Flămândă de oameni

Pentru mine, marea, șezlongul și soarele înseamnă lectură. O deosebită plăcere mă cuprinde când îmi număr zilele de șezlong. Descriu o relaxare a minții alpha, dar pot ajunge și la theta. Cerul ajută și el mult. Las uneori cartea pe piept și mă pierd în albastru.
Ultimele mele zile de șezlong ale anului în curs le-am petrecut cu Kazuo Ishiguro, Rochefoucauld și Patrick Suskind.
Unele cărți, recunosc, nu ajung decât în memoria mea de scurtă durată. Altele însă, am descoperit că au lăsat moșteniri. Am moștenit de la Huxley cvartetul Heilinger Dankgesang de Beethoven, de la Ishiguro tratatul de la Versailles. Cu lectura Rămășițele zilei s-a fixat foarte bine în mine acest tratat. De la Suskind m-am entuziasmat cu ideea unei izolări. Personajul lui a petrecut ani de zile, parcă 7, singur pe munte.
7 ani de sine, 7 ani de suficiență. Descriu acum sentimental puțin invidia. Aș vrea să-mi fie și mie suficient sinele, să-l explorez, să-l scrutez, să-l scutur, să-l incit.
Totuși nu sunt personaj, iar eu sunt flămândă de oameni. Mai nou, flămândă de Beethoven și de Stravinski.

Marele Gatsby

Am citit acum câțiva ani Marele Gatsby al lui Fitzgerald. Azi, acum, răsfoiesc paginile cărții și încerc să găsesc un pasaj care mi-a rămas foarte clar în amintire. La pagina 40, ediția cărții mele, începe petrecerea de la apartamentul închiriat de Tom Buchanan. Din toată cartea, eu am păstrat în amintire beția aceea. Detalii despre căldura verii, despre câine, alcool și mobilier.
La finalul cărții eram foarte sigură că am lecturat un roman nu pe gustul meu. Nu-mi schimb azi părerea, dar între timp, am luat mai mult aminte de acei ani. Am citit mai multă literatură americană, iar cu Kerouac s-a produs o schimbare.
De la Kerouac nu am mai citit literatura acelor ani cu pretenții, ci cu afecțiune. Nici azi nu înțeleg foarte bine acel stil de viață, dar îl accept, accept mai ales dorul de ducă și individualitatea.
Revenind la Gatsby, am văzut filmul imediat ce a apărut, poate e singurul film pe care l-am așteptat.
Mi-a plăcut, mi-a plăcut filmul în detrimentul cărții. Observ acum că a declanșat o oarecare isterie în rândul duduilor. Oare ce anume s-a apreciat? Visul? Iluzia? Tragedia? Iubirea?
Înclin foarte mult să cred, bazându-mă doar pe intuiție, așadar, oricine mă poate nu contrazice în afirmație, ci desființa cu argumente, că acest film le-a plăcut într-o notă de confirmare și consolidare a supremei iubiri.
Au mers duduile la film și au trăit în orele derulării filmului o iubire la care au visat sub pătură în adolescență. În adolescență adormeau cu gândul la iubire, în prezent s-au trezit cu gândul la iubire.
Au fremătat și suspinat în sală, poate au uitat chiar să-și mănânce popcornul, iar când lumina a izbucnit în sală, fiecare a clipit mulțumită că se întoarce acasă în relația ei plină de confort.
Nu mă exclud de obicei când fac afirmații despre sexul feminin, uneori suntem doar femei, indiferent de educație și personalitate, dar acum un oarecare sentiment de nedreptate îmi permite să rămân în margine și doar să le observ pe aceste extaziate care și-au falsificat câteva ore de realitate sperând cu gândul la marea iubire, dar trăind o iubire confortabilă.
Aproape nimic nu e confortabil în iubire. Aproape nu-mi înțeleg iritarea și ce anume le reproșez, dar simt deviată experiența pe care a adus-o cartea lui Fitzgerald. Cum fiecare a avut o anumită simțire după vizionare, și cum tocmai simțirea e cea mai importantă, eu totuși mă întreb dacă ele s-au întrebat cât de adevărate sunt simțirile lor și dacă se pot încrede în ele?
Sau s-au întors pur și simplu în relația lor ușor mofluze, dar mulțumite de confortul sentimental?
Cartea are mai multe planuri și îmi pare rău că planurile s-au pierdut în vise de gâște, poate asta mă irită cel mai tare.
Eșecul unui om constituie o experiență, eșecul lui Gatsby constituie eșecul fiecăruia dintre noi în fața iubirii, și fiecare dintre noi trăiește în eșec ignorându-l.
Iubirea aparține oamenilor, dar iubirea nu se vinde oamenilor.

Citește pentru viață

Înainte să iau o carte în mâini, îmi amintesc că priveam cărțile. Cu capul lăsat mult pe spate, într-o durere care se ivea destul de repede, mă zgâiam la cărțile din biblioteca de acasă.
Apoi îmi amintesc lectura, o lectură pe câmp, în soare, în amurg, în behăit de capre. Pica soarele de pe cer ducându-se la sârbi, credeam eu atunci, iar pagina cărții mele se roșea și ea. Cartea cărților e prima carte de care îmi amintesc după basme și povești nemuritoare.
Mai târziu am învățat că există bibliografie, o listă care se impune elevului. Eleva care am fost a citit, studenta care am fost a citit, omul care sunt citește.
Periplu elev-student-om m-a schimbat. E firească transformarea, devenirea. Contrar multor păreri al unor oameni care nu se întovărășesc cu cartea, a citi nu înseamnă că nu-ți trăiești viața, a citi te ajută să ai o viață.
O viață înseamnă și spirit, și entuziasm, și visare. O viață nu se oprește în obiect, confort și știință.
Fără această parte a vieții creatoare, omul doar și-ar duce viața ca melcul casa în spinare. Mi se întâmplă uneori, la unele spectacole, de teatru, de muzică să fiu intens mulțumită de viață. Adevărat, intensitatea emoțiilor e legată de acel moment și nu durează, dar ceasul ăla e bezmetic. Atunci știu de ce am venit pe acest pământ fără să descopăr nici un secret al lumii.
Fericirea e nepăsătoare, e ușoară și ușuratică, se dezlipește de tine și fuge, dar direcția ei, asemenea botului de câine, ți-a mirosit următorul moment spre care aleargă să-l întâmpine.
Cartea ajută omul, cartea aduce beneficii, vă mărturisesc cu experiența a 20 de ani de lectură. Am găsit și o notă negativă cărții, dar prefer s-o elaborez într-un text separat, textul de azi, deși nu intenționam, deveni suficient prin structura căpătată.
Mă întorc acum la cărțile mele, mă întorc oarecum spre spirit, entuziasm și visare.

Peisaj pictat în ceai

S-a făcut anul, dar a trecut doar o lună de când am citit Milorad Pavic, Peisaj pictat în ceai.
De lectura cărții am mai scris pe blog, dar de carte în sine nu am povestit. Sunt unele cărți pe care trebuie să le las să se așeze în mine, să permit simțurilor să se omogenizeze cumva într-o unică amintire.
Cartea asta, dar fix această carte a lui Pavic nu devine posibilă fără anumiți cititori, speciali sunt aceia care au și experimentat universul descris în roman. Urmează cei sensibili, mă încadrez și eu.
Ca o sensibilă, toată cartea am avut senzația că mă urmărește povestea, că mă pândesc personajele. Dădeam paginile și îmi ridicam capul câteva secunde doar pentru a mă asigura că într-adevăr am înaintat cu lectura nu am visat.
Ca o notă negativă, permisiunea de a lăsa cartea să se așeze firesc în mine mi-a spulberat generalul narativ. Memoria mea are doar contracții.
Atanasije Svilar la Hilandar, Atanasije Svilar în grădină cu Vitaca, peisaje pictate în ceai, culorile căpătate din plante, un soț devenit copil, pilde, pilde, pilde. Nu mai am liant. Mi-e imposibil să izbutesc o povestire cu fir narativ.
Dar cât mă poate încălzi amintirea cărții. Simt că am realizat ceva, că am înțeles altceva din suferința naționalității scriitorului.
Aceasta nu este o carte care trebuie recomandată, este o carte care se cere citită de anumiți oameni. De sensibili.
Datorez cărții, printre altele, o excursie la mănăstirea Hilandar pe muntele Athos.

2013

Să scriu ceva de 1 ianuarie 2013.
E oarecum dificil. Stomacul e greoi, mintea amorțită. Mângâiai o carte de dimineață și citii câteva rânduri.
Anul acesta o să fie anul meu.
Dunia și Paula au pornit pe același drum, și tu, și el, și ea, și voi.
2013

Blogul, fabrică sau atelier

Uneori, dacă dau măsură pentru uneori, iese un număr mic, un număr de pe un deget al unei singure mâini, un gând a căutat să-mi câștige favoarea faptei.
Renunțarea la blog, renunțarea la scris.
Să abandonez nu numai mâzgălitul pe această platformă, dar și scrisul sub oricare altă formă.
În zilele acestea, în care sunt atrasă de ideea de abandon, gândurile negre se înmulțesc excesiv și ușor.
Rămân fără rost.
Scriu fără rost.
Mă îndemn să las visul literar și să-mi caut o meserie, să muncesc 8 ore pe zi într-un loc de unde să primesc un salariu fix. Dar în momentul în care celule cenușii deslușesc în intenția mea o muncă cu program fix și fără mir mă paralizează. E necesar să mă așez atunci, să privesc tavanul și să scot de la scris și blog doar notele pozitive.
Sâmbătă, într-un gând de abandon al blogului, am mers la Teatrul German de Stat să-l ascult pe Radu Beligan.
În timp ce-l ascultam pe măiestrul actor, cu insatisfacția asmuțită împotriva-mi, s-a instalat o armonie între suflet și gând.
Scriu. Am și eu talentul ăsta.
Citesc. Am și eu plăcerea asta. Zilele mele nu pot fi lipsite de foșnetul paginilor de carte.
Apreciere. Am și eu parte de reverențe.
Răbdare. Am și eu…
Nu am răbdare.
I-am dat dreptate cu urechea lui Radu Beligan, cu muncă, cu seriozitate, cu răbdare ajungi bun în ceea ce faci, culegi roadele din ceea ce faci.
Produsul meu nu se fabrică, se creează, iar creația are nevoie de timp.
Mi-am aliniat sufletul, gândurile și așteptările. Pentru moment zac în armonie.