Totul trebuie să aibă astăzi o poveste

13689457_519209234946199_1076481811_nDe vineri, în urma unui interviu publicat de Ioana Vighi pe Hyperliteratura, am ajuns și eu subiect.

Pornind de la întrebarea ei:
Care e povestea tricoului inteligent, cum a luat naștere?

Și răspunsul meu: Totul trebuie să aibă astăzi o poveste. Îmi pare că ţine mai mult de marketing şi mai puţin de suflet. Un răspuns standard, Tricoul Inteligent a luat naştere dintr-un vis.
Nu. Când eram mică visam să devin taxatoare pe autobuz. Azi nici nu mai există aşa ceva. Ultima taxatoare întâlnită a fost la Amsterdam şi m-am mirat.
Tricoul Inteligent s-a concretizat în urma muncii depuse ani de zile pe blog. Scriu de nouă ani şi m-am străduit, după chip şi asemănare, să promovez cultura. Tricoul a fost o consecinţă a activităţii blogului.

Ioana a depus toate eforturile și m-a transformat în subiect. M-a livrat sub forma unei povești. Pentru cei cu o nepotolită dorință de cunoaștere, puteți să citiți articolul întreg și pe îndelete aici.

Mulțumesc și recunosc că mă perpelesc de la răsfăț.

Conferință PRbeta 2016

13064717_1200332476643835_282272221542239645_oAm participat pentru a doua oară la o Conferință PRbeta. Anul trecut am descris curiozitatea, anul acesta am așteptat să trag învățături și să le aplic în existența mea online.

Conectați la aparate, juniori și seniori, online-ul a devenit, metaforic, o a doua piele (comparație subînțeleasă).

Am ascultat persoanele de la pupitru cu detașare. Anul trecut mi-am permis entuziasmul până s-a isterizat Ana Maria Onisei în urma articolului scris pe blog în care am ales o nefericită potrivire de cuvinte. M-am exprimat public că doamna Onisei și-ar lua angajamentul să poarte spre conducerea Ateneului Român o cerere oficială de la Teatrul Municipal Drobeta Turnu Severin.

Da. Iese provincialismul din mine oriunde. Comportamentul și atitudinea vorbesc uneori de la sine. Sufăr din cauza concentrării culturii doar în orașele universitare. M-am dus umilă anul trecut la doamna Onisei și i-am vorbit despre un spectacol al unui unic artist, în timpul Festivalului Enescu, și la Severin sau oricare alt oraș lipsit de manifestări culturale. Cad în capcana rememorarii și a tânguirii.

Nu o să mă plâng. Mi-am învățat lecția. Oamenii se piaptănă cu vorba în fața altor oameni. Vorbele nu se transformă în fapte cu idei frumoase, ci cu acțiuni uneori mizerabile. Scopul scuză mijloacele, cunoaștem. Oamenii de cultură trag mizerii sub ei ca porcii de dragul artei. Când ajungi să manifești artă, interesele instituțiilor te agasează și acționezi.

În București, artiștii ies în stradă, iar T.O. Bobe a primit amendă pentru participarea la protest pentru susținerea reformei în cultură a lui Vlad Alexandrescu.

Vorbesc aiurea.

Miercuri am ascultat persoanele de la pupitru cu detașare. L-am apreciat pe Ovidiu Eftimie pentru adresarea către public cu dumneavoastră. Am savurat discursul lui Vlad Tăușance datorită sublinierii interesului personal al muncii noastre. Pe Cristian Radu l-am aplaudat pentru profesionalism.

Am învățat ceva? Da. În primul rând am avut șansa să ascult niște oameni ai muncii și ai faptei. Da, există un interes personal, oricât se face abstracție de el în public. Nu mă deranjează. Aici sunt hegeliană, nu kantiană. Interesul personal e acceptat laolaltă cu faptele bune întru ajutorarea persoanelor lipsite de mijloace mai ales materiale.

Mi-a devenit clară procrastinarea, refuzul de a mă actualiza în societatea mea. Dar ține și de un fel de a fi. Dacă actualitatea ține de a anula experiența seniorilor sau fosilelor din instituții cum am auzit, nu mă pot ralia în ordinea zilei. Modernitatea a vorbit despre asta deja, dar punctul nostru slab, al celor tineri, este o absență a teoriei.

Eu consider că am nevoie și de teorie. Recitesc cele Cinci fețe ale modernității de Matei Călinescu deoarece îmi e de folos. Multora le-ar fi, dar a fost scrisă de o fosilă din afara intereselor actuale.

Iar vorbesc aiurea. Multe frustrări, de provincială, de olteancă, de femeie.

Pun punct.

Mă declar mulțumită de Conferință, abia o aștept pe cea din 17-18 mai 2017. Felicitări Oltea Zambori și Cristina Putan.

De la civilizaţie la sălbăticie. Să invadăm lumea arabă

12438963_1119360598074093_8924619943260317167_nPoate nu ştiaţi, dar am terminat un master de Politici Culturale. În 2006 am aflat şi am reţinut data de 9 mai şi numele ministrului de externe francez, Robert Schuman.

Destul de târziu, o să considere unii. Posibil să râdeţi! Aşteptaţi, o să fac o mărturisire. Nu sunt o inteligenţă înnăscută, ci muncită. Am trudit la mintea mea ca un muncitor calificat care lucrează într-o mină. Din acest motiv am şi renunţat la unele persoane din viaţa mea.

Vă imaginaţi pentru o secundă mâinile unui muncitor? Murdare, aspre, crăpate, cu unghii plesnite. O reprezentare potrivită pentru întreg procesul de finisare cu minuţiozitate a gândirii personale. Oamenii nepotriviţi cu care ne însoţim scad până la anulare condiţiile esenţiale pentru realizare. Geniile nu au nici o şansă în faţa intriganţilor şi a imbecililor, dar o minte meşterită ca a mea? Am lăsat în urmă şi m-am consolat cu Micul Prinţ. Da, cartea. Cu mine a făcut minuni la orice vârstă.

Am instalat o educaţie militară. Eu cer, eu mă supun. Am învăţat, am căpătat experienţă, m-am învăţat minte. În prezent îmi închipui că am un spirit liber şi îmi permit de foarte multe ori sinceritatea.

Un exerciţiu demonstrativ.

Consider că toate naţiunile lumii ar trebui să se unească şi să pornească spre pământul nenorocit de persoanele arabe şi să procedeze asemenea englezilor colonizatori. Violenţa nu e o soluţie, dar e instauratoarea unui drept. După violenţă, o asumare în timp a reeducării.

Ce istorie am avea astăzi dacă după Al Doilea Război Mondial liderii lumii s-ar fi concentrat pe cultură şi nu pe economie?

Arabii şi-ar mai fi crescut pruncii cu mitraliera în mână? Femeia ar fi fost tot un animal fără nici un drept?

În secolul XVIII un tată îşi izbea copilul cu capul de stâncă pentru că a scăpat aricii de mare, dar erau sălbatici, erau nişte fiinţe care supravieţuiau.

În oraşe am supus Natura şi puţini mai îndrăznesc să pornească spre locuri în care să-i simtă forţa. De aceea stăm palizi şi sfrijiţi în faţa calculatoarelor. Nu luam contact cu Natura, nu vorbim despre ea, trăim cu părerea smintită că şi ea ne va ignora. Fix la fel procedează părinţii cu adolescenţii. Nu le vorbesc despre sex, iar absenţa discuţiei înseamnă restricţii fiziologice.

Gândire comodă, gândire convenabilă, lipsă de gândire. Practica oricărui om al oricărui secol.

Revenind.

Toate naţiunile lumii ar trebui să se unească. Să invadăm lumea arabă. Să ne asumăm. Să reeducăm. Salvarea stă în educaţie.

Popoarele, poporul meu, să primească refugiaţi. Suntem oameni. La noi acasă, respectă regulile noastre. Casa mea e casa ta vine cu reprezentări fixe: un acoperiş, hrană, haine. Religia ţi-o laşi în ţara ta sau apucăturile religiei. În România femeile îşi arată faţă. În România femeia e om, iar copilul a auzit de educaţie în regim deschis.

Asta propun: unire, cotropire, violenţă, asumare, educare. În zeci sau o sută de ani. Procesul invers, de la civilizatie la sălbăticie e inacceptabil. Prefer să mă întovărăşesc cu Kirilov, şi el, poate, un imbecil, dar ce imbecil!

Sunt sinceră. Aş cotropi arabii.

Zice Dunia

Eu am citit Al doilea sex. Eu sunt al doilea sex. La mine spiritualitatea poate fi înţeleasă ca specific al culturii.
Aşadar, cu părere de rău, nu sărut nici o cruce, nici o mână de preot.

Zic.
Şi Zac.

Zic Zac, piesă de teatru, manifestare a culturii.

Comunismul, inepuizabila sursă de inspirație a românului

Săptămâna trecută, printre celelalte activități ale mele, am ales să-mi petrec două seri la Bastion unde s-a desfășurat Festivalul Internațional de Literatură. Nu o să scriu despre festival, nici despre invitații lui, nu o să fac un subiect din festival. Nu este subiectul meu.
O să fac totuși niște observații plecând de la festival, căci a prilejuit următoarele constatări.
Mi-ar face o deosebită plăcere să schițez acum aceste constatări, dar aleg să mă pierd în digresiuni.
Am terminat facultatea în anul 2006, iar din 2002, anul admiterii mele, am participat la multe evenimente culturale, lansări de cărți în special. Întotdeauna la aceste lansări au participat și studenți. Acesta este un fapt, știut, dar și dorit.
Dorința însoțește ambele tabere, s-ar părea. Scriitorii și profesorii doresc prezența studenților, iar studenții, chiar dacă cu timiditate, își doresc să participe.
Am ales, și am ales cu grijă. Profesorii doresc prezența. Studenții doresc să participe.
Din 2002 am experiența acestor întâlniri și fac afirmația că studenții, tinerii, nu participă aproape niciodată.
La Festivalul Internațional de Literatură am privit la un moment dat în jur, la ei, la cei tineri. Cei mai mulți butonau telefoanele, inclusiv eu la un anumit interval de timp. Până la final, scaunele ocupate de ei s-au golit. Aici voiam să ajung.
Studenții vin, dar tot ei pleacă. De ce pleacă?
Un motiv pricipal ar fi neînțelegerea, apoi nepăsarea, apoi lipsa empatiei.
Ce nu înțeleg?
Nu înțeleg ce se vorbește despre Stalin, despre Tito, despre totalitarism, dictatură și Ceaușescu. Și ei, la fel ca mine, sunt convinsă că iau istoria cu faptele ei ca o parte inerentă literaturii, la fel ca toate celelalte domenii cu care se întrepătrunde literatura. Totuși, această cunoaștere nu-i împiedică să nu se plictisească.
E necesar să cunoști istoria, dar nu este necesar să dea buzna peste tine la fiecare activitate culturală.
Nepăsarea tinerilor, că am amintit de ea, nu este de condamnat. Realitatea lor este alta. Da, anii în care ne-am născut noi, mă includ și pe mine, nu includ atrocitățile dictatoriale, ne-am detașat de ele, am crescut în umbra lor, dar ne-am găsit alte sensuri, alte lupte, alte obiecte de care să ne atașăm. Și în această perioadă, oarecum liniștită a lumii, oamenii continuă să nu se asculte. În jur aceleași fracțiuni, același dispreț, aceleași prejudecăți.
Nu reproșez absolut nimic supraviețuitorilor comunismului, din contră, îi admir, dar mi-ar plăcea totuși, mai ales când vine vorba de literatură, să încerce să se detașeze și să renunțe la aerul condescendent. Mizeria și atrocitățile sunt o sursă de inspirație, dovadă Herta Muller și nu doar ea, dar nu unica sursă de inspirație.
Iar de acestă senzație nu pot scăpa, căci la orice lansare de carte, la festival sau o oarecare activitate culturală, românul vrea să rămână doar în acestă sursă, doar la politică, la Ceaușescu, la Iugoslavia. Cultura este un obiect al omului, noi o creăm, o înfrumusețăm, îi smulgem sensuri, îi dăm sens, iar sensul ei sunt absolut sigură că nu stă numai în regimuri politice.

Trilogia culturii

Am un bun prilej de mândrie.
Am sfârșit Trilogia culturii de Lucian Blaga. Lectura asta m-a schimbat. Mă gândeam acum la caracter și personalitate, ale mele bineînțeles. Caracterul s-a rafinat, iar personalitatea a devenit mai puternică, în privire găsiți subtitrarea. Ochii mei nu arată că sunt trufașă, ochii mei poartă trufia ca pe ceva separat de mine. Mi-aș dori nespus parteneri de dialog despre această carte, despre dor, cultură, categorii, inconștient.
O să aștept, așa cum cunoașterea m-a așteptat pe mine.