BILEȚEL VERDE PENTRU VIAȚA DE TOATE ZILELE

Sâmbătă am participat la o conferință TED, prima de acest fel pentru mine. N-aș fi ratat subiectul, AI-ul și umanitatea. Nici o boală, nici o moarte nu s-au pus între mine și TED. Am savurat cu nesaț cele câteva ore. Înapoi spre casă, îmi imaginam AI-ul ca pe niște cărți deschise și ridicate. Toate bibliotecile lumii, în toate limbile pământului, ne vorbesc în prezent.

Informație pe o parte, ignoranță pe de altă parte, amândouă deosebit de periculoase pentru ființa umană. Nu este vorba despre ceea ce facem. Ignoranța ne-a ținut mult și bine în evul mediu. Este vorba despre cum facem. Cum facem față AI-ului?

Prin alegeri, ar răspunde un supraviețuitor al Holocaustului. Edith Eva Eger sigur ar răspunde asta, apoi ar face un șpagat.

Prin alegeri, aș răspunde și eu, o supraviețuitoare a provinciei românești, a ignoranței, a patriarhatului, a misoginismului, a tradiției, a zahărului, a școlii de stat.

Cum alegem? Alegându-ne pe noi ca subiect. Să începem să ne cunoaștem cu adevărat. Am tastat repede. Am tastat ușor. Greu de trecut la acțiune. Greu de înfăptuit.

Toți credem că ne cunoaștem. Cine ești tu? În fiecare dimineață de luni și de miercuri, la grădinița lui Mateiu vine doctorița. Ca să primească bilețel de intrare în sală. Înainte să pornească, vesel sau plângând,  spre clasă își rostește numele și prenumele.

Numele și prenumele ne dau impresia că ne cunoaștem. Numele cel puțin ne indică apartenența. Suntem al cuiva. Adunăm experiențe în contul numelui și prenumelui. Se întâmplă și trezirea, dar se întâmplă ca după o noapte de vise agitate. Nu deschidem larg ochii, ci îi deschidem puțin câte puțin. Ne ajută boala, catastrofele, pierderile sufletești. Ne ajută cărțile, arta, terapia. Ne ajută inteligența dacă ne-am născut cu ea, iar apoi am îngrijit-o.

Cum ne alegem ca subiect?
Privindu-ne.
În fiecare luni și miercuri, priviți-vă cinci minute în oglindă. Altfel nu intrați în viața de toate zilele.
Citind.
Cărți dintr-o bibliografie recomandată de filologi, de mine. Diploma mă recomandă. Am studiat patru ani literatură de calitate.
Admirând artă.
Tablouri, fotografii, instalații din galerii și muzee. La Timișoara avem META Spațiu, Kunsthalle Bega, Muzeul Baroc, ArtEncounters, plus galerii mici.
Învățând diferența dintre relaxare și contemplare.
Să savurezi o cafea, să sorbi un ceai, să torni un pahar de vin, să citești o carte în fața șemineului sau pe un fotoliu cu pătura pe picioare, să vizionezi un film. Asta e relaxare. Vă faceți viața suportabilă cu toate aceste activități.
Să stai singur cu gândurile tale fără cafea, ceai, vin, cărți, filme, telefon. Asta e contemplare. Vă transformați într-un subiect pur de cunoaștere.

Scriu aceste rânduri sub influența lui Schopenhauer , a cărui lectură o recomand. Am diplomă de filolog la UVT, Facultatea de Litere, secția română-franceză. Stau în pătrățica mea și știu ce vorbesc. Pentru asta am studiat, pentru asta m-am pregătit în școală și după școală. Să vă spun să citiți și ce anume să citiți.

Informația care ne bombardează nu e diferită de ignoranța evului mediu. Creierul trebuie să fie stimulat. Azi, mâine, nedeterminat.

Pe datorie, cititorii blogului primesc bilețel verde.

Start la autocunoaștere.

Foto: Bogdan Mosorescu

UNEORI ÎMI SĂRUT UMĂRUL

Profesoara mea de franceză de la liceu, la finalul fiecărei ore, înainte să părăsească clasa, își scotea rujul și oglinda. Se ruja tacticos, iar eu mă uitam fascinată. Cel mai mult mă atrăgea decolteul. Trebuie să fi avut undeva în jur de 50 de ani, plus sau minus. Pielea smochinită îmi plăcea.

Azi mă uit în oglindă la propriul decolteu. O descopăr pe profesoara de franceză. Am ajuns să-mi cunosc corpul din relația cu femeile adulte din anii 90. Îngrijirea nu părea opțională. Femeile se îngrijeau indiferent de contextul politic și economic. După anul 2000, povestea a început să se schimbe.

În primul rând, am părăsit casa părintească. Am început să studiez la universitate, la Timișoara. Reprezentările de la Severin, cu bune și rele, și-au pierdut din intensitate. Mama își făcea singură manichiura în fiecare duminică. Nașa prefera bluzele de mătase. Profesoara de franceză se ruja înainte să se ridice de la catedră. În toți anii de facultate, mi-am contemplat sufletul și corpul. Nu m-au mai interesat reprezentările de la Severin, iar reprezentările de la Timișoara mă iritau.

M-am îndepărtat de tot ceea ce cunoșteam și m-am cufundat în idei: ideea de educație, de profesori, de societate. Uitându-mă în urmă, consider că acestei suspendări îi datorez felul în care gestionez azi relația cu îmbătrânirea. Îmbătrânesc, da. Mă uit la corpul meu și uneori nu-l recunosc, în mod special mâinile. Mă trezesc holbându-mă la mâini în timp ce conduc. Parcă privesc un corp străin. E un sentiment ciudat. Și aici mă opresc. Nu mă întristez. Nu sun să mă programez la proceduri de întinerire. Nu încă.

Uneori îmi mângâi obrazul cu dosul palmei. Alteori îmi sărut umărul.

Pentru corpul care îmbătrânește, sunt indiferente ridurile și moliciunea. E firesc, e gravitație. Acest fel de a se comporta ține de esență, de ideea de om. Operațiile și injecțiile țin de plăsmuiri care există numai pentru noi.

Cufundată în ideea de om, aleg să îmbătrânesc îngrijindu-mă și fără să mă ofensez pe ceva ce nu pot controla. Vă invit pe toate să practicați autocunoașterea ca eveniment principal al vieții.

Fiți sănătoase!
Bine cu voi.
Vesele.

Foto: Bogdan Mosorescu