Să râdem înainte de toate
Desfăşurarea comunicării în cuplu:
Bărbatul face cunoscut şi informează.
Femeia cicăleşte. Punct.
Aş relua fragmente din Al doilea sex de Simone de Beauvoir şi din Istorii marginale ale artei feministe de Olivia Niţiş, dar acum doar zic. Putem construi un discurs prin comentarii.
Dan Perjovschi pentru #poartaocarte.
Va urma…
Cam de o oră ascult Wagner. Cică ar fi fost un decadent. A ținut cont, la vremea lui, de gustul maselor.
Societatea actuală abia digeră muzica lui Wagner. Ascultăm Antonia și Carla`s dream. Niște decadenți prin artificialitate și alteritate.
Ce să ne facem cu gustul și cum să-l educăm? Am apucătura de a umbla pe la lansări de cărți. Prin facultate am început. Mă simt între prieteni la asemenea evenimente chiar dacă nu cunosc personal persoanele prezente. Suntem aceleași fețe. Variabila constă într-un număr de studenți.
Nu mă mir, dar mă tot întreb de ce întâmplările astea de mare însemnătate rămân fără ecou. Am participat la o lansare de carte eveniment pentru orașul Timișoara, Literatura Banatului. Istorie, personalități, contexte de Cornel Ungureanu. Sala plină, cu participarea primarului Nicolae Robu. Am privit cercetător în jur: aceleași chipuri, dar mai multe, laolaltă adunate de personalitatea lui Cornel Ungureanu.
Oameni proaspeți, fără apucături de a umbla pe la lansări de cărți, nu am zărit. Literatura e un moft, unul nobil și plictisitor pentru epoca gadget-urilor. Nu împărtășesc părerea, mă străduiesc să le fac posibile împreună.
Cărțile, de literatură sau specialitate, educă. Educația nu ți-o mai poate lua nimeni. Un fel de a fi distins. Limbajul poate purta o rochie neagră și perle în funcție de exprimare. Unele femei poartă lycra, altele mătase.
Lipsa de instruire, ignoranța ne fac să vorbim lycra. Nesatisfăcător pentru cei care iubesc și practică frumosul.
Frumusețea nu e reprezentată numai de trup. La un moment dat deschidem gura. Ce iese din gura ta, superbă domnișoară? Dacă ești olteancă, și eu sunt, și te aud rostind fusăi, mă mișc ușor de la neplăcere. Te privesc altfel. Haina recomadă, mâinile, părul și dinții, dar și limbajul.
Am un cult pentru unele haine, dar iubesc cu aceeași pasiune rostirea. Prin activitățile culturale, la care am participat fără rușine, da, unii se simt jenați să fie văzuți cu o carte în mână, mi-am format intenționat și sistematic modul de exprimare.
Pot să vorbesc cu regi, cu baroni, cu medici, cu profesori, cu doamnele de la piața, cu elevi, cu oricine. Într-o conversație cu un baron, am avut curajul să-l privesc în ochi. La nivel de limbaj, amândoi dețineam titlu.
A fost la Timișoara o lansare de carte eveniment, a lui Cornel Ungureanu. Or să mai urmeze. O să le anunț pe blog. O să caut cu privirea oameni proaspeți. O să vă identific și o să vin să mă prezint,
Paula Dunia, reverențe!
Foto: Mile Sepetan
– Flavius, la vârsta ta ai suficientă experiență ca să susții un seminar?
Întrebarea îmi aparține.
M-am chestionat de ce am gândit-o. Faptul că am rostit ține de un fel de a fi. Notez cu liniuță:
– să mă suspectez de invidie? Imposibil! Munca noastră diferă. O fotografie a lui Flavius se transformă la mine într-o pagină de cuvinte.
El fotograf, eu blogger-scriitor.
Tai invidia.
– să mă suspectez de megalomanie? Să răspund cu imposibil a devenit imposibil. L-am înțeles pe Stavroghin, personajul din Demonii, Dostoievski. Dacă el credea, nu credea că el crede, dacă nu credea, nu credea că nu crede.
Ceva în genul.
Posibil să sufăr de mania persecuției dobândită prin acumularea de frustrări. Neplăceri am adunat și comparându-mă. Am pășit încet spre eu sunt așa și nu altfel.
Dacă-l persecut pe Flavius din imaturitate? Ar fi cu putință? M-am îndoit de calitatea mea umană. M-am hotărât să particip la o seară de curs. S-a nimerit joi, săptămâna trecută.
Am intrat, m-am așezat, am ascultat.
Ce știu eu despre un aparat? ON, OFF, ZOOM. Celelalte butoane n-am îndrăznit niciodată să le ating și nici curioasă nu am fost. Dar sunt atâția oameni curioși. Firește! Mai ales dacă investești într-un aparat de fotografiat și te-ai îndreptat, într-un moment al vieții, spre putința de a sublima.
Ai talent. Ce faci cu talentul dacă nu cunoști obiectul cu care te exprimi?
Asta! Recitiți! Obiectul cu care te exprimi.
Flavius te îndrumă spre cunoașterea obiectului. Fotografia ține de viziunea fotografului, iar pentru fotograf și fotografie e nevoie de un scop.
Pentru sceptici și cinici ca mine, pentru oricine ar găsi de cuvință să-l șicaneze cu seminarul de fotografie, vă las scris aici:
Flavius Neamciuc transmite informații, participanții dețin sau nu talent.
Foto: Riscuta Razvan
Michel Tournier, Meteorii.
#poartaocarte
Va urma…
Mă străduiesc, de când m-am despărțit de tatăl Marei, să diminuez cât pot efectele separării asupra ei.
La început am reacționat. Mi-am pierdut orice capacitate de a raționa. După o perioadă scurtă m-am îmbărbătat. O să fie dureros, dar deloc greu. O să rămânem părinți în fața ei.
Am apelat la o carte, Jacques Biolley, Copilul și divorțul. După jumătate de carte parcursă m-am simțit ca la finalul unui examen cu posibilitatea de a-ți corecta singur lucrarea cu un barem în față.
Greșit, greșit, corect, greșit, greșit, greșit, greșit, corect.
Am greșit monstruos și am depus eforturi colosale.
Mereu mi-am zis că tot ce contează este binele ei, indiferent de putințele noastre umane de a comunica. După un an de zile am luat aminte că armonia ei ar putea fi posibilă doar prin colaborare și sprijin.
Nu reușesc să colaborez cu tatăl ei. Pe lângă el, există o mamă care se bagă cu îndemânare în relația noastră de părinți și o parteneră care acceptă copilul, dar nu mă acceptă pe mine.
Am hotărât să lucrez cu ce am. Partenera actuală nu vrea să mă cunoască, deși amândurora ne revine această responsabilitate.
Tatăl Marei nu vrea să mă privească doar ca pe o mamă, implică în toate acțiunile femeia care i-a greșit.
Orice încercare de apropiere ca părinte mă face suspectă. Orice acțiune personală e încărcată de intenții negative.
Am devenit o simplă persoană într-o fostă familie, a mea, care nu beneficiază de sprijin, ci e tolerată.
Din cartea Copilul și divorțul m-am întărit. Copilul e tot ce contează. Și ca să fie bine pentru ea, tot ce pot face este să accept suferința. Nu pot crea un regim deschis de creștere a copilului de una singură. În partea cealaltă își dă cu părerea o bunică și o parteneră care are nepoți și se pricepe la copii.
Sunt plină de mâhnire și o să port ani de-a lungul tristețea asta în mine.
Are textul o morală în afară de aroma particulară a mamei? Am notat pentru defulare, pentru a îndepărta puțin depresia. Cel mai mult am scris cu nădejdea că părinții care vor citi și trec prin ceva asemănător să renunțe la lupta pentru copil. Nu o luptă trebuie dusă, ci un proces dur de acceptare a durerii morale și uneori fizice. Copilul nu ne-a greșit cu nimic, noi ne-am greșit ca indivizi.
Pentru părinți despărțiți cu copii, iubiți-vă copiii, e tot ce puteți face pentru echilibrul lor sufletesc.
Și dacă e posibil, iertați-vă.
Carlos Cadavid
22:44
Lăsă telefonul din mână după ce verifică ora. Îl puse jos, aproape sub pat. Auzise că nu e sănătos să dormi cu el aproape de cap. Se așeză pe cearșaful boțit și începu să se dea cu cremă pe brațe. Insită la coate și le privi curioasă. De la coate își mută ochii pe el.
– Știi, într-o zi o să mă pregătesc pentru un maraton sexual. Să vedem atunci. A devenit insuportabil să mă așez în pat lângă tine. Tu nu știi să stai doar lângă mine, pentru tine a te așeza în pat este egal cu a face sex.
– Ești nebună. De unde le scoți?!
– Da, da! Să nu zici că nu te-am avertizat.
O săptămână mai târziu, 6:30. Bărbatul a deschis ochii și privea cu satisfacție cearșaful care se mișca. Chipul lui reda o mulțumire intensă. Când a sărutat-o, i-a arătat recunoștință cât cuprinde.
La duș a venit după el. Au continuat, iar el a întârziat la întâlnire. La prânz a revenit acasă să mănânce împreună. Orez alb cu mult pătrunjel. Soția lui e doamna Pătrunjel. După felul doi, l-a anunțat că desertul o să-l primească în dormitor. Au băut o cafea pe fugă și s-au despărțit. El i-a dat o palmă peste fund, ea l-a privit intens.
S-a lipit de tocul ușii într-un tricou alb și scurt. Cu capul sprijinit, privea în gol. Simțea inutilul exercițiu al sexelor. Oare ce ajungea la el? Ce găsea în destrăbalarea zilei de azi? La prânz a plecat cu același zâmbet satisfăcut ca de dimineață.
La 17:30 când a revenit acasă, i-a sărit direct în brațe. Nu i-a permis să se dezbrace și s-au iubit pe scări cu cei doi câini uitându-se la ei. Seara au mâncat în tăcere. Ea îl urmărea, dar el părea cufundat în gânduri.
– Cât spăl vasele descarci un film?
El a zis da și s-a retras. S-a dus în dormitor cu două pahare de vin și un castron de pop corn. Au vizionat filmul cuminți. La final, ea s-a apropiat de el și s-a alintat cu nasul în pieptul lui. I-a zâmbit exprimându-și intenția dorinței intense.
– Hai să dormim și noi. Cred că te-ai făcut înțeleasă!
Se întâmplă multe în Europa. Pe fundalul explozibil și nesigur al națiunilor, vin în fața cititorilor mei cu un apel.
Mă ajutați să strâng niște cărți pentru copiii de la grădinițele din zona Cernăuți, Ucraina?
Să vă povestesc cum am ajuns să descopăr despre lipsa cărților în limba română din Ucraina.
La facultate am avut un coleg din Cernăuți. În patru ani, am schimbat puține vorbe. Îmi amintesc un drum făcut împreună după un examen de literatura română cu Iosif Cheie. Amândoi ne aflam într-o stare accentuată de surescitare. Ne purtau pașii pe Aleea Studențească și articulam mirați despre durata examenului. 5 minute pentru un examen de literatură! Ne făcuse figura, domnul profesor!
Ne-am reîntâlnit după ce am terminat facultatea, iar la o terasă din Unirii, la plecare, mi-a lăsat cartea lui. Adrian Misichevici a publicat Jurnalul unui dac liber. Acasă, am citit cartea pe nerăsuflate. Cu fiecare pagină dată obrazul îmi ardea mai tare.
Nu l-am cunoscut deloc pe băiatul ăsta! Ce diferită viață de student am dus! Cum simțea el lipsurile și mai ales care erau lipsurile lui. Uneori nu avea ce să mănânce cu zilele.
Când am citit despre foame, aș putea să jur că obrazul mi-a zvâcnit. Aș fi intrat în pământ dacă se întâmpla să crape atunci sub mine. Nu a crăpat. Am sfârșit cartea și nu am putut să o mai ating sau să scriu câteva rânduri despre ea. Sub priviri mi-a mai căzut la o vizită a tatălui de Crăciun. Întotdeauna îmi scoate cărți din bibliotecă și citește în cele câteva zile petrecute la Timișoara. Ultima dată a scos Jurnalul unui dac liber.
I-am scris lui Adrian ce carte citește tata, iar de aici, ușor și firesc, am trecut la grija pentru geografia locului în care ne-am născut.
Nu există cărți în limba româna la grădinițele din regiunea Cernăuți, raionul Hliboca, satul Iordănești.
S-a gândit la mine că am blog, iar cititorii mei pot ajuta micii români din Bucovina de Nord. Cuvintele lui.
Ajutăm micii români din Bucovina de Nord?
Pentru orice ajutor, oricât de mic, îmi puteți lăsa mesaj la contact@dunia.ro
Mulțumesc.
Vă mai amintiți de primele ore din clasa a IX-a? Fiecare profesor cerea elevilor să spună ce școală au terminat. Gimnaziul te recomanda.
Pe același model, dragile mele femei, nu vă vine uneori să vă întrebați partenerii cu ce femei au fost înaintea voastră?
Unii dintre noi, fără categorie de gen, putem fi și școala cuiva. Ca foști parteneri, ne lăsăm moștenirea viitorilor. Intri într-o relație. Pe undeva există mama, iar prin cotloane foștii parteneri.
Uneori îi identifici, depinde ce școli ai urmat și tu.
Am stabilit, în urma experienței, că Făt Frumos rămâne pe file de carte. În viața de toate zilele, optăm pentru cel mai potrivit partener. Cu superlativul se schimbă percepțiile. Același peisaj sau aceeași poveste ne provoacă sentimente diferite înainte și după o întâlnire cu Cel Potrivit.
Partenerii nepotriviți ne schimbă drumul. O să trec la o falsă confesiune. Falsă deoarece nu o să divulg aspecte dintr-o relație a mea, dar o să folosesc fapte și întâmplări personale.
Un partener nepotrivit critică orice inițiativă a ta. De asemenea descurajează, manipulează sau rămâne pasiv. În felul acesta o să rămâneți pește de acvariu, iar unii dintre noi tânjim la ocean. Dacă tânjiți, spargeți geamul, suferința nu ucide.
Am terminat câteva școli. Una profund tradițională, iar alta Montessori. În ambele am crescut până la un punct. Am simțit satisfacție când un fost partener, școală tradițională, mi-a spus deschis și cu cea mai caldă voce că lângă el nu aș fi ajuns unde sunt (se referea la blog și la cele 2 cărți scrise). Așa sunt eu, sufoc femeia de lângă mine.
Profund eliberatoare i-au fost cuvintele și i-am mulțumit.
În actuala relație mă simt ca la un doctorat. M-am înscris singură, cu luciditate, și aștept diploma de și au trăit fericiți până la adânci bătrâneți.
