stele rătăcitoare, dar pătrunzătoare.

Foto: Bogdan Mosorescu

Prefer compania celor care arată spre ceea ce aspiră, nu a celor care arată ce au

De 3 iul., 2020 2 Călătorii , , , , 0

De cele mai multe ori, situațiile din viața personală mi se potrivesc cu lecturile. Am evitat elegant patetismul desprins din adverbul întotdeauna. Dar întotdeauna se potrivesc. Când am împachetat pentru Germania, pe lângă cartea din geantă, mereu port o carte în, am adăugat în rucsacul cu laptopul și Cei patru cavaleri ai Apocalipsei de Ibanez. Invitată în casa unui neamț, într-o după amiază de duminică tihnită, i-am citit o frază abia subliniată. Singurul popor liber de pe pământ suntem noi, deoarece știm să ne supunem. În roman, afirmația îi aparține unui neamț. De aici discuția a ajuns la Bismarck, apoi la Kissinger. Eu mi-am exprimat dorința de a citi Diplomația lui Kissinger. De ce Kissinger? La ce mă ajută în muncă? O să fac un eseu? Nu agreez să scriu în felul acesta despre cărți. Mi se pare plictisior. Nu mi se potrivește. Orice citesc, aplic pe mine și situațiile întâmpinate. Espresso? Am sorbit lichidul magic. Ni s-a alăturat soția. Soția, româncă, justifică prezența mea în acea casă.

Firește că am profitat de masa de prânz pentru a povesti despre Muma Pădurii din România. Nu pierd nici o ocazie. De la Muma Pădurii am trecut la subiecte de actualitate: diaspora română. Cum de fapt nu se schimbă românul, deși a părăsit țara. Dezrădăcinarea de pământ nu duce obligatoriu la civilizație. Civilizația înseamnă o continuă cizelare a spiritului, respect față de semenul tău, admiterea părerii celuilalt, îmblânzirea moravurilor. Exemplu de împletire a lecturii cu viața. Citatul este din Cei patru cavaleri ai Apocalipsei.

Românii se mută în Germania. Muncesc în Germania. Trăiesc în continuare în România prin izolarea în grupuri de conaționali. Nu se expun la sufletul nemțesc. Acceptă partea rațională, funcțională și muncitoare. Dar neamțul folosește ambele emisfere extraordinar, visează și muncește, muncește și visează. Românilor le rămâne străină parte cu visatul. Vinovați sunt ambii. Românul nu e curios. Neamțul nu e interesat. Respingerea reciprocă se anulează în registrul superior al toleranței. În casa prietenilor mei, într-un living cât apartamentul meu, le-am mărturisit deruta mea. Cum o să fiu gazdă în România? Îmi lipsește spațiul. Apoi le-am oferit îndrumări.

Am început să povestesc despre Oscar Wilde, despre casa și stilul familiei Wilde. O scurtă menționare despre evenimentul Wilde dorit să se întâmple în toamnă m-a întrerupt. Despre ce vorbește? Despre Tricou. Aha, ia, continuă. Așa și casa mea, apartamentul. Apartamentul arată spre ceea ce aspiră. Nu arată ceea ce are. Materialul trece sub intelectual. Dau mese într-un cadru intim. Spațiul mă obligă. Dau conversații bune într-un cadru monstruos. Biblioteca mă susține.

Mă obsedează această afirmație descoperită în cartea despre soții Wilde. Să arați spre ceea ce aspiri. La fel și cu oamenii. Prefer compania celor care arată spre ceea ce aspiră, nu a celor care arată ce au. Iar acum mă gândesc la cei 37 de ani ai mei. M-am așezat confortabil în mine, în apartamentul meu. Ieri dimineață mi-am luat sânge. Corpul cere atenție și îngrijire.

Închei acum. Înainte de punct, notez pentru curioși. Cavalerii Apocalipsei sunt o temă creștină. Călăreții reprezintă Ciuma, Războiul, Foametea și Moartea. Călăreții pe caii lor, calul alb, negru, roib și șarg, aduc Apocalipsa asupra lumii înainte de Judecata de Apoi. Mai există și o pictură a lui Albrecht Durer cu. Și un film. Dacă sunt curioși. Dacă nu sunt, nu contează, eu oricum scriu.

În fiecare dimineață mă ridic din pat Penelopa

De 7 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Când mă trezesc, în fiecare dimineață, fără nici o excepție, mă ridic din pat Penelopa. Toată munca din ziua anterioară, mă refer la aspirat, s-a pierdut. O iau de la capăt. Vecina de sub a bătut în țeavă. A făcut o glumă la lift. V-ați luat un elefant? La magazin m-a oprit pentru un mic discurs. Am înțeles-o. Viața la bloc ne obligă la o participare indezirabilă în intimitatea altora. Suntem cu toții o prezență absentă. Dau cu aspiratorul zilnic. Îmi pare rău pentru zgomot. Zilnic? Brusc m-am simțit prost. Mi-am stricat dispoziția. M-am stresat.

Prepar micul dejun și numele meu este Cenușăreasa. Spăl. Gătesc. Aspir. Dau cu mopul. Șterg praful. Când mă opresc din trebăluit, mă așez pe canapea Mary Poppins. Cum să-i stimulez Marei imaginația? Filmele s-au dovedit un suport excelent. Când Mara pune întrebări, adopt atitudinea socratică. Nu mă remarc în mod deosebit în reprezentarea de Socrate. Refuz să mă amestec în temele Marei. Am cotrobăit după DOOM. M-a tot bătut la cap cu semnele de punctuație. I-am pus dicționarul în brațe.

Trece jumătate de zi. Mă întind pe jos. Sunt Jane Fonda. Îmi țin respirația. Îmi întind oasele. Îmi contract mușchii. Adun izoprenul, fantastică investiție în izolare, și mă ridic mamă. Ce avem de mâncare? Eu nu mai mănânc gulaș. Pot platou? Dar ceva dulce? Creierul de mamă descurcă situațiile și mă aventurez să fiu Simone de Beauvoir. Scriu. Mă disciplinez. Citesc. Adun informații. Plănuiesc.

Pe la miezul nopții mă așez în pat. Mă chestionez. Cine mai sunt la ora asta? Reprezentările par să doarmă. Mă ivesc și eu obosită printre perne. Glumesc cu mine. Dacă mâine mă trezesc și refuz să fiu Penelopa? O alung pe Cenușăreasa? La naiba cu Mary Poppins!

Poate mâine o să fiu mai multe ore eu. O să mă gândesc la asta în timp ce spăl vasele. Acum merg să întind rufele. Urlă mașina de spălat. Să nu o audă vecina.

Foto: Bogdan Mosorescu

Făt Frumos și Cosânzeana. Test de suportabilitate la rău

De 25 mart., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Ce se mai poate întâmpla într-un apartament în care trăiesc cinci suflete? În această perioadă am părăsit propriul apartament și am venit, cu motan și copil, la Făt Frumos. Ne dorim cu ardoare conviețuirea în condiții de stres. Ne testăm suportabilitatea. Au trăit odată trei persoane și două pisici într-un apartament la etajul șapte.

Motan nu s-a simțit prea bine. A consumat florile culese de Mara de la pădure. Eu am terminat Introducerea de la Ființă și timp de Heidegger. Mara a miorlăit puțin într-un spectacol fără spectacol. Nu-mi place matematica, mama, nu-mi place! Am luat-o în brațe, am lipit-o de mine și am mângâiat-o pe spate. Matematica o să te facă o perioadă să plângi. Ăsta e doar începutul. Îmi pare rău. Azi am gătit pentru prima oară supă cu găluște. Mi-a ieșit extraordinar. Asta dacă nu cumva și gustul s-a schimbat în izolare.

Curățam legumele și mă gândeam la Aziz. L-am lăsat în peșterile Marabar cu domnișoara Quested. Asta este beletristica de calitate. Ți se bagă pe sub piele. Nu te mai poți desprinde din poveste. Citesc, pe lângă Ființă și timp, O călătorie în India de E.M. Forster. Ființă și timp mă provoacă pe mine să plâng. Scopul lucrării este elaborarea fundamentală a întrebării privitoare la ființă. Eu dacă o să plâng, o s-o fac cu spectacol. Mă pun live pe facebook. Să afle lumea întreagă ce face cartea din mine! Ce face cartea din mine când nu gătesc sau trebăluiesc.

Avem un program fix, dar lejer. Ne trezim când vrem noi. Pare că vrem la șapte dimineața. Mara își face temele. Eu îmi beau ceaiul și citesc. Trebuie să-i amintesc Marei să scape de pijamale și să spele pe dinți. De ce? Pentru că. După teme alergă, dar nu e nevoie, la tabletă să se joace Roblox. Trebuie să o strig să vină la mine cu Enciclopedia pentru copii. De ce? Pentru că. Citește apoi Zoe la zoo și sintetizează într-o respirație și într-o frază cele cinci pagini. Desenează. Ne jucăm Squadro cel mai des. Aleargă la tabletă. La masă întotdeauna mă roagă s-o aștept. O aștept când nu intru vijelios în cameră și pun mâna pe tabletă. Înainte de cină facem pilates. De ce? Pentru că. Vizionăm filme care o plictisesc în general. Azi am pregătit Black Beauty. Ieri ne-am apropiat capetele pentru Notre Dame de Paris.

Suntem fericiți și nu știm. Pisicile dorm. Mara desenează. Făt Frumos privește pe geam. Eu manifest o ciudă. Câștig sau nu lecturându-l pe Heidegger? Gândirea îmi eșuează. Văd. Simt. E miercuri azi? Întreabă Făt Frumos. Dau din umeri. Nu știu. Cine mai știe?!

Foto: Mile Sepetan

La mâna meșterilor. Apartamentul sunt eu

De 5 sept., 2017 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

În luna mai, prin decizia de a renova bucătăria, am pătruns încrezătoare în lumea meșterilor actuali. Am crescut lângă un bunic bun la toate și un tată lipsit de orice plăcere pentru detalii. M-am considerat pregătită pentru orice.

La 1 mai, meșterul și-a anunțat prima zi de șantier. În calendar am bifat-o cu absența lui. A început două zile mai târziu. S-a apucat cu avânt de lucru, iar după o săptămână a prins suficient curaj să-mi critice ușile proaspăt recondiționate. A exprimat cu certitudine că am fost jecmănită. Dacă veneam la el, aș fi avut alt preț.

O poveste pe scurt, după o lună jumătate de lucru cu pauze dese și zile lipsă, a abandonat șantierul din apartamentul meu. A început prin a nu mai răspunde la telefon. Luna iulie am fost în așteptare, iar luna august am fost vizitată de mai mulți meșteri cărora să le încredințez o muncă înjumătățită. Entuziasmul și mâna de lucru a primului meșter m-au împins să cred că pot înfăptui mai multe. Am spart băile, am zugrăvit camerele.

Am rămas cu o baie nefinalizată și o baie devastată, cu bucătăria nefuncțională, cu dormitor nezugrăvit, cu un hol asemenea. Adevărul este că nu am mai făcut un duș în casa mea din luna mai.

Aseară mi-am luat la revedere de la meșter. Am rămas acum la mâna instalatorului și a electricianului. Nu am un caiet de sarcini de la șantier. Am avut în lunile astea de multe ori o reprezentare de femeie proastă prin gestul cu care ridicam din umeri și răspundeam că nu știu la întrebările meșterului care a avut bunăvoința să-mi termine lucrarea.

Nu scriu acest text pentru a critica meșterul, nici pentru a-mi exprima dezamăgirea. Consider că e necesar pentru mine să las niște însemnări. În lipsa unui buget pentru a angaja o firmă, am făcut compromisuri. Am angajat meșteri care au lucrat după programul lor de muncă. Pentru ei, bani de buzunar. Ca mine, suntem un număr copleșitor. Sumele exorbitante percepute de firme, de arhitecți, de designeri, ne împing spre alternative monstruoase.

Dacă necesitatea este pentru renovare, iar bugetul nu suportă profesioniști, puteți totuși să luați unele măsuri. Prima, cereți un caiet de sarcini în care să fie însemnate toate materialele folosite. Regula sfântă, NU PLĂTIȚI ÎN AVANS. O regulă a sănătății mintale: nu vă enervați!

Dețin un apartament zugrăvit în prezent. O bucătărie renovată cu o splendidă fereastră cu ramă galbenă. O baie în care închid ochii la detalii. Multe lecții învățate. Avantajul obținut din acestă experiență constă într-o casă care vorbește despre mine. Iar pe viitor, după mărirea bibliotecii, după hărțile adăugate pe pereți, după tablorile atârnate, după covoare și scheletul uman, va semnifica o radiografie a personalității.

Apartamentul sunt eu.