CA DINTR-O JUCĂRIE

Îmi prinde bine să ies din casă. Ies rar și doar de nevoie. Trei nevoi principale mă scot pe ușă afară: copiii, mâncarea și piciorul.
Îmi prinde și mai bine să scriu. Scriu rar și ca să mă suport. Lipsa scrisului mă umple de neliniști. Mă simt amenințată de inutilitate.
Deși știu ce-mi prinde bine, să ies, să scriu, aleg să mă izolez și să nu mă ating de laptop. Par să mă pedepsesc. De ce?! Caut să-mi răspund. Citesc literatură de specialitate de peste un deceniu. Trag speranță să descopăr fraza care să conțină cheia personalității mele. Să subliniez și să-mi scriu numele sau simplu: eu.

De ce sunt nervoasă? De ce mi-e frică de un rău invizibil? De ce uit cuvintele? De ce mă victimizez?

Sunt în căutarea unui terapeut care să mă îndrume spre mine. Am fost și sunt fascinată de propriul eu. Pentru că nu știu cât am ales eu pentru mine în viață. Voi știți cât ați ales pentru voi?

Biologia și psihologia ne zăpăcesc când nu ne lămuresc. Zilele par a fi egale între derută și claritate. Mi-e clar că plimbarea de azi dimineață și textul acesta contribuie la calitatea vieții. Ieri am zăcut cât mi-a îngăduit rolul de mamă. Maternitatea, mi se pare uneori, m-a salvat. Fără copii, aș plonja în neajutorare. Zile întregi de neajutorare, singurătate și plângere de milă. Mă detest pentru aceste stări.

Atitudinea melancolică mi-am interpretat-o ca un efect al literaturii. Fascinată de aventurile lui Dumas și Verne, subjugată de personaje ca Raskolnikov, Lucien de Rubempre, Hans Castorp, mi-am ruinat posibilitatea de a fi mulțumită de realitatea înconjurătoare. Cam ceea ce fac rețelele de socializare azi pentru copii.

Orice fac, oriunde ajung, realitatea abia îmi ajunge la nas, rareori îmi umple sufletul. În același timp, râd și conversez cu drag și ușurință. Mă holbez cu obstinare la creste de munți, la întinderea apei, la picturi. Îmi aștept epifania promisă de literatură. Dar știți cum ieșim din copilărie? Ca dintr-o jucărie. Îi citeam deunăzi lui Mateiu din Marin Sorescu.

Probabil aș fi mai câștigată dacă aș citi mai multă literatură pentru copii în loc de literatură de specialitate.

Am 43 de ani și nu știu dacă am ieșit din jucărie.

Ce-am avut și ce-am pierdut

După ani de mers la spectacole, după ani de scris despre spectacole, ale cui spectacole?, mi-era teamă că nu voi mai găsi nimic de scris. Dar emoția e nesfârșită. Luni seară am mers la cel mai nou spectacol semnat Tudor Gheorghe, Ce-am avut și ce-am pierdut după Marin Sorescu.
Am notat impresii despre voce, despre interpretare, despre modulația unei unice vocale, a. Am plasticizat părerile mele subiective în metafore naive uneori, nu am revelat nimic cititorului, nu am sucit în sensuri sentimentele mele. Am probat sinceritatea la spectacolele lui Tudor Gheorghe.
Luni, la acest spectacol sorescian-gheorghian, primit într-o nuanță tragică, și comic doar în tragic, am ascultat cuminte. Tot pe tocuri, tot în rochie, stilul chiar mi-a adăugat o pălărie cu voaletă, am fost din nou impresionată de voce, de interpretare, de modulație. Mi-am dat seama că printre multe altele, și eleganța vestimentară i-o datorez lui Tudor Gheorghe. La fiecare spectacol a amintit de eleganța apusă la femei, a amintit de cochetăria, de umbreluțele și pălăriile lor.
Publicul maestrului a fost în seara de luni unul foarte eterogen, bărbați la costum, doamne cu pălării, domnișoare cu paiete, tineri în blugi și adidași, rockeri. Și toți am ascultat Marin Sorescu, toți am ascultat Omul călcat de urs și am aplaudat. Sala toată a vibrat într-o atât de tristă emoție, ce-am avut și ce-am pierdut. Nu poți să plângi după ce ai avut, dar chiar poți să plângi după ce ai avut. Nu poți să plângi după ce ai, dar poți să plângi după ce ai.
Pierderea e un numitor comun al trecutului și prezentului poporului român. Ceva am pierdut, ceva continuăm să pierdem. Frumusețea poporului răzbește însă în ambele timpuri. Știm să ne cântăm dorul ca nici un alt popor, ne cântăm dorul fără obiect, noi cântăm doar dorul, și în acest dor lin, jalnic, eu îmi pun speranțele. Ceva ne-a modelat inconștientul în trecut, ceva ni-l modelează și azi, eu prefer să întâmpin această acțiune într-o notă pozitivă.
În România asta trăiesc oameni ca Tudor Gheorghe care fac ceva pentru popor, pentru identitate, pentru cultura românească și de aceea pot să am încredere, aleg să am încredere.
Pentru aceia care au o șansă să participe la acest spectacol, un îndemn, mergeți ca să nu pierdeți.

Cu steluță: Costel, am găsit la intrare pus în vânzare pe CD spectacolul Degeaba, care o să pornească spre tine cât de curând.