A fost FEST-FDR.
FEST – festivalul european al spectacolului Timișoara.
FDR – festival al dramaturgiei românești.
A fost. Țin să-i mulțumesc lui Matei din tei că mi-a permis să mă delectez aproximativ o oră din fiecare spectacol. Alăptarea transformă și o femeie sedentară într-o sportivă. De aceea fiecare început de spectacol l-am trăit intens. Când s-a stins lumina pe scenă la Rosto după Caragiale, în regia lui Alexandru Dabija, am privit întunericul. E ceva în prima secundă înainte de începerea spectacolului. Așteptarea în negură mă afectează. Simt cum se despart lumile. Afară, prin piață, se plimbau Făt Frumos și Mateiu. Înăuntru, în Sala Mare, stăteam pe scaun și acceptam un sentiment de singularitate. Într-o secundă am topit particularitățile persoanei. Și laptele și-a inversat direcția. În loc să invadeze țesuturile, s-a retras și m-a lăsat o ființă neinfectată de societate și cultură.
S-a aprins lumina și am revenit instant. Am scos telefonul și am filmat primele 15 secunde pentru Instagram. Am râs. Oamenii din sală au râs. S-a ivit Marcel Iureș. S-a scurtcircuitat sala. Prinzi freamătul provocat de un mare actor. L-am urmărit fascinată prin decorul lui Dabija. Sfoară, mecanism, funcționalitate, înfrumusețare, semnificație, completare, o lume întreagă recreată din sforă și aptitudinea remarcabilă a lui Dabija.
Umorul lui Caragiale reinterpretat mi-a amintit de profesorii mei lipsiți de corectitudine. Ce durere! Ce sentiment puternic de ură! Ce senzație intensă de greață! Asta în timp ce verificam ecranul telefonului. Cum sunteți? Nu cred că-l mai pot ține mult timp.
Un exemplu de substantiv masculin: calul. La feminin devine iapă. La neutru elevul a ridicat din umeri. Profesorul, pentru că e profesor, a știut. Calul la masculin, iapa la feminin, iar la mijloc, nici cal, nici iapă, catârul. Ce râs nerâs s-a stârnit în sală! Cu câteva zile înainte Mara întrebase ce părere aș avea dacă ar dori la un moment dat să fie băiat.
Catâr, nici cal, nici iapă, dar eu, la fel ca elevul, n-am știut să dau un răspuns. Am asigurat-o că o s-o iubesc oricum. Mamele iubesc, nu judecă.
S-a reaprins ecranul telefonului. M-am ridicat în negură. Am coborât tiptil scările. Am privit cu părere de rău în urmă la Marcel Iureș care reintra pe scenă. Lumile s-au izbit. Teatrul s-a amestecat cu societatea într-o îmbrățișare a unei femei mame care refuză să se lase de teatru.
Până data viitoare, să ne obișnuim cu catârii.
Foto: Piclisan Adrian
