Severinul aparține șmecherilor, dar Severinul mi-e suflet

În fiecare an am încercat să am o excursie cu Mara. Eu și Mara, cu un bagaj generos, am călătorit la noi la unguri, la Covasna, la Cadaques, în Egipt etc. Mereu am mers pe urmele cuiva. Cărțile și filmele ne-au arătat încotro s-o apucăm. Anul acesta aveam plănuită o excursie la Londra pe urmele lui Freud și Darwin. Ne-am pregătit sârguincios. Amândouă am citit Originea speciilor. Eu în varianta pentru copii. Mara s-a înhăitat cu ediția stilizată de Gellu Naum. Glumesc!

În loc de hoinăreală în magnifica Anglie, Mara și cu mine am străbătut drumurile județene și comunale din Mehedinți. În partea de nord ne-am holbat cel mai mult. În județul Mehedinți, în 18 kilometri ești la munte. Pentru mine accesul facil la munte semnifică un exces de noroc. Părăsești orașul aglomerat și urât mirositor. În jumătate de oră un peisaj cu relief ondulat de munți și văi te liniștește. Acesta este Mehedințiul.

Săptămâna trecută am urcat un deal la Isverna. Am cules mure. Am mâncat lângă un râu, într-o poieniță. A doua zi am petrecut-o în oraș. S-a redeschis muzeul Porțile de Fier. Acest muzeu a fost închis mai bine de un deceniu. În prezent se poate vizita Aquarium-ul. Când am ajuns, la intrare mi-au furat ochii bijuteriile expuse. Mara iubește muzeele pentru că la final petrece minute în șir la suveniruri. La Severin, o intrare la muzeu m-a transportat în orice muzeu din Europa. Șocul mi-a provocat un râs puternic. Râd ca să mă apăr, ca să-mi gestionez emoțiile, reacționez.

Aerul de Europa într-un oraș de provincie cu cetățeni cu purtări primitive m-a impresionat. Severinul deține primari care au făcut sex cu minorele. Severinul numără cetățeni care parchează pe două locuri. Te scuipă și sar la bătaie dacă le ceri să mute mașina. Severinul are angajați în instituțiile statului doar copiii cuiva. Unii dintre încearcă să demonstreze că merită, că sunt capabili, că au abilități. Un număr copleșitor încasează doar salariul, iar munca o execută proștii. Severinul aparține șmecherilor. Cei educați abia scot capul. Unde să-l scoată? Legea nu-i apară. Regulile nu se aplică. De ce? Pentru că majoritatea sunt needucați.

Povestea se schimbă la muzeu. La muzeu primești o doză de normalitate și chiar doamne zâmbitoare. Materialul uman decide soarta orașelor. Îmi compătimesc frumosul oraș din cauza șmecherilor. Mă scârbesc primarii, la plural, care au făcut sex cu minore, iar acum sunt respectați de comunitate și de persoane cunoscute de mine.

La oraș nu renunț. Îi bat străzile când am ocazia. Severinul mi-e suflet.

Noiembrie 2016, teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, prieteni

11083677_10153242927480854_783182934178580534_nJoi seară, după un zbor lin, sper să fie, nu depinde de mine, o să iau cina la Carul cu bere. Merg la București pentru târgul de carte Gaudeamus.

În 2008 am ajuns prima dată. Anul acesta este special. O s-o am cu mine și pe Mara. Am purtat-o în pântec în 2009, dar acum o să pășească alături de mine. Mă încearcă un sentiment de mândrie. Îmi pare că dau ceva mai departe, ca o moștenire.

În primul rând e clar că mersul la București pentru Gaudeamus a devenit un soi de tradiție. Am început în 2008, fără un program, doar o ieșire cu fetele, și s-a transformat într-un ansamblu de obiceiuri. Cu experiența acumulată, aseară îmi călcam o rochie neagră pentru piesa de sâmbătă seară de la Teatrul Național, știu să-mi organizez, dar mai ales să optimizez cele necesare pentru călătorie. Îmbrăcămintea și încălțămintea îmi testează capacitatea intelectuală. Obligatoriu trebuie să știu să mă strecor printre tocuri, rochii de seară, Ugg-uri, blugi și tricouri.

Ce se întâmplă la București? Ce semnificație are scurta călătorie? Bucureștiul, prin prisma Gaudeamus, reprezintă o bulă în viața obișnuită. Trei zile sunt împărțite între teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele, cărți și prieteni.

M-a întrebat Făt Frumos: și mergi la București pentru teatru, muzee, restaurante și cărți? Da, merg la București pentru. A existat între noi un soi de neînțelegere a plăcerilor celuilalt, dar am întrebat la rândul meu: ți-am cerut vreodată socoteală pentru plăcerile tale? Ne-am împăcat.

Plăcerile unei persoane țin de caracterul fiecăruia. Am construit această ieșire la București și toate semnificațiile ei, dar cel mai important este că mă face fericită. Să-mi pun o rochie elegantă și tocuri pentru teatru îmi satisface amorul propriu. Ugg-urile, blugii și tricourile de bumbac, ținuta lejeră pentru târg sau muzee îmi cresc stima de sine. Restaurantele, prin fenomenul antropic, măresc îngăduința pentru specia noastră. În cea mai mare parte a timpului mă lovesc de cruzimea și lipsa de toleranță a oamenilor.

Ieșirea la București semnifică un mecanism de apărare. Iau atitudine la mârlăniile lumii. Mă bucur de construcțiile frumoase ale speciei mele, o specie plină de ambivalențe la orice nivel.

Mara, pentru prima dată, va merge cu mama la București și va primi simbolic o cheie. Mama ei se străduiește să-i fixeze în memorie eleganța și feminitatea, aspecte nepieritoare ale femeii. Frumusețea apune, iar trecerea sub orizont a unei femei nu aduce cu un apus la ocean. Educația ne diferențiază. Ne spălăm pe dinți și pentru o respirație proaspătă. O lipsă a educației înseamnă o respirație urât mirositoare de care nu putem scăpa.

Joi plec la București. Din noiembrie 2008, pauză anul trecut, noiembrie 2016, am impus o tradiție. Mă face să mă simt bine. Până la urmă fac ceva cu viața mea, mai ales dacă Mara va continua cu ieșirile din noiembrie la București.

Pentru teatre, muzee, Ateneu, restaurante, cafenele și prieteni.

Tesla. Bucuria pretinde dinari și un loc de parcare

13020553_1187441611265991_923929911_nAm anunțat că mă aflu sub influența cărții lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Am scris pe blog despre, am făcut o poză în Piața Unirii la carte, am luat-o în geantă și am vorbit despre ea la Schimb de cărți.

Am plimbat cartea, obiectul, și am plimbat vorba despre conținut. Până trec de stăpânire, vă rog să aveți răbdare cu mine.

Pentru acest text îmi iau din Solenoid o comparație pentru a descrie, după multe luni, scurta mea călătorie la Belgrad. Între file, printre cuvinte, am găsit o sucire semantică. Învârteala asta bezmetică mi-a dat ideea să vorbesc despre fizică.

În școală și în liceu nu mi-a plăcut și nu am învățat fizica. Pasager am cochetat cu ea și întotdeauna nepăsătoare. Nu-mi bat capul cu neplăceri și nepriceperi. Am fost o nepricepută. Încă sunt. Într-o împrejurare, neidentificată, dar prezumtivă, m-am simțit atrasă de știință. Și în punctul acesta mă folosesc de Solenoid. Am descoperit că nu fizica e frumoasă, ci frumusețea e posibilă datorită ei.

M-am străduit în facultate cu Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor. După absolvire, pe nesimțite, cu șușoteli anonime, am prins cumva cu urechea Tesla.

Am hotărât, după căutări pe google, să merg la Belgrad, la muzeul Tesla. Să mă uit, fără să pricep fenomenul, la descărcări electrice. Am plecat cu o carte în geantă la sârbi, la vecini, pe urmele inventatorului.

Distanța mică dintre cele două orașe, Timișoara-Belgrad, mi-a dat siguranța unui expert. Am pornit la drum fără consultarea unei agenții sau a unei hărți, doar Belgradul e la o aruncătură de băț.

Am greșit. Am ajuns la muzeu, care nu este în centru, și era într-o duminică. Două ore a durat până am găsit un loc de parcare. Priveam acele ceasului plângând. Se închide muzeul, se închide muzeul! La muzeu se plătește doar în dinari și doar în numerar. Avem în portofel lei și euro. Stăteam ca o miloagă la intrare și nu-mi lua nimeni banii. Până la urmă am împins implorarea până la cerșirea propriu zisă la persoane care intrau. Să-mi schimbe cineva câțiva euro. Mi-a schimbat un domn sârb. Am părăsit muzeul supărată. Furioasă pe o atât de indiferentă și proastă conducere, dar și amărâtă de la lipsa unei toalete.

În centru, până am găsit hotelul, am luat birturile la rând. O altă serie de milogeală, de data aceasta pentru a folosi baia. Nu-mi amintesc să fi întâlnit sârbi obraznici, doar simplitate și bunăvoință. În pub, la restaurant, la hotel, pe stradă, în magazine, la tarabe, sârbi veseli și vorbăreți.

Am rămas, în urma vizitei la muzeu și a găsirii unui loc de parcare, cu o neliniște și o lehamite. Nu-mi mai trebuie Belgradul!

Da, deloc corect, dar lipsa lor de maleabilitate la o instituție m-a mâhnit. Fără a purta ei vreo vină, greșeala îmi aparține în totalitate prin absența monedei locale, consider că o organizație cu caracter social și cultural ar trebui să se adapteze la împrejurări. De exemplu: un turist năuc, dar doritor de a intra într-un muzeu.

Au trecut luni de la vizita mea. Între timp m-am potolit. Nici parcările, pe culori, o oră, două ore sau trei, fără putință de prelungire, îți muți mașina de pe culoare, nici cerbicia de la muzeu nu mă mai sperie. Simt că mă cheamă Belgradul. Descărcarea electrică mă fascinează. Încă îmi doresc să mă bucur de ea. Fix în această situație, bucuria pretinde dinari și un loc de parcare.

Belgrad, Tesla, o să vin, promit!

Nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită

Aș vrea să mai vorbim puțin despre Freud. Eu să mai dau niște explicații, unii cititori să încerce să mă determine să-l abandonez pe Freud în favoarea unor psihanaliști actuali.
Mă aflu în plină perioadă Freud, de abandonat nu o să abandonez, lectura cel puțin. Adeptă nu am susținut niciodată că aș fi.
De ce citesc Freud? Sau Jung, Adler, Fromm sau oricare alt psihanalist?
Pentru a mă ajuta pe mine în primul rând, pentru autodidactul în care m-am transformat de câțiva ani. Am terminat școlile, dar nu și învățătura.
Mai citesc Freud pentru plăcerea mea de a cunoaște comportamentul uman, iar psihaniliștii, prin studiile lor metapsihologice te ajută în această direcție.
Săptămâna trecută am avut șansa să vizitez muzeul Freud de la Londra. În această casă a locuit în ultimul său an de viață. Ce am descoperit nou?
În primul rând mi-am zărit numele, nu Dunia, celălalt nume, Paula. Cine este Paula, cititorii au o bănuială. Cine a fost Paula?
Paula a mai fost femeia care a avut grija casei Freud, femeia care i-a însoțit la Londra, nefiind totuși evreică.
Am zâmbit în timp ce pipăiam numele și m-am întrebat acolo de unde afecțiunea mea pentru Freud. Nu mă ajută memoria să scot afară prima amintire a numelui lui. Știu că mi-am cumpărat o carte despre el unde erau descrise câteva cazuri de isterie și am citit un caz sau două. Am lăsat cartea, viața sexuală nu mi se părea atât de plină de semnificații. Viața sexuală era în plin mister pentru mine în acea perioadă, eram în așteptarea ei.
Am reluat lectura cărților lui Freud anul trecut și sunt hotărâtă să sfârșesc toate cele 11 volume pe care le am.
În prezent sunt fixată pe compulsia la repetiție. Din copilărie am purtat cu mine următorul episod.
Într-o seară, mama s-a apucat să facă bagajele pentru călătoria de a doua zi, călătorie care nu mă includea. Totuși eu am plâns, și am plâns, și iar am plâns că vreau și eu să merg cu ele, pleca mama și sora mea. Până la urma mama a cedat și mi-a permis să vin și să-mi așez hăinuțele în valiză, o valiză mare, în carouri, roșu cu negru, și o căptușeală maro.
A doua zi dimineață m-am trezit fără ele.
Înțeleg perfect motivele mamei mele azi. Atunci doar am plâns, mult, mult, mult, până la epuizare.
Voiam și eu să fiu cu ele. Nu singură, cu ele.
Revenind la compulsia la repetiție și să leg episodul din copilărie de trebuința conduitei repetitive, am crescut și port în mine această tensiune psihică, atât de inutilă pentru mine ca individ.
Oriunde sunt prietenii mei, iar eu nu sunt prezentă, indiferent de motive, sufăr. Mereu revăd valiza aceea în carouri și pe mine trântită în pat plângând. Mi-e teamă, nu frică, teamă. Frica apare atunci când cunoști obiectul fricii tale, teama este atunci când ai de-a face cu un element surpriză, iar surprize ai tot timpul, mai ales de la cei mai apropiați și importanți oameni.
Freud m-a ajutat să înțeleg că tot ce se întâmplă în viața mea nu poate fi trecut sub genericul sorții, soarta e doar ceea ce ne-a impresionat în copilărie și purtăm în noi ca adulți.
Cred asta cu o nestrămutată convingere.
Oprimistă rămân însă. M-am întors de la Londra cu aceste cuvinte pe o insignă: nu e niciodată târziu să ai o copilărie fericită.
Lucrez la asta acum.

Basel

Excursia prin Europa, prin Europa cu trenul nu s-a încheiat la Luxembourg. Am rămas doar cu povestea la Luxembourg. Excursia mea s-a încheiat la Basel. Am ajuns la Basel obosite. Picioarele nu mai suportau nici adidași, nici balerini, nici măcar sandalele pe care nu am apucat să le scot din sacii lor. Ne-am plimbat prin acest oraș elvețian legănându-ne șoldurile mai mult cu lene decât cu feminitate.
Cu lenea după noi ne-am plimbat pe malul Rinului, pe străduțele înguste, pe poduri auguste. Când revăd acum unul dintre poduri, unde știu că am poposit și am privit năucă apa, habar nu am de ce fac asta, imaginea îmi revine augustă. Când l-am privit mi s-a părut doar mare, amintirea însă scormonește în vocabular și în reprezentări.
Tot la Basel am ajuns și la muzeu, excursia s-a încheiat cu Picasso. O oră întreagă de Picasso. I-am privit femeile așezate, oh, Dora. În fața Dorei sau a altei muze feminine, am stat câteva minute cu prietena mea. Ne-am lipit umerele, ne-am atins capetele.
Hm!!!
Picasso ăsta a consumat oameni, a luat tot ce putea de la ei, apoi a trecut mai departe. Cred că și eu am ajuns să consum oameni.
Acesta mi-a fost gândul pe care l-am formulat și l-am dat afară zâmbind ghiduș. Atitudinea mea relaxată s-a corectat într-un nor de pe chipul prietenei mele. Greșeala mea nu a constat în împărtășire, ci în teama ei de mine. Am descoperit mai târziu.
Prietenei mele îi este teamă că nu mai reprezintă o poveste pentru mine, că am consumat, cum singură am ales să mă exprim, toată ființa ei.
M-am înfuriat la început când am discutat despre asta, apoi am transformat totul într-o declarație de iubire. Teama ei, după o reacție pritocită în minte și în suflet, am pozitivat-o.
De la Basel, de la o descriere a orașului, am ajuns la incursiune, dar o călătorie, funcția unei călătorii este și cunoașterea de sine, nu numai confecționarea de momente.
Aș putea, dar foarte rar am procedat așa, să fac dintr-un oraș vizitat un subiect, dar mai mereu a devenit obiect, mai ales de studiu.
În amintire, Basel va rămâne mereu legat de Picasso și consumul de oameni. Iar când scot imagini cu el, văd un pod, o barcă colorată, o terasă pe marginea Rinului.
Și aud un cor. Undeva deasupra Rinului, într-o biserică, la apus, într-o lumină blândă, am stat și am ascultat corul într-o rochie foarte scurtă. De ce am amintit de rochie? Pentru că a țâșnit din memorie, corul bisericii și rochia mea, nepotrivirea din simțuri, nepăsarea din minte.
Eu aș zice, după ce am scris acum, că abia la Basel, am început călătoria, până la Basel am fost în excursie.
Ce descoperire de luat aminte, blogul ăsta a început să fie mai mult decât benefic, a devenit învățător.

Picasso în buzunarul ursitoarei mele

Duminică, dintr-o întâmplare ținută în buzunar de ursitoarea mea, am ajuns într-un muzeu din Stuttgart la o expoziție Picasso. Înainte să ajung în sala unde erau pânzele lui, am zărit una dintre ele în peretele orizont. Am recunoscut cubicul și am zâmbit. Am privit toate pânzele expuse, pot spune că am savurat, de o pânză abia m-am desprins și ei i-am păstrat și privirea de rămas bun.
E prima dată când m-am surprins sedusă. M-am zgâit la multe tablouri, prin multe muzee, mi-am dorit de fiecare dată o revelație, dar mă îndepărtam dezamăgită. Velasquez, Bruegel, Monet, Rembrandt m-au încântat, mi-au stârnit o invidie atât de frumoasă artistic, dar nu m-au sedus.
Duminică m-am îndrăgostit amuzându-mă de pânza din fața mea. M-am îndrăgostit jucându-mă cu gânduri inechitabile pentru Picasso. Liniile le-am găsit infantile, portretul pocit, dar m-a reținut emoția și culoarea. M-am îndepărtat privind în urmă. Am descoperit pânze mai frumoase, mai expresive, dar pe furiș, ochii mei căutau portretul acela pocit. Am revenit la pânza mea, sufletul face posesivul atât de firesc, pânza mea a devenit cea mai frumoasă. Am părăsit muzeul într-o stare autentică de îndrăgostit.

O să postez aici și o fotografie, nu așteptați o imagine de calitate, căci e făcută cu telefonul, dar îmi doresc să împărtășesc cu cititorii blogului frumusețea pânzei mele.

555459_574906775852814_1138967454_n

3-9-40 București

O să alcătuiesc acum un text din ultimele mele zile, dar cu o simplificare excesivă a faptelor. De vineri umblu prin muzee și merg la spectacole.
Ieri, la Muzeul Țăranului Român, am plecat cu o întrebare și o învățătură dintr-o viață apusă a țăranului.
Întrebarea.
De ce se suprapune crucea în simbolistică cu arborele vieții?
Nelămurire.
Nu cunosc istoria crucii, aici aș putea să primesc ajutor cu bunăvoință de la Vladimir Bulat sau Moni Stănilă.
Învățătura.
Am reținut, de pe o etichetă a muzeului, explicația pomenirilor morților. Morții se pomenesc la 3 zile, la 9 zile, la 40 de zile. La 3 zile, deoarece li se topește fața, la 9, se topește pielea trupului, la 40 se topește inima.
În pântecul mamei, prima dată se aude bătaia inimii, apoi se conturează trupul, iar la final chipul.
Mi-a plăcut.
Am meditat puțin la felul ăsta complicat al oamenilor de a-și explica viața și la metoda sinuoasă de a participa la toate întâmplările vieții lor.
Mă întreb, deși sunt mamă nu știu, la câte zile bate inima copilului în pântec, aici îmi trebuie un doctor.

De Muzeul satului nu povestesc acum, iar de Muzeul de artă contemporană las scris următoarele: arta contemporană nu-mi avantajează mintea, mă uit la unele lucrări ca mama mea la iPhone. Nu înțeleg. Am reținut doar faptul că am produs foarte mulți rulmenți în epoca comunistă și numele artiștilor, Dan Călin și Iosef Silaghi. Îmi cer scuze dacă am scris greșit numele.

O să mai revin cu povești din zilele mele bucureștene, dar de cruce și pomenire am fost nerăbdătoare să scriu