Cartea gesturilor: O gramatică gestuală completă, explicată şi ilustrată de Joseph Messinger și Caroline Messinger
#poartaocarte
Va urma…
About: Dunia
Recent Posts by Dunia
Asta e partea mea de poveste din tot ce s-a întâmplat
Rar ajung să mă uit peste fotografii vechi. Pe lângă nostalgie, simt și o neplăcere violentă. Uneori chipul meu mă înfurie, alteori persoanele cu care mă însoțeam.
Am hotărât din adolescență să nu vorbesc urât despre foștii iubiți sau prieteni. Comentariile răutăcioase le-am separat. Mi le-am permis cu o mențiune. Asta e partea mea de poveste din tot ce s-a întâmplat.
Dintr-o experiență, eu sunt doar o parte. Nu mi-a fost mai ușor în relațiile mele de orice natură cu gândirea logică. Simțeam și simt durere intensă la orice conflict.
M-am înconjurat de unele cuvinte: nevoie, plăcere, neplăcere, percepție, perspectivă, unghi, etapă biologică. Renunțând la Dumnezeu așa cum mi l-a vârât familia în cap, s-a modificat vorbirea cu mine însămi. M-am comparat cu o planetă pustie. Eu întreb, eu răspund. Eu cer ajutor, eu mă sprijin.
Mi-e necesară, în prezent, reprezentarea sub forma unui corp ceresc fără lumină proprie. Doresc să mă împrietenesc cu singurătatea și să-mi repet că soarele s-ar putea să nu răsară niciodată pe strada mea.
Nu sunt o persoană deznădăjduită și nu m-am suspectat de pesimism. Pentru felul de a fi, după educație și influențe, nu-mi este suficientă rațiunea. Mă bănuiesc de existențialism după atitudinea pot să fiu sau să nu fiu la fel de bine. Exist pur și simplu.
Vreau să devin tot mai conștientă și să-mi construiesc zilele personal. Să stârpesc grija celorlalți după cum îmi trăiesc eu viața.
O trăiesc minunat. Beau ceai dimineața, scriu, citesc, am prieteni, o mamă blândă, mă recuperez în ființa copilului meu, mă admir în ochi albaștri de bărbat.
Am deschis un șantier al ființei fără dată de terminare sau cu o anume dată: moartea.
Până atunci, aș îndrăzni să-mi propun desăvârșirea.
21.06.1983 –
#poartaocarte cu Victor Manovici
Albert Einstein, Cum văd eu lumea
#poartaocarte
Va urma…
Fashion Fridays, împrietenirea cu fantezia şi gândirea
De anul trecut din toamnă m-am angajat la o muncă textilă. Nu ţes, dar dau în lucru la un atelier de croitorie materiale pentru a primi tricouri.
Tricoul de bumbac pe alb sau pe negru a devenit cel mai nou mijloc de promovare a lecturii. A apărut Tricoul Inteligent.
Pe Tricoul Inteligent, psihanalişti, psihologi, filozofi, istorici, specialişti în semiotică, aforişti ajung vizibili.
Scopul meu, atât de neîndoielnic, este împrietenirea cu fantezia şi gândirea.
Să fantazăm!
Să gândim!
Să alungăm şabloanele şi repetările excesive!
Încerc de mic copil să fiu om. Am pornit la drum prin interpretarea stărilor şi dispozitiilor mentale. Cine sunt eu? Cine e eu?
Curiozitatea împinge spre evoluţie. Într-un moment m-am acceptat om. Mi-am zis: sunt om, ce naiba fac acum?
Am descoperit autoeducaţia. Am aprobat îndrumarea unor persoane sau a unor profesori. Am anulat convingerile din adolescenţă. M-am îndoit de Dumnezeu. L-am redescoperit în mine, ca cea mai bună parte a mea.
Cărţile m-au ajutat. Vreau să ajut la rândul meu. Tricoul Inteligent semnifică şi un cadou al meu la inactivitatea raţională a generaţiei mele. Cu generaţia mea mă răfuiesc. Noi educăm viitorii cetăţeni. Pentru mâine, pentru o stare mai bună de înţelegere, pentru compasiune, pentru bunăvoinţă, pun cap la cap tricouri de bumbac cu mesaje.
Sâmbătă şi duminică mă prezint cu ele la Fashion Fridays. Un om aşteaptă alţi oameni pentru parada cărţilor scurte, zice Robert Şerban.
Sunt de acord cu el.
Cu parada.
Prietenii noştri imaginari şi Fashionholic
La o distanţă de câteva zile am participat la două evenimente cu interese opuse.
Joi la o lansare de carte, Prietenii noştri imaginari, un volum iniţiat şi coordonat de Nadine Vlădescu.
Sâmbătă la Fashionholic, prezentare de modă şi recomandări de designeri locali.
Pentru mine ambele reprezintă un fel de hrană. Îmi place să-mi port cu mulţumire şi mintea, şi trupul. S-a întâmplat, atrag atenţia, să iau cuvântul la evenimente, o faptă excepţională prin raritate. Nu vorbesc. Refuz. Ascult.
La lansarea de carte m-a provocat lipsa unui prieten imaginar. Nu am avut niciodată, iar discursul persoanelor cu darul vorbirii, Adriana Babeţi, Robert Şerban sau Nadine Vlădescu s-au potrivit până la a da glas. Am deschis gura.
Am răspuns ca la şcoală, după nada Adrianei Babeţi, că imaginarul poate fi carenţă sau preaplin în funcţie de condiţiile de viaţă. Condiţiile ne îmboldesc spre o direcţie sau alta. Eu mergeam cu caprele pe câmp. După ce am studiat cerul şi am analizat iarba, m-am îndreptat spre lectură. Din carenţă, aşa pare.
La Fashionholic nu a exitat nici un stimul. Am profitat de Bloggers Corner pentru a pune o întrebare.
Este tocul mai mare de 12cm estetic?
Fireşte că îmi displac tocurile mai mari de 12cm. Am diplomă în Litere şi am avut o bunică croitoreasă. Alianţa nu mă legitimează să formulez o axiomă. Degeaba spun: tocurile mai mari de 12cm fac femeile să meargă asemenea animalelor cu copită. Am experienţă, am copilărit şi la coada vacii. O receptare a frumosului s-a ivit privind ochii vacii, nu copitele ei.
Cu surle şi trâmbiţe, şi femeile actuale discută despre eternul feminin. Nu e nimic feminin în pantofii prea înalţi, dar e prea mult ridicol. Mignonele să-şi asume înălţimea. Cu siguranţă se diferenţiază prin altceva.
Mi-am exprimat oful. Aştept părerea fetelor de la Fashionholic, Georgiana Medrea, Laura Charaba şi Diana Tătucu. Ştiu sigur că mai erau două fete, cum descopăr, adaug numele.
Prietenii noştri imaginari şi Fashionholic, de ce nu?!
Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez
În câteva zile fumatul va fi interzis în locurile publice. A fost vreme să-și dea fiecare cu părerea.
Nu am comentat nimic. Eu sunt nefumătoare. Discursurile năvalnice m-au îndepărtat de subiect. Mi-am amintit mai multe filme. Un film cu Sylvester Stallone, Demolatorul, unde guvernul crease o societate ideală. Tot ce putea afecta organismul uman fusese interzis. Pentru evidențiere, o societate subterană se formează.
Un alt film, căruia îmi scapă numele, conține următoarea scenă. După o luptă grea cu inamicul, în tranșee sau în tabăra de război, soldații fac schimb de țigări. Își oferă ceremonios hârtia fină cu sentimentul somptuozității.
Vedeți? Semnificația aceluiași obiect atunci și acum. Omorâți de dizenterie, arme de foc sau sabie, oamenii căutau țigara ca răsfăț. Eco prietenoși, oamenii au transformat răsfățul din timpul războiului în Război.
Fumatul ucide!
Înainte să ne ucidă ceva din exterior, omul se distruge singur. Renunță de bunăvoie la drepturi pentru care a ucis. Violența întemeiază şi conservă dreptul. Jacques Derrida are un splendid şi semnificativ eseu despre violenţă.
Dacă vă întrebaţi ce anume susţin, fumatul sau nefumatul, vă răspund politicos că întreţin iluzia unui om epicurian, teoria fericirii raţionale a individului.
Raţionez dacă o ţigară îmi face rău sau nu, raţionez dacă zbor sau iau trenul, raţionez consumul de carne. Amestecul guvernului mă transportă în 1984. Nu anul, deşi nu ar fi greşit nici aşa, ci romanul lui Orwell.
Aptitudinile politice îmi lipsesc cu desăvârşire. Îi confirm ilustrului Aristotel că sunt o copie nedesăvârşită a bărbatului.
Propun un scenariu. Peste un secol, se interzice consumul de carne, peste alt secol, consumul de legume. O să ne hrănim cu pilule. Nu o să mai existe atingere umană, îmbrăţişare, o anumită rasă. O să avem sănătate că e mai bună decât toate. Şi zile lungi de trăit.
Acestea fiind spuse, mă duc la ale mele.
În 19-20 martie mă găsiţi la Fashion Fridays cu Tricoul Inteligent.
Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez.
Știu că știu, dar nu știu
Am o memorie teribilă! Țin minte cu precizie tot ce m-a impresionat. Pentru suferințe aș putea să jur că am un sertar special unde uitarea este interzisă.
Pe de altă parte, pierd din memorie cantități mari de informații. Un exemplu. Am citit Război și pace de Tolstoi în liceu. Aș putea să redau firul narativ, posibil perimat. Prezentarea faptelor e neclară. Am aflat despre masoni. Nu pot scoate nimic din subconștient. Știu că știu, dar nu știu.
Trăiesc în ciudă culturală.
Am încercat să corectez deficiența asta mentală. Nu am reușit. Sunt o infirmă. Mă simt. Iar sertarul special al suferințelor mi-e tot mai nesuferit. Îmi alungă gândirea și mă ține prizonieră în judecăți mediocre.
O neplăcere îngrozitoare mi-a revenit de la bunica Marei din partea tatălui. În urma separării de tatăl fetiței mele, mama lui a tras concluzia că noi ne-am făcut viețile noastre și cel mai bine pentru Mara ar fi să trăiască în continuare în casa ei cu o femeie pe care să o aleg eu și să o plătească ea.
Am reacționat. Nu am fost delicată și nici nu simt vreo părere de rău. Când o mamă devine Mama? Când blândețea unei mame se transformă în constrângere matriarhală?
Mi-am pus multe întrebări și au urmat reacții peste reacții. Am urlat, am înjurat, m-am acoperit de primitivism în limbaj. După un timp, mi-am permis să gândesc. Am înțeles rațional că bunica își protejează familia cum știe ea, prin amestesc nedorit în viața fiului ei, prin prelungire, viața mea și a fetiței mele.
Am hotărât să tac și să nu mai jignesc. M-am umplut de bube de la stres. Întoarcerea involută a pricinuit o desfigurare.
Mi-e clar, acum și în viitor, că suferința asta nu o s-o uit. Mă străduiesc să nu o hrănesc. Aș prefera să înlocuiesc intensitatea durerii cu monstruoase cunoștințe. Să devin diplomată și perfidă. Să o copiez pe bunica într-o admirație mută.
Mi-e imposibil azi.
Dar și mâine este o zi. Scarlet O’Hara
Chiar mă simt pe aripile vântului.
Parcă e un făcut
Uite-mă! Încă arat bine. Ce e aia? Vitrinele și lumina lor artificială mă induc în eroare. Am cumva o coadă de rață? I-am zis că nu-mi place să am părul în V. Un copil se îndreaptă spre mine. Mă feresc să nu-l calc. Taică-su îmi zâmbește.
Ce zi e azi? Marți, miercuri? Abia vineri o să fie gata mașina. Vitrinele astea, ce atracție!
Merg cu mine ca tovarăș. Splendide ghete! Oare de ce nu le-am mai purtat?! Cam gălăgioase. Mă aud. Poc, poc. Pantofii celorlalți trecători, puțini, e drept, nu fac atâta tămbălău.
Parcă e un făcut! De când mi s-a stricat mașina, am avut câte un eveniment în fiecare seară.
Ih! Ce îi mirosea gura colegei mele. Abia mă uitai spre ea. Oare își dădu seama? Mâine la serviciu aș intra în pământ de rușine.
Poc! Poc!
Nu mai e nimeni pe stradă. De când nu am mai făcut drumul spre casă pe jos, noaptea? Nu știu, nu-mi amintesc.
Mi-e foame. Nu am nimic de mâncare. Uite-mă! Nici nu am realizat până acum. Vitrină lângă vitrină, farmacii, bănci, second hand, buticuri și eu. Trecui dintr-una în alta. Ciudat! Să mă am companie. Dedublarea Anei. Parcă ar fi un titlu de carte. Filmul ăla vechi, cum naiba se cheamă?! Psycho. Vocea stridentă, râsul, mi-e frică.
Nu pățesc nimic. Imediat traversez strada și ajung în fața blocului. Nu mai scap de imaginea mamei lui Norman.
Mă gândesc la altceva. Ana!
Nu plânge, Ana,
Când zorile se varsă!
El diseară vine acasă
La copii și la nevastă
Nu plânge, Ana,
Când zorile se varsă!
Mi-e foame. Pe partea asta de stradă e mai bine. Văd scara blocului. Ce ușurare! Nu mai am vitrine. M-aș uita curioasă. Oare la exterior se observă ușurarea? Unde sunt cheile? Să le caut.
Cineva e în spatele meu, cineva mă atinge pe fund!
– Vrei pulă?
Quad între albastru și roz
A apărut, în compoziția blogului, Quad. A fost în vizită la mine, a stat o perioadă, iar apoi am călătorit împreună la București pentru a ne întâlni cu Claudia. Ne-am despărțit la Ateneul Român, eleganți și asortați. Purtam amândoi un negru eclatant.
Quad mi-a revenit de la Lucian Popovici. Împreună am conceput Quad între albastru și roz. Lucian grafica, eu textul.
Câteva rânduri despre Quad. Quad este o păpușă, creația Liei Rădoi. Am menționat faptul. Prețiozitatea stă în semnificații. Oriunde ajunge o creație a Liei, avem de-a face cu fapte bune.
Să plantăm un copac.
Să salvăm un câine.
Să citim unui copil orfan.
Să ne plimbăm cu un bătrân.
Etc.
Lucian și cu mine am adaugat faptei bune aptitudinile personale, cuvântul și imaginea. Am împărtășit, prin Lia și Quad, percepția noastră despre o lume a firescului și a frumosului. Ca orice proiect înfăptuit din suflet, avem vizibilitate redusă. Nu putem să depășim un număr. Rămânem blocați în cercul nostru strâmt, mulțumesc Mihai Eminescu.
Am hotărât să-i fac loc lui Quad în elementele blogului. L-am întrebat pe Lucian și a acceptat să publicăm Quad între albastru și roz.
Pentru mămici, tătici, pitici, Quad.
Vă rog să ne vizitați!
