Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "boală"

Textele acestor zile. Plânge copilul că nu vrea să citească Iliada. Pe Roblox e update

De 31 mart., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Azi m-aș fi plimbat cu Mara prin Londra dacă. Dacă n-ar fi venit peste noi o boală nouă. E selecția naturală. Aveam de gând să luăm trenul din Londra și să călătorim la Down. Înainte de a vizita casa lui Darwin de la Down, ne-am fi delectat cu o seară de balet la Royal Opera House. Dacă.

Nu-mi plâng de milă. De fapt îmi plâng în fiecare seară. Îmi enumăr eșecurile. Pierd rândul. Adorm. Mă trezesc cu inima bătând tare. O să încerc niște gogoși cu lingura. Soră mea are o rețetă numai bună pentru o gospodină ratată ca mine. Mă mișc cu Mara la pilates și la o întindere, poziția copilului, îmi ling o lacrimă.

Ne-am distrat zilele astea. Am râs mai mult ca de obicei. Nu mă întrebați de ce. Utilitatea de a citi Ființă și timp nu am descoperit-o. Cu excepția satisfacției personale. Ce ai făcut în izolare? Îmi imaginez un dialog. Am citit Ființă și timp. Ce ai învățat? Un cuvânt sigur am învățat. Dasein. Ființarea poate fi întâlnită și se poate arăta în ființa sa ca ființare care a fost descoperită.

Ce ai făcut în viața ta? Viața pe care o iei ca pe ceva de la sine înțeles. Am ridicat o casă. Mi-am întemeiat o familie. Mi-am cumpărat o mașină, un ceas, o geantă, pantofi. Mda! Da! Am citit cărți considerate extrem de dificile. Să nu mai zic plictisitoare! Asta aș răspunde eu. La discuții despre copii mi se schimonosește chipul. Când aud mamele turnându-și personalitatea într-o unică direcție. A fi mamă! Fleoșc! Un trup tânăr și sănătos înnoiește ușor specia. Educația ne dă peste cap. Când plânge copilul că nu vrea să citească Iliada. Că pe Roblox e update.

După Cântul III din Iliada, Mara povestește. Afrodita a zis cu cuvinte mușcătoare. Subliniază mușcătoare. Ieri a subliniat același cuvânt. Bărbații s-au luptat întotdeauna pentru femei. Zâmbesc cu colțul gurii. De ce zâmbești, mama?! Gândesc: Uite ce i-a atras ei atenția! Verbalizez: Îți cam place cartea. Nu ești prostovană. Nu sunt, dar tot mă străduiesc mult să înțeleg.

La Londra, cu Mara de mână, am fi pășit cu emoții la casa lui Freud. M-aș fi simțit ca atunci când am dus-o prima dată acasă la Severin. Sau prima dată pe dealurile unde mergeam cu caprele. Sau prima dată la Dunăre. Nu sunt la Londra. Sunt acasă, pe canapea și scriu un text neinspirat.

Mă întreb dacă o să recitesc peste ani textele acestor zile. Dacă o să pot desprinde dintre rânduri frământarea, dacă. O să încerc gogoșile cu lingura.

Foto: Bogdan Mosorescu

Omul nu învață niciodată. De aceea păstrează notat în cărți. Ciuma, tifosul, holera

De 23 mart., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

S-au dat două ordonanțe de urgență. Ca reacție, oamenii au năvălit în supermarketuri. După prima ordonanță de urgență, am plâns. Mi-am imaginat un scurt și intens episod în care m-aș infecta. De la a doua ordonanță de urgență dorm prost și visez excesiv de subtil. Nu mai înțeleg nimic. Dacă o să mă infectez? Dacă pică drobul de sare?

Dacă pică, iar timpul nu e capabil să înțeleagă necesitatea mea de a face un plan pentru Mara? În loc de testament, părinții ar putea să se apuce să conceapă un proiect cu anticipare. M-am referit la timp ca la o ființă. Reacție când citești în aceste vremuri Heidegger. Dacă pică, iar febra sau autoritățile nu mă lasă să iau cărți cu mine?

Sunt mai bine decât par în scris. Acaparată de atacul unei boli necunoscute modernității, de oale, mop, aspirator și activități cu Mara, rar deschid blogul. Îmi frământ mințile când spăl vase și noaptea când fuge somnul de mine. Mă ferchezuiesc degeaba seara. În sfârșit am folosit Foreo cu regularitate. Odihna nu mă consideră o gazdă bună. Cu ochii în tavan, mi-am ordonat părerile.

Suntem forțați să conviețuim în același spațiu zi și noapte. Oare ce stări experimentează acele cupluri care nu-și amintesc un ultim concediu în doi? E o vreme pentru afirmare. Muncă voluntară. Hărțuire online. E o situație care împacă varza și capra. Pro vaccin. Contra vaccin. Mai ține cineva să aibă dreptate?! Respecți autoritățile. Scuipi autoritățile.

Azi noapte, patrulele de poliție se țineau după mașini pe Gheorghe Lazăr. De la etajul 7, privind în jos, aveam impresia că urmăresc personajele Marei din Roblox. Enunțul patetic al polițiștilor m-au asigurat de nivelul de realitate. Pentru sănătatea dumneavoastră, rămâneți în case! M-am retras în pat. Ce o să iasă din mine zilele astea? Ce o să iasă din Făt Frumos zilele astea? Să scriu devine tot mai greu. Dorm prost. Mă trezesc speriată. Verific fruntea. Duc mâna la gât. Mă doare? Nu mă doare? De ce mă doare?! Nu mă doare.

Ce bine e să cunoști istorie! Stau uneori cu mâna la falcă și privesc în stradă. Ne confruntăm cu un virus nou. Reacțiile oamenilor însă nu sunt nemaiîntâlnite. Sunt necunoscute. Scoteți cărțile de istorie din biblioteci. Descărcați pdf-uri. Citiți. Ciuma. Tifosul. Holera. O să vă regăsiți în purtările exagerate. Omul nu învață niciodată. De aceea păstrează notat în cărți. El se poartă ca acum 2,5 milioane de ani. Exact! Și atunci se manifesta cu iritare față de dictatele societății.

La toți ne este greu în același timp. Ca întotdeauna, educația face diferența.

Foto: Bogdan Mosorescu

Micul prinț a murit

De 16 mai, 2019 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Micul Prinț a murit. Toți cei care l-au citit pe Exupery își amintesc șarpele de pe zid. Doar că eu nu fac referire la poveste.

Blogul este o unealtă. Prieteni sau colaboratori mi-l cer cu împrumut pentru o faptă sau altă. De obicei în preajma sărbătorilor. Să strângem cadouri de Crăciun. Să adunăm daruri de Iepuraș. Le dau vocea mea. Dacă pot face și eu ceva, fac.
Blogurile, asemenea romanelor de dragoste sau filmelor romantice, sfârșesc povestea unde ea începe. El și ea se căsătoresc după ce au învins piedicile. Adevărata provocare, a lupta cu plictisul într-o relație, trece sub tăcere. În cazurile sociale, un articol pe blog se sfârșește cu evidența cadourilor. Am strâns 100 de cutii de pantofi. Am strâns 1000 de cutii de pantofi.

Nimeni nu a povestit mai mult. Oare ce trup învelește puloverul alb așezat de mine într-o cutie de pantofi? Oare ce s-a întâmplat cu Micul meu prinț abandonat la naștere și operat la inimă trei ani mai târziu?

Aici cunosc finalul. Micul meu prinț a murit. Mi-au rămas niște fotografii în telefon și un video cum citeam Apolodor. Mi-e dor, mi-e dor, de frații mei din Labrador!

Oare Micul meu Prinț a aflat ce este dorul? Poate fi dorul posibil într-o asemenea viață? Abandonat la naștere. Măcinat de boală. Privit cu milă, dar nu cu iubire. Vizitat, dar neluat acasă. Distrat, dar nevrednic de protecția unei familii. Așa au arătat trei ani din viața unei ființe umane.

Din nou mă dezgustă rasa mea. Vestea m-a trimis în ora neagră și disperată a vieții. Furia mă transformă și poftesc să înjur, să caut vinovați, să fug în peșteră.

Nu o fac. Diversitatea e prea puternic impregnată. Socializez, râd, trec pe lângă spital și rememorez clipele petrecute cu Micul Prinț.

Această poveste s-a încheiat. Micul prinț e mort. Nu știu dacă e într-un loc mai bun. Știu sigur că a plecat dintr-o lume potrivnică lui.

În suflet îi port amintirea. De la moartea lui am mai făcut loc în mine pentru o nălucă.

Micule Prinț, mă bucur că am citit cu tine cea mai grozavă poveste a lumii. Doar așa imaginația mă asigură de prezența ta pe asteroidul B 612.

Cu bine, străina care ți-a sărutat fruntea.

Foto: Zenobia Lazarovici

Un cetățean săritor al lumii cere ajutorul pentru un copil

De 15 apr., 2019 0 Colaborari , , , , 0

Există viață după Feli. Feli este băiatul abandonat care a suportat o operație la inimă. Mi-am petrecut cinci zile la spital cu el. O să răspund acum admiratorilor. Zeci de mesaje au ajuns în inbox cu intenție măgulitoare. În principal cuvintele îmi subliniau curajul, tăria de a sta lângă un copil abandonat. Cei care mi-au scris s-au declarat incapabili, prea sensibili pentru a se ridica, a ieși pe ușa spitalului, a reveni acasă la familie după tulburătoarea întâlnire cu năpăstuitul Feli.

Ca în multe alte situații din viața mea, eu am putut. M-am ridicat, am sărutat fruntea copilului, am deschis ușa, am condus până acasă, mi-am reluat activitățile. Nu am nici un buton de pornire-oprire sufletească. Trăiesc de atunci cu Feli în gând. Când trec pe lângă spital, imaginea lui îmi revine în minte și mă întreb ce mai face, cum mai este?! Mă consolez rațional. Lumea, România abundă de Feli. Unu, doi, trei, o sută, o mie etc! Eu am făcut cât am putut și cum am putut. Nu mi-am așezat pe umeri nici o pelerină de erou. Nu am ignorat. M-am deplasat responsabil, cu milă și umor în pătrățica îndatoririlor adoptate ca cetățean al lumii.

Cu aceeași reprezentare, de cetățean săritor al lumii, cer ajutorul pentru un alt copil. De data aceasta există o cerere și o ofertă. Un copil diagnosticat din burtică cu spina bifida și hidrocefalie s-a născut contrar opiniilor medicilor. Avem un copil, o mămică și un tătic. Nu abandonul ne dă peste cap, ci boala. Mama a ales să-l păstreze, iar patru ani mai târziu copilul luptă. Terapiile devin costisitoare, iar ele sunt benefice pentru evoluția lui fizică. În acest sens se strâng donații.

Cazul a ajuns la mine prin Cristina Bozga. În salonul ei de pe Gheorghe Lazăr, 33 oferă un spălat pe cap și un coafat pentru orice sumă donată. Întreaga lună aprilie, ce a mai rămas din, vă spălați pe cap și faceți o faptă bună. Igiena, frumusețea și bunăvoința aranjează pe oricine. Să fie donația fapta dumneavoastră bună cu o minimă satisfacție! Hegel ne-a asigurat că fapta bună rămâne o faptă bună și dacă beneficiem de pe urma ei. Trăim pe pământ. Să ne ușurăm zilele pământești. Pentru programări îi puteți scrie Cristinei. Bozga Cristina o găsiți pe facebook.

Îmi puteți scrie și mie pentru a vă programa la Cristina. Cunosc rușinoși. Nu o să mă întind la vorbă, atât am avut de spus.

Marele Costel

De 8 mai, 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Acum 90 de ani năștea o femeie din familie. Străbunica îl aducea pe lume pe bunicul. În 1928 și-a început existența Constantin Mosorescu. A venit pe lume după Primul Război Mondial. A fost copil în următorul. Vremurile nu l-au slujit bine, nu l-au ajutat să dea tot ce e mai bun în el. Prea mic pentru front, bărbat pentru femeile de acasă.

Am ascultat câteva povești cu soldații ruși. Fără interes, mărturisesc. În copilărie m-a fascinat relația dintre bunicii mei. Auzeam despre boală, vrăjitoare, croitorie, durerile facerii, o căruță în noapte, o naștere acasă.

Căsnicia bunicilor a fost una funcțională, unica recunoscută de mine. La urechile mele nu au ajuns vorbe urâte. Nu am asistat la certuri. Violența nu a tulburat familia. Constantin Mosorescu nu a ridicat mâna în război, nu a ridicat mâna în familie. S-a remarcat ca un familist excepțional. Râdeam mult lângă ei. Și ca bunici și-au păstrat sufletele vesele.

Și într-o bună zi bunica a murit. Declinul bunicului s-a ivit. Sfârșitul gloriei, sfârșitul persoanei Constantin Mosorescu. Niciodată nu a mai fost la fel. A rămas văduv după 60 de ani, iar ieri a împlinit 90 de ani. A adunat în jurul lui copiii, nepoții și strănepoții. Nu recunoaște pe nimeni din jur. Stă într-un scaun și privește în gol, o persoană-obiect.

Ceva s-a schimbat. Când mă aplec să-l sărut, mă sărută înapoi. Nu făcea asta în copilăria mea. Presupun că îi era rușine să-și arate afecțiunea.

L-am privit și i-am studiat chipul cu groază. Genele lui trăiesc în mine. Tataie a fost om bun, Marele Costel. Lipsită de alinarea creștină, m-a tulburat teribil boala. Neliniștită, mi-am apropiat moartea.

Să murim!

Boala e iadul imaginat de creștini.

Închei din nou ionescian: să râdem înainte de toate.

Foto: Diana Bodea

Fermecarea lumii cu Michael Jackson și Tricoul Inteligent Dunia

De 4 mai, 2017 0 Colaborari , , , , 0

De-a lungul timpului am suportat mai multe influențe. Citeam o carte care mă impresiona? Orice scriam după cuprindea atingeri ale scriitorului. Ca fata, și mai târziu ca femeie, m-au inspirat mama, o prietenă din copilărie și două profesoare.

De fiecare dată am fost lucidă. Nu am preluat nimic cu inconștiență. Am știu ce anume am împrumutat în orice situație. Nu mi-am permis niciodată asimilarea. La început dintr-o mândrie prost înțeleasă preluată de la sora mea care îmi făcea educație fără să aibă habar cât de mult o admir eu cu gura căscată ca soră mai mică cu 3 ani. Diferența asta e monstruoasă între două surori când una are 12 ani și alta 15 ani.

Așadar, nu mi-am permis asimilarea dintr-o mândrie prost înțeleasă. Apoi m-am frânat dintr-o frică de a nu fi eu însămi. Habar n-am de unde m-am pricopsit, dar am suferit mult timp din cauza asta. În copilărie și adolescență rar admiram persoane. Excepție făceau profesorii și personalitățile decedate. Prietenii din jur râdeau de multe ori dacă verbalizam un compliment pentru o persoană sau alta. Poate v-ați confruntat cu atitudinea asta: exprimi o admirație și o cunoștință sau două sar imediat și critică persoana menționată.

Într-un așa context m-am dezvoltat eu emoțional. Am refuzat să admir, să mă dedic sau să mă pierd în încântare pentru cineva. Există o excepție. M-a cuprins o febră cu Elvis Presley. Prin asociere, de la rege la rege, mă uitam cu interes și la videoclipurile lui Michael Jackson.

Trăirilor trecute le datorez azi cea mai nouă campanie pentru Tricoul Inteligent Dunia. Mi-a picat fisa într-o zi, așa cum se întâmplă la nașterea ideilor mărețe, cum mi-ar plăcea să mă prezint în fața dumneavoastră cu Tricoul meu.

Atenție!

Ies în față. Fac o plecăciune. Rostesc o indicație.

Campania Tricoului Inteligent este inspirată din videoclipul Cry al lui Michael Jackson. Pe urmele ideii lui, vă tachinez cu inteligența cu care atât defilez. Îmi permit să vă reamintesc sau să vă spun: putem să ne naștem inteligenți, dar o inteligență nehrănită se anulează. Premiile de la școala generală? Nule. Coronița din liceu? Lipsită de valoare. Diploma de facultate? Zero.

Mintea nu-și permite lipsa de activitate. Creierul nu se pensionează decât în boală, iar atunci ne reducem viața la supraviețuire.

Timpul petrecut în saloane de înfrumusețare, în săli de sport, la filme provoacă neglijabil creierul. Poartă o carte este de asemenea o campanie personală, dar semnificația ține de sănătate și frumusețe psihică. Cartea reprezintă spa-ul minții. Muzeele, vernisajele, teatrele alcătuiesc mijloacele de întreținere.

Tricoul e un mijloc de comunicare cu literatura, cu valoarea. Avem nevoie de valori în viață pentru a putea să scădem. Dacă modelele sunt mediocre, scăderea devine imposibilă. Picăm în regresie, în subinvoluție.

Nu vă este frică de primitivism? Să vă fie!

Până una alta încerc să acționez cu Tricoul ca mijloc. Dinamitez barierele. Inteligența și frumusețea se conțin în orice aspect al vieții noastre.

Cu Romina Faur și Flavius Neamciuc încerc să vă farmec pe fiecare cu datoria de a ne face educație.

Doamnelor!

Domnișoarelor!

Tricoul Inteligent Dunia.

Familiile fericite sunt la fel

De 16 ian., 2017 0 Colaborari , , , , 0

Am revăzut spectacolul de teatru Boala familiei M. După ce l-am văzut, nu am scris nici un rând. Terminasem recent de citit Comentarii și delimitări în teatru de Camil Petrescu. Cele două volume semnifică un fel de permisiune de a scrie despre dramaturgie. Așa mi-am zis când le-am achiziționat. Doar că s-a întâmplat opusul, nu am mai scris o lungă perioadă de timp despre teatru.

Am reluat prezentările despre spectacolele de teatru. Pentru amatori și profesioniști, rândurile care urmează or să conțină o percepție asupra celor văzute pe scenă.

Piesa Boala familiei M are ca subiect o familie formată din 3 copii și un tată bolnav. Marta, fata cea mare, are grijă de casă și de fiecare membru al familiei. Un rol asumat, o tipologie cu potențial pentru drama. Maria și Gianni completează viața Martei cu elemente tragice și comice. Luigi constituie punctul de legătură dintre cei trei.

Maria, cu dorința ei năvalnică de iubire, creează în sânul familiei situații din categoria aventurilor comice jenante. Se îndrăgoștește de cel mai bun prieten al iubitului ei și sfârșesc cu toții invitați la masă de Luigi.

Gianni încearcă să stabilească o relație cu fiecare dintre surorile lui. Pe Luigi se străduiește să-l distreze acționând în dezacord cu boala lui care nu-i mai permitea faptele din real. Joaca din imaginar sfârșește prin intervenția Martei.

Luigi refuză să accepte boala, la polul opus al Martei care și-a asumat o afecțiune anume: sacrificiul. Boala tatălui acționeză distributiv. Este îndreptată spre cei trei copii în același timp, dar fiecare defulează în felul său. Modul de comportare și de prezentare al copiilor face ca boala tatălui să devină o boală a familiei.

Tragediei familiei i se opune maniera comică. Luigi, Marta, Maria și Gianii râd. Terapia prin veselie îndepărtează finalul nu-l anulează. Familiile fericite sunt la fel, spune Tolstoi. Și continuă: fiecare familie nefericită este nefericită în felul său propriu.

Despre jocul actorilor o să mă abțin de la comentarii. Jocul actorilor presupune accent, respirație, gestică, inventare de gesturi suplimentare, mimică etc, dar nu mă interesează să discutăm despre asta. Mergeți la teatru, vă alegeți un favorit, iar apoi putem să inițiem o discuție.

Puteți începe cu Boala familiei M și după ce depășim faza, mi-a plăcut, nu mi-a plăcut, semnificațiile or să înceapă să se zbenguiască.

Vă aștept.

Mulțumesc.

Foto: Flavius Neamciuc

Superlativul sau lipsa de imaginație

De 18 oct., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_1344Am șters două introduceri la acest text. E vina cititorilor. Am cedat. Am recitit și mi-am confirmat că am un început plictisitor. Un rând conținea doar o localizare. Serios, mai luați o carte în mână și citiți! Sunt exasperată de măsurători. Nu pot nici fără dumneavoastră, de aici puteți deduce surescitarea.

În facultate ajungeam vinerea la sala de cenaclu a Filialei Timișoara a Uniunii Scriitorilor din România și a revistei Orizont. Așa voiam să încep textul. Câți mi-ați fi trecut cu vederea primul rând?
Serios, mai luați o carte în mână și citiți!

De ce mergeam vinerea la ceea ce se întinde pe un rând întreg? Pentru lansare de carte. Am avut prilejul să-l ascult pe Livius Ciocârlie o dată.

Nu, nu o să vă povestesc despre Livius Ciocârlie și nici link nu o să las la nume. M-am uitat ieri la filmul Femeia în aur, privilegiu bolii. Am răcit. Mi-a trecut prin cap. Noi suntem niște puturoși prin comparație cu evreii. Scuturați-vă de lâncezeală și acționați. Căutați singuri cine este Livius Ciocârlie. Un evreu ar face-o, nu ar aștepta pică pară mălăiață în gura lui Nătăfleață.

Un alt de ce. De ce vă povestesc despre întâlnirile de la Orizont? Am simțit în discursul lui Cornel Ungureanu o ironie despre superlativ. O lansare de carte conține multe superlative. La câțiva ani distanță, m-a năpădit și pe mine superlativul. Nu-l mai suport. Am devenit mamă și m-am cumințit. Nu am avut și nu am cea mai frumoasă fetiță, ci am avut și am o fetiță foarte frumoasă pentru mine. E o formă de respect pentru cine nu deduce. Și grijă pentru sentimentele celorlalți.

Iar acum ajung la punctul culminant. Mă irită la culme superlativul bloggerilor angajați să facă reclamă la un produs. Dacă îi ascultați o să găsiți cel mai bun burger, cele mai frumoase haine, cele mai gustoase clătite etc.

Îmi pare rău pentru enunțul fals și pentru naivitatea dumneavoastră. Eu mă simt insultată și văd clar o lipsă de imaginație. Nici măcar metoda nu e una cârlig. Cum poate un asemenea enunț să fie suficient pentru recomandare? Că e cel mai bun din oraș? Cel mai bun designer, cel mai bun burger, cele mai bune clătite?

Scurtă analiză. Un superlativ se bazează pe numere. Care sunt numerele acestor bloggeri care recomandă produse? Au studiat piața timișoreană, iar locul unde iau ei prânzul a vândut cei mai mulți burgeri în ultimul an?

Nu. Superlativul e la îndemână. Poate fi utilizat fără studiu, cu superficialitate și îndrăzneală.

O să pun punct. Subiectul de azi reprezintă o pojghiță. Am dat la o parte stratul subțire. Discuția e lungă, dar mă opresc.

Notez pentru cine dorește să țină cont: adăugați după superlativ un pentru mine.

Exemplu: Mara e cea mai frumoasă fetiță PENTRU MINE.

Au fost de folos virginele evoluției și civilizației?

De 28 sept., 2016 1 Colaborari , , , , 0

14528426_1307592569250894_577666534_nAm primit ieri o invitație la filmul lui Radu Jude, Inimi cicatrizate. Teatrul Național în parteneriat cu Iulius Mall Timișoara au pus la cale o întâlnire în cadru restrâns pentru avanpremieră.

Datorită cercului de invitați, cei interesați de filmul românesc o să aibă mai multe perspective. Eu m-am simțit ca la universitate. Sala a numărat mulți dintre profesorii mei, în dreapta am avut-o pe Gabriela Glăvan cu care am analizat opera lui Blecher în facultate.

Am fost obișnuiți de specialiști cu drama în filmele românești. M-am pregătit în timpul zilei pentru o seară exagerat de tristă. Știam ce mă așteaptă, o viziune personală a vieții sub imperativul bolii. Boala e doar una dintre cauzele suferinței umane. Alături de calamitățile naturii și relațiile dintre oameni, boala orânduiește tot ce cunoaștem despre lume.

Filmul, pe urmele romanului Inimi cicatrizate, cere o atenție specială. Prima dată când m-am fâțâit în scaun s-a datorat limbajului. Expresiile șablon ale doctorului au făcut posibilă rememorarea propriei experiențe cu abrutizarea personalului dintr-un spital. Secvența în care puroiul este îndepărtat cu o seringă imensă din abdomenul lui Emanuel, personajul principal, pe lângă modificările din organism, m-au făcut să mulțumesc pentru a nu știu câta oară științei.

Am disprețuit din nou atitudinea de vraci modern. Să stai în ghips întins pe pat ani de zile, iar igiena să depindă de un îngrijitor, și el la rândul lui abrutizat, ar putea să pună pe gânduri orice acolit al pseudoștiinței. Cu alte cuvinte, deși evit vulgaritatea din mai multe motive, aici o găsesc utilă, să te caci pe tine aduce diverse sentimente: dezgust, disperare, inutilitate.

Am notat perspective la început. Abordarea mea nu aparține cinefilului. Scriu ca de fiecare dată cu o preocupare pentru condiția umană. Iubesc enorm omul, deși prefer de multe ori să mă izolez de indivizii societății. Dar specia mă fascinează, iar evoluția și gândirea mă farmecă.

Orice aș spune, nu pot convinge pe nimeni să citească Max Blecher sau să vizioneze filmul Inimi cicatrizate. Eu știu, unii știm, prea mulți știm. Cum aș putea să conving? Filmul lui Radu Jude reprezintă o încercare. Am ajuns aseară acasă și am scos din bibliotecă cartea semnată Blecher. După ce am citit în facultate, ca cerință pentru seminar, am abandonat cartea și am îngropat-o în cel mai îndepărtat colț.

În facultate nu mi se putea întâmpla mie să suport mizeriile bolii. Încă nu mă scuturasem de mituri și de ignoranță. Pot relua acum lectura. Am început deja. Mi-am dorit să verific dialogurile din film despre Nae Ionescu, Cioran și Bacovia. Am renunțat. Nu o să corectez o apropiere de o discuție.

Subiectul rămâne boala. Boala aduce durere, mizerie, dezordine. Reprezentările despre viață devin grotești. Ne-a distrus creștinismul pe toți.

Interdicțiile, normele, rușinea par lipsite de seriozitate. Nu par pentru că sunt cumva lipsite de seriozitate? Ne ajută să facem din lume un loc mai bun? Au fost de folos virginele evoluției și civilizației? Prostituția a adus contribuții istorice.

Bunul simț și bunătatea trebuiesc urmate și urmărite, ideal și scop.

Inimi cicatrizate de Radu Jude din perspectiva unui blogger.

Mulțumesc pentru invitație Georgeta Petrovici.

Ești veșnic nemulțumită

De 19 sept., 2016 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

14352330_10153750774811610_5609445382668442561_oȘtiu, fără să dețin un doctorat care să-mi dea dreptul să afirm, că toți oamenii își doresc fericirea.

De unde stau eu, o doamnă de 33 de ani fără prea multe sau înalte realizări, dar plină de pretenții despre caracterul uman, am acceptat că percepțiile deformate ale femeilor din societatea actuală, silicoane, botox, anorexie au ca scop starea de mulțumire intensă și deplină a ceea ce numim suflet.

M-am întrebat de foarte multe ori ce mă face pe mine fericită. Fix în punctul acesta o să menționez că m-am făcut remarcată în relațiile mele prin nemulțumire. Ești veșnic nemulțumită am auzit în familie, la prieteni, la iubiți.

Așa este, par de foarte multe ori nemulțumită. E ca o coadă pe care nu pot să o ascund în pantaloni. Mă prefac înger, dar mă dă coada de gol că-s drăcușor. M-a bucurat din copilărie asocierea cu drăcușorul. Mă făcea să râd.

Nemulțumirile m-au determinat să încep să mă caut. În școala generală am mers cu mama la spitalul de nebuni pentru o imagine radiografică a encefalului. Drobeta Turnu Severin, orașul de provincie, te trimitea la nebuni pentru o encefalogramă. M-au fascinat liniuțele subțiri de pe foaie chiar dacă am smiorcăit serios în curtea spitalului. Durerile mele de cap s-au estompat. Am deviat căutările în literatura de specialitate. M-am păstrat aproape de creier.

Cam în aceeași perioadă cu durerile de cap am început să scriu. Eram fericită mai ales când le citeam prietenelor la școală. M-a atras aranjamentul scris/lectură, dar m-a nemulțumit proiectarea unei vieți ideale. Îmi imaginam în poveștile mele ce îmi doream pentru mine. Voiam să fiu iubită și apreciată de familie, de prieteni, de un viitor soț. Sora mea mi-a impus niște standarde înalte. Să fiu iubită, plăcută, respectată. Am încercat, dar circumstanțele m-au condiționat să aleg marginea. Am devenit un spectator-observator.

Îmi dau seama, în timp ce scriu, cât de puțin permite omul să fie cunoscut. Compar cu faptele mele cărora puțini le cunosc motivele. Ești judecat după fapte, dar dreapta judecată aparține motivelor și intențiilor.

Știți că intenția mea a fost să scriu despre Romina Faur? Am ajuns să scriu despre fericire, encefalogramă și motive. Aș putea interpreta că Romina este un motiv pentru o durere de cap care mă face fericită. Habar n-am ce ar înțelege cititorii.

Păstrez de la ea o încurajare impunătoare prin fixarea în propria memorie. Paula, dacă nu suntem capabile, mergem amândouă și ne angajăm la 8 ore.

Am mai multe explicații pentru această frază.

Romina mi se adresează cu pluralul la nemulțumirile mele. Când m-a avut în față descurajată și disperată financiar, a adoptat pluralul empatic. Am vrut să renunț la blog anul trecut. Auzeam în jur angajare cu o prezentare de sprijin. Romina a fost singura care a crezut în mine, ceilalți mă iubeau și acceptau.

Angajarea de 8 ore semnifică o boală pentru mine. Ușoare atacuri de panică mă agită și încep să mă ating pe mâini și pe picioare. Într-o zi am stat mult și bine pe canapea lipind și dezlipind palma pe picior. Încet, foarte încet, atingerea s-a transformat într-un experiment organic. M-am redus la materie.

Am împărtășit cu Romina dezamăgiri, frici, aspecte dintr-o viață secretă, planuri de viitor. Am stat de multe ori vorbind cu o agendă între noi. M-a sprijinit, mi-a alcătuit un program al blogului, a folosit în exces pluralul, m-a certat, mi-a indicat greșeli, dar cel mai mult a crezut în mine. Cum poți să răsplătești un manager pentru credință?

Nu poți. Eu țin minte și uneori postez fotografii cu ea și o numesc minune de femeie. A fost și o să rămână pentru mine o minune.

Textul acesta este despre ea, despre Romina mea, dar puteți să-l citiți ca despre acel om din viața voastră care a crezut în voi când nimeni nu a făcut-o, nici măcar voi înșivă.

Romina Faur
Project Manager Verde pentru Biciclete
www.pedaleaza.ro
www.facebook.com/verdepentrubiciclete
Communication Officer Arsenal Park
www.arsenalpark.ro
www.facebook.com/ArsenalPark
Membru fondator ECO Club Timișoara
www.linkedin.com/in/rominafaur
www.facebook.com/rominafaur