În câteva zile fumatul va fi interzis în locurile publice. A fost vreme să-și dea fiecare cu părerea.
Nu am comentat nimic. Eu sunt nefumătoare. Discursurile năvalnice m-au îndepărtat de subiect. Mi-am amintit mai multe filme. Un film cu Sylvester Stallone, Demolatorul, unde guvernul crease o societate ideală. Tot ce putea afecta organismul uman fusese interzis. Pentru evidențiere, o societate subterană se formează.
Un alt film, căruia îmi scapă numele, conține următoarea scenă. După o luptă grea cu inamicul, în tranșee sau în tabăra de război, soldații fac schimb de țigări. Își oferă ceremonios hârtia fină cu sentimentul somptuozității.
Vedeți? Semnificația aceluiași obiect atunci și acum. Omorâți de dizenterie, arme de foc sau sabie, oamenii căutau țigara ca răsfăț. Eco prietenoși, oamenii au transformat răsfățul din timpul războiului în Război.
Fumatul ucide!
Înainte să ne ucidă ceva din exterior, omul se distruge singur. Renunță de bunăvoie la drepturi pentru care a ucis. Violența întemeiază şi conservă dreptul. Jacques Derrida are un splendid şi semnificativ eseu despre violenţă.
Dacă vă întrebaţi ce anume susţin, fumatul sau nefumatul, vă răspund politicos că întreţin iluzia unui om epicurian, teoria fericirii raţionale a individului.
Raţionez dacă o ţigară îmi face rău sau nu, raţionez dacă zbor sau iau trenul, raţionez consumul de carne. Amestecul guvernului mă transportă în 1984. Nu anul, deşi nu ar fi greşit nici aşa, ci romanul lui Orwell.
Aptitudinile politice îmi lipsesc cu desăvârşire. Îi confirm ilustrului Aristotel că sunt o copie nedesăvârşită a bărbatului.
Propun un scenariu. Peste un secol, se interzice consumul de carne, peste alt secol, consumul de legume. O să ne hrănim cu pilule. Nu o să mai existe atingere umană, îmbrăţişare, o anumită rasă. O să avem sănătate că e mai bună decât toate. Şi zile lungi de trăit.
Acestea fiind spuse, mă duc la ale mele.
În 19-20 martie mă găsiţi la Fashion Fridays cu Tricoul Inteligent.
Mi-aş aprinde o ţigară, dar nu fumez.
Am o memorie teribilă! Țin minte cu precizie tot ce m-a impresionat. Pentru suferințe aș putea să jur că am un sertar special unde uitarea este interzisă.
Pe de altă parte, pierd din memorie cantități mari de informații. Un exemplu. Am citit Război și pace de Tolstoi în liceu. Aș putea să redau firul narativ, posibil perimat. Prezentarea faptelor e neclară. Am aflat despre masoni. Nu pot scoate nimic din subconștient. Știu că știu, dar nu știu.
Trăiesc în ciudă culturală.
Am încercat să corectez deficiența asta mentală. Nu am reușit. Sunt o infirmă. Mă simt. Iar sertarul special al suferințelor mi-e tot mai nesuferit. Îmi alungă gândirea și mă ține prizonieră în judecăți mediocre.
O neplăcere îngrozitoare mi-a revenit de la bunica Marei din partea tatălui. În urma separării de tatăl fetiței mele, mama lui a tras concluzia că noi ne-am făcut viețile noastre și cel mai bine pentru Mara ar fi să trăiască în continuare în casa ei cu o femeie pe care să o aleg eu și să o plătească ea.
Am reacționat. Nu am fost delicată și nici nu simt vreo părere de rău. Când o mamă devine Mama? Când blândețea unei mame se transformă în constrângere matriarhală?
Mi-am pus multe întrebări și au urmat reacții peste reacții. Am urlat, am înjurat, m-am acoperit de primitivism în limbaj. După un timp, mi-am permis să gândesc. Am înțeles rațional că bunica își protejează familia cum știe ea, prin amestesc nedorit în viața fiului ei, prin prelungire, viața mea și a fetiței mele.
Am hotărât să tac și să nu mai jignesc. M-am umplut de bube de la stres. Întoarcerea involută a pricinuit o desfigurare.
Mi-e clar, acum și în viitor, că suferința asta nu o s-o uit. Mă străduiesc să nu o hrănesc. Aș prefera să înlocuiesc intensitatea durerii cu monstruoase cunoștințe. Să devin diplomată și perfidă. Să o copiez pe bunica într-o admirație mută.
Mi-e imposibil azi.
Dar și mâine este o zi. Scarlet O’Hara
Chiar mă simt pe aripile vântului.
Uite-mă! Încă arat bine. Ce e aia? Vitrinele și lumina lor artificială mă induc în eroare. Am cumva o coadă de rață? I-am zis că nu-mi place să am părul în V. Un copil se îndreaptă spre mine. Mă feresc să nu-l calc. Taică-su îmi zâmbește.
Ce zi e azi? Marți, miercuri? Abia vineri o să fie gata mașina. Vitrinele astea, ce atracție!
Merg cu mine ca tovarăș. Splendide ghete! Oare de ce nu le-am mai purtat?! Cam gălăgioase. Mă aud. Poc, poc. Pantofii celorlalți trecători, puțini, e drept, nu fac atâta tămbălău.
Parcă e un făcut! De când mi s-a stricat mașina, am avut câte un eveniment în fiecare seară.
Ih! Ce îi mirosea gura colegei mele. Abia mă uitai spre ea. Oare își dădu seama? Mâine la serviciu aș intra în pământ de rușine.
Poc! Poc!
Nu mai e nimeni pe stradă. De când nu am mai făcut drumul spre casă pe jos, noaptea? Nu știu, nu-mi amintesc.
Mi-e foame. Nu am nimic de mâncare. Uite-mă! Nici nu am realizat până acum. Vitrină lângă vitrină, farmacii, bănci, second hand, buticuri și eu. Trecui dintr-una în alta. Ciudat! Să mă am companie. Dedublarea Anei. Parcă ar fi un titlu de carte. Filmul ăla vechi, cum naiba se cheamă?! Psycho. Vocea stridentă, râsul, mi-e frică.
Nu pățesc nimic. Imediat traversez strada și ajung în fața blocului. Nu mai scap de imaginea mamei lui Norman.
Mă gândesc la altceva. Ana!
Nu plânge, Ana,
Când zorile se varsă!
El diseară vine acasă
La copii și la nevastă
Nu plânge, Ana,
Când zorile se varsă!
Mi-e foame. Pe partea asta de stradă e mai bine. Văd scara blocului. Ce ușurare! Nu mai am vitrine. M-aș uita curioasă. Oare la exterior se observă ușurarea? Unde sunt cheile? Să le caut.
Cineva e în spatele meu, cineva mă atinge pe fund!
– Vrei pulă?
A apărut, în compoziția blogului, Quad. A fost în vizită la mine, a stat o perioadă, iar apoi am călătorit împreună la București pentru a ne întâlni cu Claudia. Ne-am despărțit la Ateneul Român, eleganți și asortați. Purtam amândoi un negru eclatant.
Quad mi-a revenit de la Lucian Popovici. Împreună am conceput Quad între albastru și roz. Lucian grafica, eu textul.
Câteva rânduri despre Quad. Quad este o păpușă, creația Liei Rădoi. Am menționat faptul. Prețiozitatea stă în semnificații. Oriunde ajunge o creație a Liei, avem de-a face cu fapte bune.
Să plantăm un copac.
Să salvăm un câine.
Să citim unui copil orfan.
Să ne plimbăm cu un bătrân.
Etc.
Lucian și cu mine am adaugat faptei bune aptitudinile personale, cuvântul și imaginea. Am împărtășit, prin Lia și Quad, percepția noastră despre o lume a firescului și a frumosului. Ca orice proiect înfăptuit din suflet, avem vizibilitate redusă. Nu putem să depășim un număr. Rămânem blocați în cercul nostru strâmt, mulțumesc Mihai Eminescu.
Am hotărât să-i fac loc lui Quad în elementele blogului. L-am întrebat pe Lucian și a acceptat să publicăm Quad între albastru și roz.
Pentru mămici, tătici, pitici, Quad.
Vă rog să ne vizitați!
Campania #poartaocarte revine. De data aceasta va fi repusă în funcțiune cu ajutorul unor oameni-model.
M-am gândit și m-am tot gândit. Unde să caut ajutor? Cine are puterea de a impresiona? Și s-au ivit ei, actorii, artiștii vizuali, fotografii etc. Tagma asta de oameni purtători de magie.
Am cerut ajutor. Am primit multe răspunsuri afirmative. Recunosc că am fost puțin năucită. Obrajii îmi ardeau, ochii străluceau de bucurie și plăcere. Am mulțumit fiecăruia din suflet.
E un proiect de suflet cu consecințe în viitor. Îmi imaginez o scenă în care cei sensibilizați de o persoană și cartea lor vor rosti: Faină legenda mărului, am descoperit-o de la Istvan Teglas.
O să pun punct. Mă stânjenește alcătuirea textului. Mai bine să citim.
Istvan Teglas face vizibilă Rugămintea unui măr.
#poartaocarte
Mă simt uneori fantastic în pielea mea. Alteori m-aș arunca în gol de pe Cliffs of Moher. Să fiu pusă la clift! Și din când în când încerc ludicul, Cliffs-clift.
În momentele strașnice ale vieții mele, nu stau cuminte și îmi bag superbul năsuc pe teritorii necunoscute. M-am repezit plină de însuflețire în psihanaliză și psihologie. Cu literatura de specialitate, am reușit să interpretez un sentiment neplăcut trăit în prezența unor șoferi, fără categorie de gen.
Am asistat la multe înjurături. Șoferul scapă pe gură jignire peste jignire. Ești un prost! Cine ți-a dat carnetul?! Imbecilule! Idiotule! Du-te…!
În dreapta, zăpăcită, mă încordam. După descoperirea lui Freud, neplăcerea a devenit o stare sufletească de neignorat. Supărările se fixează în noi și obțin putere. M-am oprit puțin să presupun.
De ce mă fâstâcesc când înjură cineva în dreapta mea? Suport un regres violent. Parcă aș fi din nou copil și mi-e frică de reacția adultului nervos de lână mine. M-am scuturat de o asemenea reprezentare și mi-am îndreptat atenția spre cel care înjură.
Ce imatur! Ce joc prost al maturității! Ce asumare distorsionată a inteligenței și a stimei de sine. Când suntem la volan, ca participanți la trafic, alcătuim un întreg. La volan, alcătuim doar o parte dintr-o frecvență de operații. O parte mică. Graba cu care șoferii aruncă ofense îmi pare, în urma speculațiilor, o fugă de sine, de conștiința de sine. Refuzi să iei aminte de tine, de greșelile tale, de alegerile tale. A arunca vina semnifică o apărare. Celălalt e prost, idiot, imbecil, celălalt, nu tu. Tu ai circulat regulamentar, el ți-a tăiat fața, nu ți-a acordat prioritate, nu a păstrat distanța regulamentară.
Fix ca atunci când erai mic, nu tu ai spart vaza, ci fratele mai mic sau mai mare ori câinele sau pisica.
După toată poliloghia, notez următoarele: am ajuns să nu mă mai intimidez de șoferul nervos și să-l privesc cu bunăvoința unui maestru conștient de minusurile ucenicului. Bietul de el! Habar nu are că o insultă trădează o lipsă de gândire. Dacă simt că lipsește și sufletul, nici nu mă mai sinchisesc să verbalizez ceva din vorbăria de mai sus.
Da, am o părere proastă despre șoferii care înjură. Când îi aud înșirând ofense pentru celălalt. Mi-e drag celălalt. Îmi disprețuiesc aproapele. Atitudinea eu sunt mai bun îmi repugnă.
Oamenii buni nu atrag atenția. Oamenii buni sunt.
Vine primăvara, vine dorul de ducă. Nici măcar nu e corect. Nu vine, că nu a plecat niciodată. Se face simțit. Trilurile provoacă vibrații în ureche. Cu rapiditate. Și te transportă.
Am privit zilele trecute o pasăre cântătoare. O numesc păsare cântătoare din lipsă de cunoștințe. Să fi fost o rândunică. I-am ascultat cântecul, zicerea.
Lumea largă! Lumea e largă. Ce păcat că nu putem, ca indivizi, să o vedem pe toată! Să stăm cu o valiză mereu pregătită pentru plecare, ca personajul lui Kerouac. Să suflăm în determinații ca în baloanele de spumă.
O fugă în lume, o lene sebastiană (Mihail Sebastian), o drumeție, un munte, o mare sau ocean, o carte, un ceai sau cafea, niște prieteni, pasiune, aventură, elementele esențiale pentru semnificația vieții mele pe pământ.
Călătoare, caut o agenție de turism pentru oferte. Să fie adresate unei călătoare. Turistă am renunțat să fiu când am încetat să alerg la obiectivele turistice. Cum zice Moromete? Dar de ce să fugă, nu pot să meargă?! Aproximativ vorbele țăranului arhetipal.
Într-o călătorie simți, te relaxezi, îți amintești sau realizezi fragilitatea vieții. Ești. Poți oricând să nu mai fii. Pur și simplu.
Aș pleca pe urmele lui Darwin. Anul trecut am ajuns în Cabo Verde. Mai departe Darwin a trecut oceanul spre Brazilia. Nu mă interesează carnavalul de la Rio. Nu mă atrage turismul. Mă captivează înțelesurile faptelor de cultură. Am început să practic și călătoria pe fizionomia umană. Ce desfătare!
Vine primăvara, vine dorul de ducă, caut agenție de turism.
Caut!
O să urmeze un text teribil, vă avertizez!
Teribil e un cuvânt folosit atunci când nu pot exprima o experiență cu frumos sau urât. Pentru că am întâlnit splendoare și hidoșenie, părți dintr-un întreg.
Anul trecut a cuprins câteva despărțiri, una fiind a mea. M-am despărțit de tatăl Marei. Celelalte despărțiri aparțin unor apropiați, persoane foarte dragi.
Neplăcerea unui parteneriat încheiat ne reduce rațiunea. Începe judecata, judecata ta, judecata celuilalt. Discursul se modifică, subiectele devin absolut pământești, fizice sau trupești. Orice cuvânt alegeți e potrivit.
Am lipsit de acasă trei săptămâni. Când ne-am revăzut, era obosit(ă).
Telefonul i-a dispărut din casă, întotdeauna îl ține într-un buzunar.
Nu mai exista intimitate între noi.
Activitățile împreună sunt doar o amintire.
Nervozitate aparent fără motiv.
Îmbrățișările poartă arome particulare: vinovăție, frământare, aversiune, îndatorire.
Etc.
Primele două aspecte confirmă. Dacă nu ar fi ceva de confirmat, nu s-ar face observația. Următoarele se desprind dintr-un trecut incert. Când s-a întâmplat totul? Nimeni nu poate pune degetul pe când, dar e posibil pe cum. Prin participare.
Participăm la despărțire prin înstrăinare. Motivele, asemănătoare sau nu, le abandonez. Vin să legitimez prin trăire unele aspecte. Și să înaintez o rugăminte, mai ales partenerilor care au adus pe lume copii, ca în cazul meu.
În primul rând, renunțați la sentimentul de vinovăție. Stârpiți-l! Putem să ne însoțim cu o persoană nepotrivită, dar copiii rămân potriviți.
Amintiți-vă, pe cât e cu putință, ce ați iubit la celălalt.
Când minciunile ajung să sufoce, nu strigați că aveți dreptul la adevăr. Nu e un drept, e o nevoie, nevoia stringentă de a sta față în față cu ceea ce este, nu cu ceea ce ne-am dori să fie. Un bărbat și o femeie nu se despart dintr-o vină unilaterală.
Mereu m-am întrebat, privind cupluri de bunici, cum au reușit?! Succesul lor se compune din tinerețea noastră, compromisuri, detașare, iertare. A reuși în cuplu ține de calculi, nu de noroc. Un asamblu de operații cu scopul de a găsi valorile unor mărimi sau expresii, o socoteală.
O socoteală este, în prezent, și reacția celuilalt când îi ceri parola la mail sau contul de facebook. Susțin chestiunile personale și le practic, dar dacă un partener cere accesul, îl oferi. Apoi schimbi parola. E la fel de firesc ca un răspuns afirmativ. Femeia nu se naște cicălitoare, se educă, iar bărbatul nu se naște proprietar, se educă.
Parteneriatul aduce mult cu un centru de reeducare pentru feminin și masculin, pentru subiect și obiect, pentru pasivitate și acțiune. Ce elemente deosebite, ce mixt pentru persoane, ce chix pentru troglodiți!
Ultima rugăminte, nu vă mai amăgiți! Însoțirea cu o persoană nepotrivită poate scoate răul din noi, iar răul trebuie stârpit, nu cultivat prin false pricipii morale.
Fiecare merită șansa de a fi fericit, chiar și de unul singur.
Nu are dreptul.
Merită.
