Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "casă"

O casă cu plinte de plastic, o femeie cu pantofi scâlciați

De 19 aug., 2021 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Recent am văzut o casă. Cârpesc apartamentul comunist de ani de zile. De câteva luni mă reprezintă. Intru în casă. Ce frumos e la mine acasă! Îmi zic. Ies din casă. Stau în ușă și privesc. Ce frumos e la mine acasă! Îmi zic. Este! Este frumos pentru că mă reprezintă. Făt Frumos consideră că sufrageria arată ca a unei mătuși căreia nu-i muți perna din loc. Firește că-l contrazic, dar îmi plac lucrurile la locul lor.

Tot de câteva luni am născut. Mara, Mateiu și Motan subliniază necesitatea unei case cu o curte mică unde să-i scoți și să uiți de ei. Glumesc! Ajung la propoziția de început. Recent am văzut o casă. Nu m-aș lăsa dusă din apartament, dar Făt Frumos mă ademenește cu pădurea și cu un petec de iarbă unde să ies cu copiii desculți când plouă și când ninge.

Pentru a treia oară, am văzut o casă. Mi-au picat ochii pe plinte. Plastic! O casă cu plinte de plastic arată ca o femeie în rochie Dior, dar cu pantofi scâlciați. Groaznic! Am revenit în apartament. Am deschis ușa. M-am descălțat. Am aruncat geanta de pe umăr. L-am așezat pe Mateiu în scăunel. M-am oprit în mijlocul sufrageriei. Ce frumos e la mine acasă! Frumosul include plinte de lemn, o bibliotecă albă, o canapea de la Mosen, un spărgător de la o prietenă, dar mai ales sufrageria conține moștenirea mea.

Pare că nu reușesc să accesez partea creierului responsabilă de calcule. Pare că nu o să las copiilor mei case și mașini. Pare că le las sute de cărți, mii de povești și autori monumentali. Mai este ceva ce nu pare, este. Acel ceva se numește individualitate conștientă. Pompos spus, știu!

Și totul se trage de la plinte.

Foto: Bogdan Mosorescu

Termopanele, semn de bogăție la români

De 29 oct., 2020 3 Trăiri afective ale mele , , , , 0

V-am povestit recent despre cel mai nou proiect pe care-l desfășor în apartament: renovarea balconului. O poză prea puțin favorabilă vrăjitoarei actuale din mine a fost publicată împreună cu un articol. Între timp am trecut de rașchetarea tavanului. M-am împotmolit puțin în căutarea unui meșter care să curețe și să vopsească profilul de metal de la balcon.

După vreo săptămână de întrebări în stânga, de telefoane și de mesaje, la masa din bucătărie, sorbind cu încântare o cafea după multe luni în care mirosul mă făcea să vărs, o prietenă mi-a sugerat să postez fotografii pe un grup și să mă interesez de un meșter. Am ascultat. Am postat. Mi s-a răspuns. Așa am ajuns să-i contactez pe cei de la Lucco Art Metal. Dar să rămânem aici.

Am scris pe grup:
Bună ziua,
Postez aceste poze pentru că am nevoie de ajutor. Îmi poate recomanda cineva, pe Timișoara, un meșter meticulos care să curețe și să vopsească scheletul metalic?
Mulțumesc.

M-am interesat de meșter. Am primit câteva răspunsuri pertinente. Am primit câteva răspunsuri tulburător de imbecile. Mi s-a recomandat să pun termopan. Eu am întrebat de meșter. Am refuzat sugestia cu termopanul. Mi s-a răspuns că așa zice vulpea când nu ajunge la struguri. Din nou, eu am întrebat de meșter, iar ca răspuns, mi s-a aruncat în față că sunt săracă. Locuiesc într-un bloc construit în perioada comunistă. Există un buget, dar nu unul care să-mi permită arhitecții de la Kuxa studio. Firește! După ce m-am mirat contrar rațiunii, oamenii au nevoie de prea puțin pentru a se reîntoarce într-o fază primitivă și brutală, am argumentat cu sublinierea evidentului. Nimeni nu-mi cunoaște gustul și locuiesc la bloc. Când o să-mi permit, o să mă mut la casă.

De la comentarii răutăcioase, prin comentarii cu umor și altele cu un conținut folositor, am ajuns, după cum deja v-am notat mai sus, să-i contactez pe cei de la Lucco Art Metal care or să înlocuiască profilul și geamurile. În continuare refuz termopanele pe balcon. Dacă amintesc din nou de copilăria mea din malul Dunării, de dealurile unde mergeam cu caprele, o să pară că-mi justific gustul. Gustul nu se justifică. În casa lui, fiecare individ e un zeu unde comandă și se simte în siguranță. Mamanu mereu mă chestionează: Ce faci tu, cu stilul tău minimalist, când vine cineva la tine, iar tu ai doar opt furculițe? Simplu. Nu-mi țin casa într-un anumit fel pentru că 60 de zile dintr-un an am oameni la masă. Fiecare în casa lui să-și ducă zilele după chip și asemănare. După chip și asemănare se vor aciua și prietenii, și rudele. Toate persoanele care îmi calcă pragul știu că or să aibă bunurile mele la dispoziție. Casa mea devine casa lor cât timp sunt oaspeți. Cine așteaptă să i se pună masa nu o să mă viziteze des. Pentru asemenea servicii, rezervăm o masă la restaurant. La mine în apartament împărțim mâncarea, dar nimeni nu joacă rolul majordomului.

Operațiunea Balconul este în desfășurare. Ieri am șters faianța cu apă și detergent. Pasul 1 dintr-un șir. Azi o să aplic scotch-ul și o să șterg din nou, de data aceasta cu o lavetă de microfibră de la dm îmbibată într-un produs miraculos care mă va ajuta să schimb culoarea la hidoșenia de faința. Pasul 2. Pasul 3. Cu pasul 4 am emoții. Aplicarea vopselei. O să revin separat cu un articol să vă povestesc despre produs și despre cum am aplicat.

Pentru cei care vă rugați, puteți să o faceți și pentru mine.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura

De 10 iun., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Mi-a murit un prieten acum câțiva ani. Este vorba despre Sorin Oncu. Sorin a fost pentru mine un anumit gen de prieten. Sorin îmi dădea. Ne așezam la vorbă. Indiferent de subiect, lipsit de adâncime sau solemn, Sorin îmi dădea o perspectivă. Nu emitea judecăți. Râdeam înainte de toate. Nu-l mai am.

După moartea lui am creat această categorie: Prieteni care dau perspective, care te ajută să crești, care te înnobiliează. Sunt rari. Cosmin Haiaș ocupă un loc în această categorie. Asta dacă nu ajugem să discutăm despre carne. În ultimul timp mereu ajungem să discutăm despre carne. Aproape nu-l mai am nici pe el.

La rândul meu, mă situez în această categorie. Dau perspective. Ajut. Înnobilez. De ceva timp dau mai mult. Primesc mai puțin. Mi-e ciudă. Obosesc repede. Analizez. Compar. Relațiile de prietenie s-au dovedit indispensabile în viața mea. De când îmi amintesc, mereu am avut prieteni. Am avut relații de prietenie normale. Am avut relații de prietenie bolnăvicioase. Am avut relații de prietenie instructive. Am avut. Am.

Am pierdut prieteni pe drum. E firesc. N-am știut că ține de firesc să renunți la oameni. Am învățat pe pielea mea. Am grijă să-i menționez Marei, când circumstanțele mă forțează, că uneori prietenii coboară între stații. Un prieten semnifică o a doua casă. Casa și prietenul ocrotesc și sprijină. În casă ești în siguranță. Lângă un prieten te simți în siguranță. Prietenul mai are o calitate. Să spună ceea ce gândește. Când mai ajung uneori în grupuri străine, iar cineva îmi atrage atenția într-un mod neplăcut, îmi chestionez interlocutorul din imediata mea aproapiere. Nu are prieteni? De ce pun această întrebare? Pentru că e datoria unui prieten să redea prin cuvinte când o luăm razna. Toți o luăm la un moment dat. Te-ai îngrășat. Arăți ca un pom de Crăciun. Ai fost nepoliticos. Nu ai procedat corect. Te minți singur etc.

Când cineva care te iubește exprimă neplăceri, trece cu vederea atacul imediat, îmbufnarea de a doua zi și impertinența copilărească. Trece cu vederea o perioadă, un timp, o vreme, o epocă. Dacă nimic nu se schimbă, atunci urmează stația. Cineva coboară. Cineva urca. Rămâne compartimentul gol.

Nici un prieten, în relația lui, să nu învețe să își țină gura. Un prieten să învețe să formuleze. Să nu reproșeze. Să-și anunțe durerea. Să nu critice. Să redea nemulțumirile. Să nu renunțe imediat. Să insiste până când vorbește singur. Când ajungi să vorbești singur, atunci nici stația nu mai e relevantă. Oprești trenul.

Azi privesc relațiile de prietenie din interes cu alți ochi. Consider că aceste relații stigmatizate necesită o reevaluare. La cinci ani ne împrietenim pentru că locuim pe aceeași stradă. În școala primară ne împrietenim că purtăm același tricou. La liceu ne apropie o preferință muzicală. După 35 de ani ce ne pune pe același loc? Să-ți lași sufletul atins după 35 de ani este extrem de greu. Avem deprinderi fixe și precise. Educația și tabieturile ne ridică și ne strică. Nu în aceeași măsură, firește! Un interes ne pune aproape. Durata interesului concide uneori cu durata prieteniei. Lamentarea de după e copilărească. Te perpelește dorul după o persoană care nu știe să tacă lângă tine? După o persoană care nu-ți dorește prezența, nu-ți apreciază mintea, nu râde la glumele tale? Răspunsul este nu. Nu te perpelește dorul. Psihologic, după cărțile citite, este vorba despre victimizare și martirizare. O victimă deține puterea obișnuinței. Un martir atrage atenția.

Prieteniile din interes mă liniștesc. Știu de ce merg la o întâlnire, de ce vorbesc, de ce mă străduiesc. Nu e nimic greșit. Cum știu prea bine când cineva îmi cinstește prezența. Cum știu? The eyes, chico, they never lie! Exact! M-am uitat și la Scarface în aceste luni.

Nu pot să am tot ce vreau, dar vreau tot după cum pot

De 18 mai, 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Locuiesc la Timișoara. Stau la bloc. Săptămâna trecută am fost acasă la Severin. La Severin m-am născut. Tata are casă pe deal. Am revenit.
În ultimele trei luni mi-a lipsit enorm curtea. De aceea am umblat cât s-a putut la Severin. Am urcat dealurile. Am bătut potecile pe dealuri și prin păduri. Am visat cu ochii deschiși pe terasă. Am privit cu atenție casele din jur. Oamenii și-au construit case enorme. Tata a construit o casă enormă. Casa a devenit el. Casa îl definește.

M-am așezat într-o zi pe marginea patului. Mi-am analizat unghiile de la picioare. Îmi lipsește pedichiura. Mâinile le-am sprijinit pe lângă corp. Am ridicat capul. Adevărul este că nu agreez viața la bloc. Mi-am întors capul dreapta-stânga. Adevărul este că nu agreez datoriile la bancă pentru a ridica o casă. Mi-a zis o prietenă. Uite unde am ajuns! Pluralul l-a folosit din politețe. De fapt sublinia unde a ajuns. Eu n-am făcut mare lucru cu viața mea. Așa am răspuns. N-am făcut mare lucru cu viața mea. N-am ridicat o casă. N-am plantat un copac. Am făcut un copil. A rămâne însărcinată la 26 de ani nu semnifică o realizare. Un trup tânăr și sănătos duce sarcina și revine la starea bună. Educația Marei reprezintă o reușită. Să spună ce simte și ce gândește. Să acționeze corect. Să îndrăznească. Să greșească. Să trăiască cu demnitate. Să râdă de orice. Să mă ucidă simbolic. Să ajungă propriul ei stăpân. Mara are 10 ani. Ne aflăm în proces de educare.

Îmi place să citesc și să scriu. Citesc cocoțată în pat, întinsă pe canapea, adunată pe scaun, despuiată pe șezlong dacă am unul. Am unul la Severin. L-am mutat după soare și m-am afundat în lectură. M-am plimbat prin America de Sud cu Ibanez, Cei patru cavaleri ai apocalipsului. N-am cules buruienile din grădină. Am șmotruit bucătăria. Timp mi-am acordat pentru citit și vitamina D.

Mi-e clar ce am făcut cu viața și la viața mea. Am citit și am scris. Doresc să continui. Dacă ridic o casă după modelul tatălui. Nu mai citesc. Nu mai scriu. Nu-mi mai satisfac mofturi. Renunț la cremele de la Derma Oxy. Sunt prea scumpe. Nu mă mai tund la Andrei. E prea scump. Ș.a.m.d. Manichiură la salon? Renunț. Dar. Aș avea o casă. Aș mai crește un copil. M-ar aplauda în imaginar societatea, iar eu m-aș detesta.

Le vreau pe toate: casă, copil, scris, citit, cărți, creme, Andrei, unghii, călătorii. Nu le am pe toate. La ce renunț? Cui mă dedic? La cine mă închin? Atașamentul de obiecte nu-l aprob. Scriu ca să-mi suport viața. O ador pe Mara. E destul de clar. Nu pot să am tot ce vreau, dar vreau tot după cum pot. Și pot. Unii mi-au zis că nu pot. Alții au insinuat că nu pot. Eu am îndrăznit. Mereu am îndrăznit.

Cea mai mare îndrăzneală este să-ți asculți capul și să ai regrete personale. Tata a ridicat o casă. Are regretele lui. Eu n-am ridicat o casă. Nu mă definesc prin. Plămădesc nereușite. Sunt mama Marei și mama stărilor de bine și regretelor personale. Sunt mândră de asta.

Foto: Bogdan Mosorescu

Nici soacra nu mai e ce-a fost

De 29 iul., 2019 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Cum poți să supraviețuiești cu soacra? Nu poți. Dar la fel de bine nu poți să supraviețuiești cu mama, cu sora sau fratele, cu un prieten sau altul. Fiecare merită să aibă un loc al lui. Cel puțin după 30 de ani doar așa poți să-ți păstrezi demnitatea.

Argumentele care susțin afirmația făcută n-au la bază nici o cercetare. N-am mers la bibliotecă, n-am efectuat nici o anchetă, nu mi-am intervievat mama, n-am discutat cu sora sau prietenele. Până și poveștile le-am lăsat deoparte. Să reactualizez idei din vremurile bunicilor și părinților despre soacre nu mă încântă. Nu scepticismul mă ține la distanță. Nu naivitatea îmi susține detașarea. Am cunoscut și eu soacrele altora în copilăria mea. Femei odioase în comportament care-și luau revanșa pentru nedreptățile vieții personale torturând la rândul lor o altă femeie.

Agresorii au fost și ei odată victime. Nu există soacră de meserie, există soacră programată. Cine s-a ridicat deasupra timpurilor sale, cine s-a debarasat de prejudecăți? Personalități marcante din istoria umanității au eșuat. Paul Broca vă spune ceva? Omul, doctor de meserie, cunoscut pentru descoperirea unei mici regiuni în cea de-a treia circumvoluțiune a lobului frontal stâng al cortexului, aria lui Broca, îi considera pe bărbați superiori femeilor, pe albi superiori negrilor. Să abandonăm prejudecățile presupune voință. Să ne punem întrebări. Să ne punem sub microscop convingerile cele mai ferme.

Femeile n-au fost încurajate să-și pună întrebări. Femeile au fost învățate să gătească, să țese, să cânte, să aibă grijă de copii. Adolescentele de azi își dau ochii peste cap. Presupun că fac referire la epoca dinozaurilor, dar de fapt femeia a votat pentru prima data în secolul XX.

Mă alătur adolescentelor. A fost odată. Nici soacra nu mai e ce-a fost. Nu mai intră în dormitorul norei dimineața fără să bată la ușă. Nu mai dictează orânduielile gospodăriei. Condițiile de viață s-au îmbunătățit. Familiile își permit să trăiască în case separate. Înghesuiala pare o amintire îndepărtată și mincinoasă. Sărbătorile mai păstrează și mai adună familia în jurul mesei.

Acel ceva care plutește în aer își are în continuare cauza în mâncare. Că nora așa. Că soacra așa. Că sare. Că zahăr. Că gluten. Toată lumea abia așteaptă să ajungă acasă. În punctul acesta semănăm cu toții cu un general rus. Nici o armată nu alungă inamicul ca iarna moscovită.

Orice s-ar întâmpla când ne aflăm în vizită, casa noastră ne așteaptă. Nici ușile trântite nu-și mai au rostul, nici tăcerile lungi, nici supărările. Fiecare are casa lui.

Când boala ne reține sub același acoperiș, scenariu se schimbă. Acela nu este un stil de viață, ci o situație. Dar acum o să mă opresc aici.

Fiecare are casa lui, iar asta ne permite să ne iubim mai mult și să râdem pe măsură.

Foto: Bogdan Mosorescu