Am făcut o alegere acum ceva timp: să fiu o prezență excepțională. Nu neapărat pentru ceilalți, deși mă străduiesc să nu fiu plictisitoare, ci pentru mine. Mă încântă și îmi caut des prezența. Ieri am luat prânzul la un pub din Piața Unirii Timișoara. Deloc plănuit, aș fi preferat compania Marei, dar planurile s-au schimbat.

Rămasă de una singură, tot ce am poftit a fost o salată, iar Drunken Rat îndeplinea dispozițiile mele culinare. În pub-ul ăsta țin foarte mult să mă așez la prima masă. De acolo, fix ca într-o pictură de-a lui Vermeer, am acces să observ lumea de la interior, dar și trecătorii.

Am un ritual. Scot cartea pe masă, o așez lateral, stânga sau dreapta. Observ spațiul. Pot sau nu pot să scot un cadru aparte pentru campania #poartaocarte?! Comand, insist să primesc prima dată cafeaua. Ieri am cerut însă un pahar de vin. Lipsa mașinii mi-a permis un răsfăț. Execut zeci de fotografii. Șterg și uneori reușesc să păstrez una. Postez, apoi mă concentrez pe lectură, mănânc apatic și ridic nasul din carte când intră cineva.

Recunoașteți ținuta? Pantalon trei sfert cu buzunare laterale, sandale cu șosete, cămașă în carouri, pălărie pe cap și un aparat de fotografiat spânzurat de gât. Descrierea turistului de pretutindeni. Al meu s-a nimerit să fie italian și să întrebe de bucătărie românească. Am abandonat cartea cu zâmbetul de buze. Cererea italianului mi-a reactivat niște constatări mai vechi.

Din centrul Timișoarei și din împrejurimi lipsesc restaurantele cu specific românesc. Cele care există defilează cu identitatea noastră de țărani. De acord, românii au fost majoritari țărani. Faptul acesta nu anulează un oarecare progres. Sarmalele pot fi servite și în cu totul altă arhitectură. Cunosc câteva nume de arhitecți români, dar nu despre asta aș continua să scriu.

Bucătăria românească, lipsa ei, mi se pare o problemă stringentă. Turiștii vor specific. Scoicile, burgerii colorați, salatele mediteraneene vor dezamăgi călătorul. Când a planificat concediul, a pus degetul pe România, dar când a călcat cu piciorul, când și-a odihnit fundul, a dat peste o mâncare corcită și ospătari de ocazie.

Mă încântă peste măsură mâncarea italienească. Aș merge oricând în Italia doar ca să mănânc. În România însă mi-ar plăcea să mănânc prima dată bine românește. Să recuperez semnăturile olfactive, ce exprimare pompoasă, ale bucătăriei din copilărie.

Cu siguranță nu greșesc. În mod cert afaceriștii, oportuniștii și instituțiile orașului au o abordare greșită. Ei sunt de arătat cu degetul. Vine 2021. O capitală culturală are niște responsabilități, iar studiile au arătat o nevoie a turistului de a se apropia de tot ce înseamnă specific național, includ bucătăria.

Dragă proprietar de restaurant, ce mâncare românească servești?

Recunosc, mă intrigă subiectul.