Se făcea că eram la Godot

O să întrerup textele blogului pentru a vă povesti un vis. Nu cred că am mai făcut asta până acum. Dau o atenție deosebită viselor. De fapt îmi dau mie atenție. Dar nu o să discut despre vise, o să povestesc unul.

Înainte să-mi iasă pe gură născoceala minții, vă fac cunoscut cui datorez visul de azi noapte. Ieri am reluat Solenoidul. L-am abandonat de ceva vreme. M-a subjugat în primele 200 de pagini, apoi am simțit ușor, ușor cum mor. Nu mă înțelegeți greșit, multe cărți m-au făcut să plâng de o teribilă senzație de plictiseală, dar m-au recucerit până la final. La Solenoid am renunțat. Am crezut că au mai rămas 100 de pagini, dar au mai rămas 200. Așa că ieri am reluat și ultimul capitol citit pentru a mă pune oarecum la punct după o pauză lungă. Zeci de pagini despre un personaj, Nicolae Vaschide, un teribil visător.

Am mers la culcare cu o luciditate care nu-i privea pe Cărtărescu, Solenoidul sau Nicolae Vaschide. Departe de orice lume ficțională, am închis ochii cu frământări personale. În spatele pleopelor închise am reconsiderat claritatea gândirii.

Am visat-o pe Lia Bugnar și se făcea că eram la Godot. Mă aflam undeva la o masă în spate, cafeneua era goală și urma să înceapă un spectacol nou. Un angajat s-a apropiat de mine și l-am anunțat că o să mă mut undeva mai în față, poate chiar la prima masă lângă scenă. Ceea ce am și făcut. Dar scena s-a deplasat și ea. Arata ca o aulă. Eu mă situam sus, iar jos, scăldată în lumină, Lia Bugnar. M-a privit și m-a întrebat: tu, a mică, ai cont pe rețelele de socializare?

Mi-am rostit numele, Paula Aldescu, am adăugat imediat și Dunia, iar Lia Bugnar și cu mine am devenit prietene.

Visul a continuat, am mai întâlnit câteva persoane cunoscute și m-am trezit.

Un simplu vis fără pretenție de menționare, dar eu am știut imediat că o să scriu despre. Am suportat o regresie, devenid aia mică în propriul palat al minții, dar rămân cu bucuria unui dialog cu o persoană pe care o admir.

V-am mărturisit de atâtea ori, îmi place să-mi dăruiesc admirația. M-am iertat că nu-mi plac cărțile lui Mircea Cărtărescu, dar rămâne să-i prețuiesc inteligența.
Pe lânga asta, mi-a dăruit un vis de neprețuit.

Am visat, v-am povestit.

Tesla. Bucuria pretinde dinari și un loc de parcare

13020553_1187441611265991_923929911_nAm anunțat că mă aflu sub influența cărții lui Mircea Cărtărescu, Solenoid. Am scris pe blog despre, am făcut o poză în Piața Unirii la carte, am luat-o în geantă și am vorbit despre ea la Schimb de cărți.

Am plimbat cartea, obiectul, și am plimbat vorba despre conținut. Până trec de stăpânire, vă rog să aveți răbdare cu mine.

Pentru acest text îmi iau din Solenoid o comparație pentru a descrie, după multe luni, scurta mea călătorie la Belgrad. Între file, printre cuvinte, am găsit o sucire semantică. Învârteala asta bezmetică mi-a dat ideea să vorbesc despre fizică.

În școală și în liceu nu mi-a plăcut și nu am învățat fizica. Pasager am cochetat cu ea și întotdeauna nepăsătoare. Nu-mi bat capul cu neplăceri și nepriceperi. Am fost o nepricepută. Încă sunt. Într-o împrejurare, neidentificată, dar prezumtivă, m-am simțit atrasă de știință. Și în punctul acesta mă folosesc de Solenoid. Am descoperit că nu fizica e frumoasă, ci frumusețea e posibilă datorită ei.

M-am străduit în facultate cu Einstein, Teoria relativității pe înțelesul tuturor. După absolvire, pe nesimțite, cu șușoteli anonime, am prins cumva cu urechea Tesla.

Am hotărât, după căutări pe google, să merg la Belgrad, la muzeul Tesla. Să mă uit, fără să pricep fenomenul, la descărcări electrice. Am plecat cu o carte în geantă la sârbi, la vecini, pe urmele inventatorului.

Distanța mică dintre cele două orașe, Timișoara-Belgrad, mi-a dat siguranța unui expert. Am pornit la drum fără consultarea unei agenții sau a unei hărți, doar Belgradul e la o aruncătură de băț.

Am greșit. Am ajuns la muzeu, care nu este în centru, și era într-o duminică. Două ore a durat până am găsit un loc de parcare. Priveam acele ceasului plângând. Se închide muzeul, se închide muzeul! La muzeu se plătește doar în dinari și doar în numerar. Avem în portofel lei și euro. Stăteam ca o miloagă la intrare și nu-mi lua nimeni banii. Până la urmă am împins implorarea până la cerșirea propriu zisă la persoane care intrau. Să-mi schimbe cineva câțiva euro. Mi-a schimbat un domn sârb. Am părăsit muzeul supărată. Furioasă pe o atât de indiferentă și proastă conducere, dar și amărâtă de la lipsa unei toalete.

În centru, până am găsit hotelul, am luat birturile la rând. O altă serie de milogeală, de data aceasta pentru a folosi baia. Nu-mi amintesc să fi întâlnit sârbi obraznici, doar simplitate și bunăvoință. În pub, la restaurant, la hotel, pe stradă, în magazine, la tarabe, sârbi veseli și vorbăreți.

Am rămas, în urma vizitei la muzeu și a găsirii unui loc de parcare, cu o neliniște și o lehamite. Nu-mi mai trebuie Belgradul!

Da, deloc corect, dar lipsa lor de maleabilitate la o instituție m-a mâhnit. Fără a purta ei vreo vină, greșeala îmi aparține în totalitate prin absența monedei locale, consider că o organizație cu caracter social și cultural ar trebui să se adapteze la împrejurări. De exemplu: un turist năuc, dar doritor de a intra într-un muzeu.

Au trecut luni de la vizita mea. Între timp m-am potolit. Nici parcările, pe culori, o oră, două ore sau trei, fără putință de prelungire, îți muți mașina de pe culoare, nici cerbicia de la muzeu nu mă mai sperie. Simt că mă cheamă Belgradul. Descărcarea electrică mă fascinează. Încă îmi doresc să mă bucur de ea. Fix în această situație, bucuria pretinde dinari și un loc de parcare.

Belgrad, Tesla, o să vin, promit!

În întâmplarea de a fi vii, Mircea Cărtărescu, Taxi și fixarea în realitate

13009660_1182662151743937_815926357_oAm primit o acuzație de curând. Că aș scrie unele articole pentru trafic. E atât de nouă învinuirea, că o găsesc delicioasă și îmi place să mă gândesc din când în când la ea.

La anul blogul face 10 ani. Scriu aici de atâta vreme. Am crescut, m-am educat, m-am ordonat, am defilat plină de convingeri, am renunțat la ele sau la unele dintre ele, am făcut exercițiu de scris, am refuzat să prezint un subiect sau un scriitor, am mers înainte.

Unul dintre scriitorii respinși este Mircea Cărtărescu. În facultate nu mi s-a potrivit. M-am achitat de niște lecturi obligatorii la seminar, iar acasă, în singurătate, am început Orbitor. Nu am trecut de primele 100 de pagini și de atunci nu am mai atins nici o carte semnată Cărtărescu.

În prezent mă aflu sub influența Solenoidului. Sunt entuziasmată și îndrăgostită. În această stare, îl descopăr pe Mircea Cărtărescu în conflictul prilejuit de participarea la videoclipul celor de la Taxi, Despre smerenie, iar cartea, Solenoidul, arde într-un filmuleț pe facebook.

Am citit păreri în stânga și în dreapta despre videoclip. Nu mă interesează. Că e manifest sau părere personală, că e despre smerenie sau ipocrizie, cartea vine separat de persoana Mircea Cărtărescu.

Avem așa: Mircea Cărtărescu, persoană. Mircea Cărtărescu, scriitor. O convingere sau alta anulează creația? Cititorii au datoria să separe personalitatea scriitorului de autor. Afundarea în lectură pretinde două participări, a autorului, și a cititorului. A arde o carte vine cu o oxidare de sine. În Solenoid, care este un fel de bobină, iar bobina un fel de mosor, avem de-a face cu durerea și singurătatea, cu sentimentul zădărniciei. Mă abțin să notez mai mult. Nu am terminat romanul și vă recunosc că mi-e rușine să scriu despre opera lui Cărtărescu.

Până acum o lună l-am respins, m-am împotrivit creației lui. În prezent sunt înamorată de Solenoid și am iscat un conflict în mine. Ce putere să am eu, de caracter, de voință sau de agerime, să pătrund grandioasa lui operă?

M-am identificat în câteva pagini din cele câteva citite. Am o sensibilitate până la slăbiciune. Mă potolesc sufletește când iau contact cu trăiri corespondente. Mă copleșește un sentiment de apartenență și mă ghemuiesc atunci în mine. Îmi vâr mâinile între genunchi și mă apăs în materie, pat, canapea, scaun, ca să mă fixez. Simt des cum mă desprind. Uneori zile în șir trăiesc cu senzația că mă desprind de mediu.

Cu Solenoidul m-am fixat în realitate, oricare este ea.

Iar un individ arde o carte pentru că scriitorul a participat la un videoclip și nu e deloc smerit, fiind posesorul unui BMW.

Sunt așa sătulă de farisei. Dar cine anume trăiește în smerenie? Cine trăiește după litera Bibliei? Cele cu care împart aceeași categorie de gen, dragile mele femei, sunt unele în jurul meu credincioase, dar ce mai ocolesc învățăturile Bibliei când este în interesul lor și ce mai abuz comit când vor să condamne după Biblie!

Despre videoclip afirm că îmi place. L-am ascultat cu plăcere și nu sunt credincioasă. O necredincioasă, dar cu suficientă inteligență și bun simț să-l admir pe Papă sau oricare alt prelat care muncește pentru binele omenirii.

Vă amintiți? Binele omenirii poate fi un scop în toată întâmplarea de a fi vii.