Amintirea unei persoane: Sorin Oncu

A trecut un an. În 2016, târziu în noapte, am primit un telefon cu un mesaj dezlânat, dar șocant. Sorin a murit.

Am pierdut enorm din noaptea aceea. Dispariția lui ca persoană semnifică pentru orice cunoscut un fel de pierzanie. Cei din jurul lui am fi crescut un sine diferit, superior cu el alături. Misterul vieții ne-a oprit.

După moartea lui, pe care o consider dezgustătoare, mizerabilă și de neiertat, am învățat puterea adevărată a cuvântului.

Plâng și azi când cineva își exprimă condoleanțele. Le simt. Am învățat să tac în fața durerii și să renunț la consolare. Întotdeauna a fost capabil să-mi dea lecții și să mă determine să ascult, dar m-aș fi lipsit cu bucurie de aceasta, de ultima. Nedorită și gratuită, mă înfurie peste măsură și un an mai târziu.

Timpul trece și mă străduiesc să nu-l uit. Asta ar însemna pentru mine o greșeală de neiertat. De acum încolo, în fiecare 19 iulie, va avea loc aici o comemorare. Voi evoca amintirea lui până când voi părăsi la rândul meu acest pământ.

Sorine, îmi lipsești atât de tare și o să te iubesc întreaga mea viață. Patetisme, știu! Nu-mi vine nici o remarcă cinică, poate la anul.

Sorin Oncu, artist vizual, 1980-2016.

Gelozia şi crima de pe strada Cozia

În urma oribilei crime de aseară de pe strada Cozia, din cauza unor factori de circumstanţă, am aflat repede, am discutat cu Făt Frumos despre gelozie. Poliţia nu cunoaşte toate faptele, motivul este încă unul necunoscut, dar mie mi-a mers mintea întruna.

Dacă motivul a fost gelozia? Să presupunem că a fost gelozia.

După ce vă scuturaţi de groază, am nevoie de atenţia dumneavoastră. Oare nu ar fi mai bine pentru omul civilizat ca înainte de căsătorie să aibă parte de o despărţire? O despărţire îţi va arăta părţi ale partenerului neîntâlnite pe timp de pace.

Am trecut cu iuţeală în revistă despărţirile mele şi caracterele geloase pe care le cunosc. Am zâmbit cu gândul la un prieten care ar fi de ani de zile mort dacă gelozia l-ar împinge pe om să depăşească limita. Cinic, ştiu!

Mi-am reamintit un episod în urma unei despărţiri cu un fost. Înainte să povestesc, notez că fac parte din categoria femeilor norocoase. Am ales special să mă exprim cu norocoase. Am avut parte de bărbaţi bine crescuţi şi iubitori. Eu am fost oaia neagră. La despărţiri însă am devenit un miel de sacrificiu. Sau orice alt animal. Tot binele din relaţie s-a transformat cu intensitate în neplăceri după despărţire.

Un fost drag, în urma despărţirii, a trimis o fotografie cu mine într-o ţinută lejeră, unei alte foste de-a lui. Femeia nu m-a plăcut niciodată pentru că el a îndrăznit să mai iubească după ea. De ce a acţionat cu lipsă de maturitate? Pentru a râde împreună despre absenţa aspectului meu bombat la piept.

Cum v-am zis, mă includ în categoria norocoaselor. Am fost în timpul relaţiei, dar şi după despărţire. Am luat cunoştinţă de caracter, iar orice rău pe termen lung devine bine.

Am folosit un exemplu naiv. Am spălat rufele în public, dar la program scurt. Aş mai putea merge pe exemple. Aş da o lovitură de marketing. O să mut unghiul. Revin la crima de aseară care a pornit toate aceste gânduri.

M-am întrebat câte femei, o pun la feminin dintr-un raţionament al forţei, stau cu un bărbat capabil de crimă în stare latentă? Am în minte un cuplu anume. Mi-a provocat ameţeală ideea asta. M-am îmbrăţişat singură şi am căutat detaşarea în nivelurile de gelozie întâlnite la Freud.

Gelozia concurenţială e firească. Am respirat uşurată. Niciodată nu am depăşit limita oricât am fost de provocată.

Am ajuns la o concluzie. Cuplurile să caute cearta, conflictul incită la agresivitate. Iar ca un test, să experimenteze o despărţire. Că e de 5 minute, o oră sau o zi, despărţirea alături de ceartă vă pot ţine în viaţă, dar mai ales o să vă cunoaşteţi cu adevărat partenerul.

Să ne cunoaştem şi să-l cunoaştem pe celălalt.

Viață după moarte. Iadul constă în sclavie

img_1414Îmi plac filmele polițiste. Cărți polițiste, dacă îi scad pe Durrenmatt, Agatha Christie și Dashiell Hammett, am citit una. Vag îmi amintesc acțiunea.

Pentru lupta dintre bine și rău, suport mult mai bine imaginea. Am o listă impresionantă de filme polițiste: Poirot, Sherlock Holmes, Crimele din Midsomer, Minți criminale, CSI, Lege și ordine, Mentalistul, Bones, Vera etc.

Vera, un serial englezesc, l-am descoperit curând și întâmplător. Căutam Bones și am dat peste Vera. Doresc să-mi justific gustul pentru filmele polițiste. Întotdeauna este prins omul rău. În căutarea criminalului, atitudinea pluridisciplinară mă încântă: metodologie adaptată, psihologie, antropologie, istorie, geografie, aventură.

Am decis să dedic un articol filmelor polițiste în urma unei observații. În serialul englezesc Vera, din echipa inspectorului șef, face parte și o femeie într-un cărucior cu rotile. În serialul american Bones, din echipa Institutului Jeffersonian, face parte un musulman.

Personele cu handicap și musulmanii reprezintă puncte sensibile și dureroase în organismul culturilor americane și europene. Prezența unor personaje nevralgice ca percepție mi-a lăsat impresia unei intenții subtile, dar clare de desensibilizare a populațiilor lumii la stereotipii.

Există posibilitatea să mă înșel, dar America a suportat un 11 septembrie, iar Parisul a fost bombardat. Mesajul devine limpede: luarea indivizilor separat și justificarea importanței existenței individuale.

Vorbesc partea existențialistă din mine și partea bună. Unii numesc partea bună Dumnezeu. Pentru mine e importantă lumea de pe pământ. Reprezentările și percepțiile societății în care îmi duc zilele îmi muncesc mintea fără astâmpăr.  Altă lume nu cunosc și nu mă îngrijorează viața după moarte. Mă sperie acțiunile unor oameni motivate cu frica de Iad.

Iadul constă în sclavie, umilință, violență, foamete, boală.

Aplaud intențiile unor oameni pentru cultivarea desensibilizării. Vera, serialul, pe lângă mesajele subliminale conține peisaje bucolice de o frumusețe copleșitoare.

Vreau în Anglia, dar vreau în Anglia!

Notă: dacă a mai urmărit cineva unul sau ambele seriale, îmi puteți scrie părerea despre desensibilizare.

Prefer să mă ratez cu scrisul, lăsați-mă în viața mea

10917285_940982699245218_4634349241441204955_nDe câte ori vă priviți mâinile pe zi? Am ajuns să mă pierd în cercetarea lor. Prima data întind mâna stângă. Dintre cele două, ea este cea nobilă. Mă uit. Cu degetul mijlociu de la mâna dreaptă trasez linii pe degetele de la mâna stângă. Lent. Aștept și simt cum sunt transmise informațiile la creier. Mijlociu cu arătător, mijlociu cu mijlociu până la degetul mare. Îmi așez apoi degetele, mai puțin cel mare, în palma dreaptă și îmi mângâi, pe rând, unghiile fine de la lacul colorat. Strâng pumnul și îmi reiau orice activitate. Mi-am dat seama că fac asta de câteva ori pe zi.

Unde îmi sunt mințile atunci? Când strâng pumnul, mă potrivesc din părți într-un întreg. Revin. În tot timpul cât îmi privesc mâinile, ocupația provoacă o dedublare, un jos și un sus. Jos meditez, iar sus habar nu am ce fac. Mă simt acolo ca un ochi mare.

Mă preocupă nimicul, inutilul, ratarea, superficialitatea, iar peste toate adaug mâncarea. Cu ea mă trezesc. Ce fac azi de mâncare? Toate sunt inutile și viața e fără sens, dar mi-e foame, iar Mara are nevoie de hrană.

Ce știu eu despre viață:
– nu are sens.
– individul îi dă semnificații, determinații, scop.
– nu există destin sau un Dumnezeu care decide în locul meu.
– nevoia pune totul în mișcare.
– neplăcerile devin frustrări, angoase, traume, depinde de intensitatea si impresionabilitatea cu care au fost trăite.
– părții bune din mine i-am dat numele de Dumnezeu pentru a împăca un conflict socio-familial.
– plăcerile au rolul lor pentru suportabilitatea vieții.
– sinuciderea este o opțiune.
– mă încântă intens unele zile ale vieții.

Aș mai putea continua cu liniuțele, dar esențialul l-am cuprins. Am o rugăminte, familia și prietenii, dați înapoi! Am obosit să scriu cu gândul la voi. Mă trageți la răspundere pentru gândurile mele despre Dumnezeu sau sinucidere. Astea două provoacă isterie în jurul meu.

Am un creier. Funcționează. Nu pot să-l opresc, nici nu-mi doresc, și nici nu o să-l sculptez după placul vostru. Uneori mă faceți să regret primii 3 ani ai Duniei. Nimeni nu o cunoștea pe Paula Aldescu. Uneori Paula Aldescu pare că a stricat tot.

Îmi place să gândesc. Oricât aș greși, oricâtă dreptate ați avea voi și mă paște o amară ratare. Pentru mine nu e o tragedie și nici un sfârșit. Eu nu o să mor ca mi s-au sfârșit zilele, eu mor puțin în fiecare zi. Văd asta pe mâinile mele, ați citit în introducere. Știu asta și sunt de acord, de la Nietzsche. Sper să nu confund și să mă fac acum de râs, dar cine să râdă?!

Și ce naiba ar fi viață fără moarte? Nu vi se par uneori zilele îngrozitor de lungi, de inutile, de fără rost? Trezit, muncă, mâncare, veșnica preocupare de liniștire a stomacului, mai nou condimentată de delirul nutriției și al consumului de carne și zahar etc. Uneori adorm epuizată de la o zi obișnuită.

Vreau să scriu și să citesc. Pentru voi, familia și prietenii, asta nu constituie o muncă. Eu nu muncesc. Refuz o angajare cu condicuța pentru mulțumirea, respectul și admirația voastră. Nu v-ar păsa că aș muri și mai mult în fiecare zi, că aș proba singurătatea, tristețea și nebunia la cele mai înalte niveluri. Nu, voi îmi vreți binele și mă împovărați în fiecare zi cu el.

Vă rog să nu mă mai ajutați să mă ratez. Prefer să mă ratez cu scrisul, cu Tricoul meu Inteligent și Cuvintele mele de vânzare. Cu ele suport viața, nu o vomit.

Viața mea. Mea este un pronume posesiv.

Lăsați-mă în viața mea.

Șoc cultural la 32 de ani

13077357_1191071404236345_918614249_nAm hotărât să nu mai vorbesc din auzite. Ăsta a fost un moment favorabil al vieții. Decizia a venit oarecum târziu, prin facultate.

Am început să verific. De ce cred asta, cum am ajuns să cred asta?!

Am scuturat verbul a fi al etniilor prima dată. Am crescut lângă un tată rasist. Am privit evreii, țiganii, negrii, nemții, italienii, pe cât a fost cu putință, prin filtru personal. M-am îndrăgostit de Mihail Sebastian, am conversat cu țiganii, am admirat actori de culoare, am citit istorie, am vizitat Italia.

Cu o asemenea decizie nobilă și umanistă, există convingeri care rămân înfipte în noi fără să ne dăm seama. Ultima căpușă înfiptă în raționament de care am devenit conștientă conține o antipatie. Mereu m-am referit la italienii adulți de sex masculin ca fiind niște crai ofiliți. Le cer scuze. Dar să nu galopez în poveste.

Am notat căpușă. Mi-am ales cu grijă parazitul. O căpușă se înfinge în carnea noastră, trăiește cu noi, ne îmbolnăvește și are puterea să ne ucidă. La fel fac convingerile. Se înfig, există individual, ne infectează și ne nimicesc.

Ce am avut eu cu italienii? Cu acei bărbați cu vârsta cuprinsă între 45 și 60 de ani să-i numesc crai ofiliți?! Mă deranja pretenția lor pentru carnea fragedă a tinereții. Găseam umilitor acordul duduilor de a le sta alături. Exista o gâlceavă în mine fără ordine.

Am purtat convingerea asta până de curând. S-a întâmplat să mă așez la o terasă în aglomerata Romă. Să-mi păstrez ochelarii fumurii pe nas, soarele sfredelea. În fața mea ședeau două doamne. Ca să înțelegem diferența la nivel de limbaj, un limbaj social aici, sunt doamne în Italia, în România ar fi două babe.
Amândouă aveau în jur de 80 de ani, poate mai mult. Pielea oxidată până la stafidire arată convingător timpul scurs de la naștere. Slăbirea excesivă a pomeților și a încheieturilor mâinilor m-au atras și mi-au provocat un șoc cultural.

Femeile alea, babele alea simțeau viața, și-o doreau în toate zbârciturile lor. Fiecare sorbea dintr-un pahar cu gheață puțin coniac. Am dedus lichidul după culoare, pahar și cantitatea redusă. Ce drept am avut eu să fac bărbații de 45 de ani italieni crai ofiliți? Ei la 40 de ani își încept viața. O simt și o afirmă inclusiv prin hainele caraghioase. Nu m-am rușinat de convingerea mea, de greșeala în care am persistat atâția ani fără să mă chestionez vreodată. Rareori poți justifica antipatiile.

M-am necăjit ca persoană educată ce pretind că sunt. Le-am zâmbit doamnelor cu bunăvoință. I-am dat surâsului semnificații. Am pus în ele scuze și păreri de rău.

Am rămas cu o bucurie. Am mai smuls din mine un parazit, o convingere. Mi-a trebuit un șoc cultural să devin conștientă. Mă simt mai ușoară sufletește. Pe cele două doamne le păstrez într-o imagine sacră, să mă inspire întru venerația bătrâneții mele destul de îndepărtate.

Acesta este un alt moment favorabil al vieții.

Conviețuirea în doi poate fi o reacție

1001449_623222247687933_176004988_nAm gratulat ieri o prietenă care a împlinit 33 de ani. Am început direct cu o glumă. Mi s-a răspuns cu seriozitate, hazul meu fiind astfel nimicit.

Imediat faci și tu 33 de ani!

Urmează să. În iunie.

Ar fi interesant să construiesc un discurs pornind de la răspunsul ei. Deslușesc atâtea semnificații, plăcute și mai puțin plăcute.

În loc de a-mi etala spiritul ludic și libelist (libel= scriere satirică, ca pamfletul, dar mai violentă), o să prezint, succint, ce am reușit să fac din mine până la 33 de ani.

Am încheiat lupta împotriva formelor și tradițiilor consacrate. Am pășit lateral suficient cât să le fac loc, dar să nu mă agaseze.

L-am descoperit pe Freud, Darwin și Dawkins. Am șanse crescute cu ei să ajung la bătrânețe potolită sufletește.

Mi-am crescut stima de sine.

Am ajuns la concluzia că viața nu are sens. Și sunt liniștită cu momente intense de fericire. În sfârșit am o atitudine care neutralizează cerințele societății și ale familiei.

Viața are ce sens îi dau eu sau ce sens îi dă fiecare individ. Dacă am cititori puritani, aici ar fi cazul să mă părăsească. E tot o formă de iubire.

Sensul vieții nu constă în perpetuare, în a face un copil, în a construi un cămin. Mințile slabe cred asta, dar suntem antrenați și programați să ne dorim fără să ne punem întrebări. Presiunea ne provoacă să reacționăm. Copiii pot fi reacții, conviețuirea în doi poate fi o reacție.

Dacă ne-am permite într-adevăr să ne detașăm de toate aceste imperative sociale, nu ne-ar mai ofensa lipsa unui sens.

Care e sensul vieții?

Sensul vieții, în momentul acesta, stă în a găsi undeva în România trei traduceri, Dawkins, Lacan și Oscar Wilde, și vreo trei sau patru rochii negre. Când mă lovește pofta de rochii negre, orice înțeles se clatină.

Pe rând, în funcție de vârstă sau nevoi, am deplasat semnificațiile vieții. Am simțit povara cerințelor societății și am reacționat de cele mai multe ori. Nu am făcut avort sau am făcut avort după putreziciunea organizării sociale. Am rugămintea să nu fiu atacată. Când nu înțeleg nimic, înjur, iar Dunia e așa o doamnă. Își impune.

Când o să împlinesc 33 de ani o să fiu o fărâmă mai liniștită ca azi. Viața a devenit suportabilă și respectabilă. Sunt capabilă să respect ce înțeleg.

Exemplu de înțelegere: bunul simț.

Și chiar îl înțeleg. Excelez.

Eu sunt. Eu am.

M-am oprit. Nu mai caut nici un sens în viața asta a mea. Îi dau uneori felurite semnificații. Ezitai puțin când tastai felurite. Inițial gândisem într-un alt sinonim. Primul gând poate fi doar una dintre alegeri.
Mă împac.
Dacă m-am oprit, acum mă împac.
Cu aceeași viața, viața mea.
M-am oprit să caut un sens vieții mele și mă împac cu viața mea. Decizia aceasta mi-a afectat cumva câinele, când mă zărește, pe lânga sărut, îmi caută mâna, își bagă singur botul în umezeala palmei.
De ce e atât de supus dulăul meu cu ochi albaștri încă nu știu. Cum nu știu de ce mă tulbură nespus Pastorala lui Beethoven.
Am dezvoltat o obsesie. Muzica urlă și umple liniștea casei. Muzica asta urlă și umple neliniștea ființei mele.
După o săptămână în Italia, undeva în Liguria, există chiar și o mare liguriană, alcătuirea mea la care am muncit s-a năruit ca un castel de nisip. Am cedat din nou nervos. Calmul aparent, detașarea afișată, înțelegerea și compasiunea s-au dus într-o secundă, într-o privire nebună, pierdută.
Iau totul așa cum este.
M-am lamentat, mi-am plâns de milă bineînțeles. Munca mea, străduința, cărțile, oamenii, muzica, tot ce m-a ajutat s-a pierdut.
M-am oprit.
Nu mai caut un sens vieții, atunci de ce dau atâta sens unei crize? Îi dau sens, importanță, o investesc cu puterea unui subiect.
Eu sunt subiect.
Eu sunt puterea.
Eu am puterea.
Eu sunt. Eu am.
Eu.

Punct.

Notă: acesta e un text pe care nu-l recitesc pentru publicare. Îmi cer scuze pentru greșeli de orice fel.

Cum trăim? Iată o întrebare

Despre prietenie s-a scris și ce nu s-a rostit. Și continuă să se scrie, continuă să nu se rostească.
Prietenia se ascunde prin sensul iubirii. Prietenia e iubire. Înainte să știu ce înseamnă prietenia, am devenit prietenă.
Unii se nasc să ajungă eroi, eu m-am născut să ajung prietenă. Fac și nefăcutul într-o astfel de relație.
După ani de experiență, ani în care am câștigat și am pierdut oameni din jurul meu, m-am hotărât să vorbesc despre renunțare.
Uneori trebuie să renunțăm la anumiți oameni din jurul nostru. Această renunțare nu înseamnă egoism. Mulți or să îndrăznească să mă contrazică. Acțiunea lor e o îndrăzneală. A renunța ține de maturitate, de o fixare a fiecărui individ în el însuși, de o trezire a conștiinței.
Foarte mulți, dacă nu chiar toți oamenii se întreabă la un moment dat care ne este rostul pe pământ. De ce ne-am născut?
Eu una m-am întrebat, iar ca răspuns m-a împresurat nimicul. Până acum nu am găsit nici un răspuns. De aici, trăind, experimentând, citind, iubind, suferind, am desprins două direcții pe care apucă omul: calea nevoii, calea sublimării.
Ne naștem. Nu știm de ce.
Murim. Nici acest sens nu-l cunoaștem, doar de ce se întâmplă.
Trăim. Nu știm de ce.
Cum trăim?
Iată o întrebare autentică.
Într-adevăr, cum trăim?! Apar acum alegerile. În primul rând e imperios să ne hrănim. După hrană, după ce omul face totul pentru supraviețuire, are un moment de răgaz. În acest moment s-a născut putința de sublimare, arta.
Ce-ar fi viața fără artă?
Supraviețuire.
Ce-ar fi viața fără prietenie?
Supraviețuire.
Există în lumea largă mulți supraviețuitori. Se nasc, trăiesc, se hrănesc, mor.
Fiecare descoperă în răstimp o formă de iubire. Mulți rămân blocați într-un interes propriu. Acești oameni trebuie înlăturați. Ei reprezintă renunțarea pe care o anunțam. Există relații între oameni care opresc exprimarea și evoluția individului.
Trăim zile pentru o viață a cărei sens nu-l cunoaștem. Fără un sens, am creat valori. Ne-am dat importanță noi ca indivizi. Pentru propria importanță uneori ne ucidem între noi. Ca specie, suntem oricum într-un război fără sfârșit.
Ne rămâne doar propria valoare, propria importanță, propria voință de a da vieții importanță. Și toți acei oameni care ne micșorează importanța vieții trebuie lăsați în urmă, nu din egoism, ci dintr-o nevoie. Nevoia sufletească a fiecăruia de a se simți valoros.
Charlie Chaplin spunea:
În ziua în care m-am iubit cu adevarat, am început sa mă eliberez de tot ceea ce nu era benefic. Persoane, situații, tot ceea ce îmi consuma energia. La început, rațiunea mea numea asta egoism.
Astăzi, știu ca aceasta se numește amor propriu.

Eu îmi doresc să mă iubesc cu adevărat.

Într-o bună zi bună

De câteva zile sunt câine, mă rog, schimb genul, sunt cățea. Alerg în jurul cozii. De ce alerg? Nu aceasta este întrebarea. Ce văd în coadă? În coadă stă iertarea, acțiunea de a ierta. Mă interesează rezultatul.
Cred totuși că este nevoie să aștern aici o poveste. În lumina zilei, de fapt la lumina ei, mărturisesc că nu știu să iert. Înțeleg, accept, tot psihicul meu înțelege și acceptă, dar eu nu iert. Îmi spun mie însămi că am iertat persoane care m-au făcut să sufăr, dar când viața mă întoarce și îmi arată prin stări emoționale intense că detașarea mea stă în spațiu și absență, mintea mea trage cortina. Stau pe întuneric în minte și în trup. Mi-e frică de întunericul acesta, sufăr și plâng, plâng și mă întreb.
Ce să fac ca să iert? Ce să fac cu ceea ce simt?
Am o relație defectuoasă cu tatăl meu. De-a lungul anilor, oamenii de lângă mine au ascultat discursuri despre tatăl meu. De-a lungul anilor am renunțat să fiu fiică. De-a lungul anilor am stat departe, m-am întors, am plecat, m-am întors. Mereu mă întorc. Nu o să scriu acum despre relația fiică-tată, am folosit doar exemplul. Tatăl e doar una dintre persoanele pe care nu pot să le iert.
Iar eu vreau să iert, vreau să-i iert pe toți, dar nu știu cum. Mi-am zis de multe ori că i-am iertat, chiar așa: te-am iertat.
Iar apoi viața îmi demonstrează că iertarea mea e scrisă pe nisip. Se șterge într-o emoție. Toată lumea îmi zice să iert, dar nimeni nu mă învață cum. Eu vreau, dar cum? Îi înțeleg pe toți aceia care m-au făcut să sufăr, le accept alegerile, doar durerea mea devine tainică.
Petrec astfel multe ore în întuneric, cunosc Iadul, mă întovărășesc cu el. Trag însă speranțe că într-o zi, într-o bună zi bună, o să învăț cumva să iert, iar atunci o să fiu cu adevărat liberă.