Tag Archives

  • Home
  • /
  • Tag Archives: "umor"

Să interzicem Moromeții. Să măturăm bătătura cu respect

De 12 feb., 2020 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Exact! Să interzicem Moromeții. Titlul l-am ales special să vă atrag. Pentru o clipă am vizualizat banda adezivă plină de muște de la Schela. Schela este un cartier mărginaș din Drobeta Turnu Severin. Ca reprezentare, aduce cu o mahala. Specific. Asta dacă v-a dus gândul la Neveste disperate. Nici cu Dumbrăvița, comuna de lângă Timișoara nu aduce. În ani, mahalaua alcătuită din fii de țărani români, turci și țigani s-a transformat într-o comunitate funcțională, dar cu locuințe kitschoase. Dunărea și dealurile salvează pseudoarta caselor schelene.

Curând ne-am apucat, elevul select și cu mine, de Moromeții. S-a uitat derutat la mine. Atât am râs în timp ce citeam până i-am dat niște explicații. Am lăsat deoparte senzația acaparatoare de identificare cu stilul de viață din Siliștea Gumești. Exprimarea m-a trimis în trecut, m-a trimis acasă. Am fost acasă pentru câteva secunde. Fac referire la un sentiment.

Mă bucur că nu trăiesc în acele vremuri. Nu era ușor să fii femeie. La sat cu atât mai mult. Râd la replicile lui Ilie Moromete pentru că. În primul rând am crescut într-un mediu asemănător, în patriarhat. Tata face, tata drege. Femeia cicălește, femeia gătește. Privirea lui derutată m-a descurajat. Elevul select nu și-a putut imagina. Am continuat. E și umor în carte. Oamenii își duceau viața după alte reguli și le era foame. Nici eu, nici tu n-am cunoscut foamea. Elevul select nici asta nu și-a putut imagina.

Dacă mătur bătătura cu voi, mâine dimineață vă scutesc de o treabă, zice Moromete. Aici am râs până m-a durut burta. Înțelegeți zăpăceala elevului select. Cum să mă prăpădesc de râs când tatăl își amenință fetele și nevasta cu bătaia?! Mă știe feministă. Când am tras ușa după mine, am zâmbit malițios. Mi-am mușcat buza din cauza unei emoții intense.

Oare ce atitudinea iau feministele în legătură cu Moromeții? Dar vegetarienii care practică umilința/public shame-ul? Niculaie o snopește în bătaie pe Bisisica. Să interzicem Moromeții! La dracu cu fresca, cu pactul cu ficțiunea, cu semnificația, cu foamea! Naționaliștii să tragă aer în piept. Nu o să apreciem exagerat și exclusiv comportamentul unui personaj, fie el și Ilie Moromete. Dacă bărbații români se identifică cu Ilie Moromete, să aleagă abordarea lui filozofică. Bătaia și vorbele de duh să le pună pe seama vremurilor și a condițiilor de viață.

Mă întreb cum abordează profesorii la catedră Moromeții. Las notat. Mi-a plăcut cartea. Am citit și volumul II. Îmi place în continuare. Graiul oltenesc mă fascinează și mă amuză. Umorul lui Moromete e posibil doar în geografia Munteniei. Vorbele aduc a dulcețuri, provoacă ascultătorului o senzație plăcută.

Mă opresc. Nu doresc să exagerez cu splendoarea perfectului simplu. Mă citesc bănățeni și nu sunt de acord cu mine. Unii.

Să măturăm bătătura cu respect.

Foto: Bogdan Mosorescu

Octavian Soviany a împărțit stări de spirit la Timișoara

De 13 feb., 2018 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Săptămâna care a trecut a fost intensă. În primul rând nu au contat zilele. Am muncit luni, am muncit sâmbătă. Fără diferențierea – zile lucrătoare/weekend – am înțeles învățătura creștină. Să ne amintim de ziua a șaptea și să ne odihnim.

Tot săptămâna trecută, am participat la două evenimente literare. În 6 februarie l-am ascultat pe Mihail Vakulovski la Ce mai faci, scriitorule?. În 8 februarie l-am ascultat pe Octavian Soviany. A lansat o nouă carte, Casa din Strada Sirenelor.

Cele două evenimente s-au petrecut puțin altfel pentru mine. L-am avut însoțitor pe adolescentul meu despre care am mai povestit. Marțea și joia îndeplinesc funcția de mijlocitor între un adolescent și sinele lui. L-am întrebat politicos dacă dorește să facă schimbul. În loc de o oră clasică de pregătire, să mergem la aceste evenimente. M-a refuzat. Atunci am renunțat la politețe. L-am anunțat că ne vedem la Cărturești. Mi-a cerut explicații pentru. Cu atitudinea de adult zeu l-am anunțat că eu știu mai bine.

Marți am mers împreună spre librăria Cărturești. Pe drum mi-a cerut numele scriitorului, iar mai departe a aplicat activitatea generației lui: a căutat pe google. La librărie a ascultat. Uneori l-am privit cu colțul ochiului. Cu el însoțitor, mi s-a schimbat și mie perspectiva. Mă simțeam responsabilă, dar mai ales îmi doream să-i placă, să nu se plictisească.

Pe drum înapoi am pornit dialogul.

– Ți-a plăcut?
– M-am plictisit, dacă vrei să știi.
– E în regulă, și eu m-am plictisit puțin. Faptul că iubesc literatura nu-mi asigură nici mie satisfacții garantate la asemenea adunări. Dar ai cunoscut un scriitor.
– A fost și un cuvânt în poezia aia ultima…
– Pașii taților noștri?
– Da, aia. De ce l-a folosit?
– Data viitoare poți să întrebi.

Joi seară ne-am văzut la librărie. A întârziat. Nu m-am jucat cum sunt sigur că presupui, m-am uitat la un episod din Mentalistul.
Multă lume s-a înghesuit la librărie să-l vadă și să-l asculte pe Octavian Soviany. Eu, însoțită din nou de adolescent, mă simțeam la fel ca marți seară: responsabilă și ușor neliniștită. Oare o să-i placă? Oare o să se plictisească?
La un moment dat m-a rugat să-i fac o poză cu scriitorii din față și m-a întrebat numele lor. Toți sunt scriitori? Adică el a fost și marți, sigur este. Da, Robert Șerban, poet, Octavian Soviany, pentru care am venit aici, Andrei Ruse, a scris Zaraza și Daniel Vighi, scriitor de aici de la Timișoara.
Informațiile mele au fost expediate imediat pe o mică ferestră de whatsapp. Cât pot să utilizez privirea periferică, am zărit un răspuns primit de adolescent: nu am citit.

Indiscreția mea mi-a smuls un zâmbet și m-a relaxat. Măcar vorbește despre ce se întâmplă aici. Mi-am retras orice atenție de la el și m-am lăsat vrăjită de dialogul celor din fața noastră. Mi-am dat seama de ceva. Un motiv pentru care particip și am participat la asemenea întâlniri este râsul. Râd cu poftă la glumele scriitorilor. Există și o selecție. Dar umorul de la asemenea evenimente, ca să vă fac să înțelegeți, poate fi comparat cu serialul Seinfeld. Sunt persoane care râd la Las Fierbinți și sunt persoane care râd la Seinfeld. Nu cred că e un public migrator. Ori râzi într-un loc, ori râzi în altul.

Fără îndoială apreciez mai mult publicul de la serialul Seinfeld. Joi am fost vrăjită de tot ce s-a întâmplat la librărie. Am simțit cum mi s-a schimbat dispoziția, am realizat că sunt sedusă în timp ce se întâmpla asta, am râs cu poftă, am savurat vocea lui Vighi și am sorbit fiecare cuvânt scos de Soviany pe gură.

Stări de spirit, asta trebuie dat românilor. Scria undeva Constantin Noica. Octavian Soviany a împărțit cu generozitate stări la Timișoara.

Le mulțumesc și eu celor de la Hyperliteratura, ei au prilejuit întâlnirea.

La final mărturisesc că sunt mândră de mine. Nu am renunțat să vânez stări de spirit excepționale.

– Ți-a plăcut?
– Mai mult ca data trecută.
– Și ai învățat un cuvânt nou.
– Da, l-am uitat.
– Eu nu. Deschide DEX-ul, caută: elucubrație.

Foto: Simona Nuțu

Favoarea sânilor mici

De 14 sept., 2016 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

img_1336Oamenii care scriu, cu talent, cu mai puțin talent, cu voință, cu responsabilitate, cu har de la Dumnezeu consideră unii, aleg ce să scrie până la un punct.

Mie mi-ar plăcea să scriu comedie, dar în scris patetismul e al meu. Uneori o dau în văicăreală că-mi dau ochii peste cap la recitire. Am încercat să mă împrietenesc cu umorul în creație. Nu. Eșec, înfrângere, neizbândă etc.

Când nu-i cer cititorului să facă un pact cu ficțiunea, când mă mut în viața domestică cu prieteni și cunoștințe, descriu veselia. Sunt omul care îți râde cu mortul în casă. Nu mă exprim la figurat. Râd oriunde și oricând, iar umorul a ajuns rafinat. De aceea râd singură de multe ori la propriile glume.

Dar mi-ar fi plăcut să pot alege ce scriu. Atunci, în trecutul îndepărtat, când scriam pe furiș noaptea să nu mă prindă mama sau tata, înainte să așez stiloul pe hârtia albă să decid: eu o să scriu cu umor. Am probat atunci falsificarea realității. Îmi imaginam povești de dragoste și familie cum mi-ar fi plăcut mie. Astfel am ajuns să-mi fac de rușine părinții căci în poveștile mele îi despărțeam și fiecăruia îi găseam pe altcineva.

Ne-am provocat suferințe, eu lor, ei mie, iar după multă hârtie consumată pe povești de dragoste am renunțat să scriu. M-a încercat altă rușine. O neputință de a mă măsura cu marii scriitori. Dacă Freud m-a stricat ca femeie, Dostoievski m-a descurajat că o să ajung vreodată cineva în splendida, dorita, bezmetica, tumultoasa lume a literaturii.

Am abandonat scrisul și am trăit o veritabilă viață de studentă cu frecventarea cursurilor, cluburilor, teatrului, operei, teraselor din Complex, ștrandurilor, lansărilor de carte etc.

M-am reîntors la scris în 2007 datorită blogului. Dunia este numele surorii lui Raskolnikov din Crimă și pedeapsă. Am păstrat aproape referința cu Dostoievski. Să nu îndrăznesc vreodată să uit de adevărata literatură. Blogurile au luat avânt și-ți oferă percepția unui buric al pământului. Măsura calității constă în numărul de vizitatori. Cum pot eu să-mi iau aprecierile din numere când am pornit cu numele unui personaj, iar în timp am devenit eu însămi Dunia?!

Oameni deosebiți și oameni comuni, teoria lui Raskolnikov. Țintesc spre acei oameni deosebiți. O să rămân anonimă prin atitudine sau o cresc îngrijorător de încet pentru agențiile de publicitate care îmi cer numărul de vizitatori.

Bună ziua, numele meu Dunia. Îmi permiteți să vă ofer informații de la prima mână? Am citit toate cărțile despre care vă vorbesc, am studiat, am cercetat, am aprofundat. Nu pentru voi, pentru mine. Îmi place să mă deosebesc prin feminitate și eleganță intelectuală de suratele mele.

Dacă aș crede în Dumnezeu, aș zice că mi-a făcut o favoare când m-a creat cu sâni mici. Zgârcitul, parcă ar fi pus pământ de la el și nu din scoarța terestră! Mi-a luat sânii ca să mă zbat, să-mi mute reprezentările vieții. Să-mi pese mai mult de cunoaștere și prea puțin de cum mă percep ceilalți. Niciodată nu ne ridicăm la nivelul percepțiilor. Oamenii sunt primitivi, dar și romantici. Nu se mulțumesc cu bunătatea unui om, îl vor sfânt, de aceea pupă moaște dincolo de saltul civilizației și al științei.

Dunia e o fată bună. Eu sunt. Nu vreau să fiu sfântă. Mi-ar fi plăcut să fiu geniu. Nici aici nu am avut un cuvânt de spus. Scriu cu accente patetice, triste, grave, reale, sobre.

Cei care se potrivesc cu mine, mă ajută să-mi păstrez numărul cititorilor. Mulțumesc.

Bună dimineața. E bună dimineața?

De 12 aug., 2014 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

E sfârșitul dimineții. E bună dimineața? Obișnuiesc să fac asta când primesc binețe.
Bună dimineața, Dunia.
E bună dimineața?
Cu o prăjitură la cuptor și un ceai verde și coji de portocală savurat deja, dimineața îmi pare plină de privilegii. Gândurile mă mai supără, dar le alung.

Îmi propusei, după tonul atât de grav și de patetic de ieri, să mai încerc umorul. Săptămâna trecută am avut parte de câteva momente comice.
Cumpărând pâine de la brutărie, în timp ce-mi așteptam rândul, am pășit puțin în spate și am călcat pe picior un alt client.
M-am întors transfigurată. Starea mea nu prea lăsa loc de grimase și cuvinte urâte pe care să le accept de la cel călcat, din greșeală, pe picior.
Am început să-mi cer scuze înainte să întorc capul, iar când am stabilit un contact vizual, un domn pe la 50 de ani mi-a zâmbit afișând chiar încântare.
Dar ce s-a întâmplat? Nu s-a întâmplat absolut nimic, a fost chiar o plăcere.
Am zâmbit derutată, am plătit și am părăsit brutăria urând o zi bună tuturor.

Mai târziu, în aceeași zi, mă aflam în parc cu Mara. La câțiva metri de noi, niște țigani, niște domnișori țigani. Am împărțit spațiul de joacă cât au fumat o țigară pe bancă. Au părăsit apoi parcul trecând pe lângă mine.
AVEȚI o fată foarte frumoasă, doamnă, dar și TU ești frumoasă.

Amuzant sau spiritual?
Nu am decis încă. Cert este că mama a primit persoana a doua plural, femeia nu. Cum de altfel mama a mulțumit, iar femeia a râs.

Râd și acum, amintindu-mi.

Lecția de violoncel și tocurile

De 20 mart., 2014 4 Trăiri afective ale mele , , , , 0

Am un trup mignon, așa mă port, așa mă prezint în lume. Există o excepție, degetele. Am degete lungi la mâini, am degete lungi la picioare. Și uneori, când intenționez să trec peste capul naturii, îmi pun tocuri. Sar atunci la un metru șaptezeci, dar șchiopătez. Degetele. Degetele mele lungi și cochetăria femeii provoacă disconfort. Se pare că exersez eleganța și în scris, am ales să-mi exprim durerea printr-un corespondent, disconfort. De fapt mă cam doare ca dracu, fără nici un corespondent de data asta.
Totuși la teatru nu accept comoditatea. La teatru îmi pun rochiile cele mai elegante, diafane, vaporoase. La teatru aleg cei mai incomozi pantofi. Am încercat comoditatea, nu zic nu, dar am încercat și rușinea.
Să vă explic. Toaleta reprezintă și o formă de respect, de apreciere. Întotdeauna îmi netezesc poalele rochiei înainte de spectacol ca și cum ar urma să salut artiștii după spectacol.
Iar luni seară, fără nici o șansă sau hazard, nu puteam să-l întâlnesc pe Radu Beligan.
Dar dacă s-ar fi întâmplat? Să-i zâmbesc din blugi? Dintr-un pulover? Dintr-o bluză de trening? Da, am zărit și așa ceva în sala de spectacol.
Așa că luni seară, la piesa Lecția de violoncel, cu Radu Beligan, doar satisfacția sufletească îmi alina incomoditatea și mătasea rochiei, pliurile ei de Lolita care se desfăceau pe dantela panglicii de elastic a ciorapilor.
Din pantofi, degetele urlau.
Pe Radu Beligan bineînțeles că nu l-am văzut decât pe scenă, dar nu întâlnirea reprezenta esența, ci alegerea ținutei pentru o seară petrecută la teatru.
Piesa, Lecția de violoncel, printr-un eșafodaj al vieții de cuplu, a pus sub nas, sub ochi, a antrenat judecăți, pentru situații. Situația cuplului fără copii, situația cuplului cu copii, infidelitatea, renunțarea la sine, recuperarea valorii de sine, acceptarea, resemnarea, apariția pruncilor pentru a depăși infidelități, nemulțumiri, plictisul.
Oameni. Piesa ne-a trântit o oglindă în față, dar ce oglindă mizerabilă. Pentru prezentarea situațiilor penibile s-a ales ca instrument umorul. Nu știu de ce se cântă atât iubirea, umorul e acela care ne salvează.
Și am râs, am râs la niște situații tragice, situații care răvășesc, copleșesc. Dar fără umor la ce ne-ar fi provocat actorii? Nu știu, chiar nu știu.
Știu însă că umorul ajută pe oricine să accepte, să depășească, să învețe să trăiască cu plăceri și neplăceri.
Iar apoi viața.
Să ne trăim viața, cu iubiri, cu dezamăgiri, cu soare, cu ploi, dar mai ales cu umor.
Să ne trăim viața.