BRAVĂM

Scrie! Scriu.
Despre cumulusul prins cu coada ochiului de la balconul dormitorului. Despre blocurile inestetice. Despre nucul care și-a schimbat poziția verticală. Despre rufăria albă și mirosul de Igienol.

Continuă! Continui.
Despre a infera. Obsesiv și fără rezultat am căutat în memorie acest verb în timpul petrecut în Bali. S-a declanșat la întrebarea: Cum este acolo? Și atunci am știut că trag o concluzie generală din mai multe fapte particulare: din zâmbetele oamenilor, din trafic, din conversații pasagere. Viața pare frumoasă în Bali, dar eu n-am trăit viața în cele câteva zile. Mi-am aruncat privirea.

Mai departe! Mai departe.
Ajunsă acasă m-am îndreptat spre bibliotecă, partea stângă a ei, privind printul Josephei Blanchet. Cartea cu cotor galben semnată de Bertrand Russell mi-a pus sub ochi verbul a infera. AI-ul nu m-a ajutat să-mi amintesc, cu toate informațiile introduse. Mi-a sugerat: a deduce.

Alt verb! Alt verb.
A brava. Îmi tot frământ mințile. Bravăm. Cum să distingem adevărul de bravadă? În orice ochi mă uit. În orice gând exprimat. În orice reacție. Bravăm.

Citește! Citesc.
Eseurile lui Sapolsky despre biologia condiției umane mă relaxează. Nu se compară cu De ce fac zebrele ulcer? sau Behave. Cu cele două am ridicat greutăți cu mintea.

Detașează-te! Ușor de tastat.

Disciplinează-te! Câteva litere în plus de tastat.

Acceptă-te! Mă.

 

CA DINTR-O JUCĂRIE

Îmi prinde bine să ies din casă. Ies rar și doar de nevoie. Trei nevoi principale mă scot pe ușă afară: copiii, mâncarea și piciorul.
Îmi prinde și mai bine să scriu. Scriu rar și ca să mă suport. Lipsa scrisului mă umple de neliniști. Mă simt amenințată de inutilitate.
Deși știu ce-mi prinde bine, să ies, să scriu, aleg să mă izolez și să nu mă ating de laptop. Par să mă pedepsesc. De ce?! Caut să-mi răspund. Citesc literatură de specialitate de peste un deceniu. Trag speranță să descopăr fraza care să conțină cheia personalității mele. Să subliniez și să-mi scriu numele sau simplu: eu.

De ce sunt nervoasă? De ce mi-e frică de un rău invizibil? De ce uit cuvintele? De ce mă victimizez?

Sunt în căutarea unui terapeut care să mă îndrume spre mine. Am fost și sunt fascinată de propriul eu. Pentru că nu știu cât am ales eu pentru mine în viață. Voi știți cât ați ales pentru voi?

Biologia și psihologia ne zăpăcesc când nu ne lămuresc. Zilele par a fi egale între derută și claritate. Mi-e clar că plimbarea de azi dimineață și textul acesta contribuie la calitatea vieții. Ieri am zăcut cât mi-a îngăduit rolul de mamă. Maternitatea, mi se pare uneori, m-a salvat. Fără copii, aș plonja în neajutorare. Zile întregi de neajutorare, singurătate și plângere de milă. Mă detest pentru aceste stări.

Atitudinea melancolică mi-am interpretat-o ca un efect al literaturii. Fascinată de aventurile lui Dumas și Verne, subjugată de personaje ca Raskolnikov, Lucien de Rubempre, Hans Castorp, mi-am ruinat posibilitatea de a fi mulțumită de realitatea înconjurătoare. Cam ceea ce fac rețelele de socializare azi pentru copii.

Orice fac, oriunde ajung, realitatea abia îmi ajunge la nas, rareori îmi umple sufletul. În același timp, râd și conversez cu drag și ușurință. Mă holbez cu obstinare la creste de munți, la întinderea apei, la picturi. Îmi aștept epifania promisă de literatură. Dar știți cum ieșim din copilărie? Ca dintr-o jucărie. Îi citeam deunăzi lui Mateiu din Marin Sorescu.

Probabil aș fi mai câștigată dacă aș citi mai multă literatură pentru copii în loc de literatură de specialitate.

Am 43 de ani și nu știu dacă am ieșit din jucărie.