Recent Posts by Dunia

Ruşine! Gândire întreruptă

10436168_1139766926033460_3373625003939899193_nTot mai des aud de la Mara, fetiţa mea, mama, îmi e ruşine! De fiecare dată, fără excepţie, o întreb ce este ruşinea. Nu ştie ce este, dar ştie că îi e.

Am lăsat-o aşa, nu m-am angajat în nici o anchetă. Mi-e clar, fără să mai consum energie, că sentimentul penibil de jenă nu e provocat de vreo greşeală a ei, ci de un comandament detestat de mine în copilărie.

Ruşine!

Am auzit de foarte multe ori în loc de explicaţii. Desigur că a auzit şi Mara. Rar, de aceea mă uimeşte şi mă irită iuţeala cu care a asimilat ruşinea. Ne vine uşor să acceptăm ceea ce nu înţelegem prin ruşine, dezgust, vinovăţie.

La copiii de vârsta Marei, 6 ani, a insista în folosirea unor cuvinte ca răspuns la unele acţiuni, fapte sau vorbe ale lor, le întrerupe gândirea.

Ruşine! Întrerupe gândirea.

Lipsa lor de experienţă oferă adulţilor putere. Ochii lor mari şi întrebători la noutăţi se cuvine să ne responsabilizeze. Să răspundem după nevoile lor, să facem dreptate copilăriei, cum zicea Freud.

Ruşinea nedreptăţeşte perioada asta din viaţa omului. Într-adevăr, avem copii, dar creştem oameni. Cu ruşinea nu îi educăm, îi limităm.

Ruşinea este un sentiment penibil de jenă provocat de o greşeala sau un eşec. Cu ce greşesc copiii când baga mâna în nas, un exemplu?!

Nu greşesc.

Noi greşim. De asta ar putea să ne fie nouă ruşine.

Quiproquo.

Anca Bardas, rochia-capot, #cumseîmbracăscriitorii

12722319_1141759912500828_1293871921_oDe-a lungul anilor, la texte care mi-au permis, am lăsat scris despre existenţa unei bunici croitorese. În copilărie, datorită ei, eu şi sora mea am fost elegante. Armonia şi bunul gust al hainei s-au fixat în catifeaua unei fuste.

În pozele vechi de familie apar des în fusta mea neagră de catifea. Am purtat cu mine preferinţa pentru negru în toate etapele vieţii până în prezent. Supusă în ţinută lipsei luminii, mă atrag culorile în alte aspecte ale vieţii. Galbenul e o culoare cu care cochetez frecvent.

La 10 ani am rămas fără bunica. Am încercat să-i recuperez chipul în amintire, dar adevărul este că nu mă pot apropia de ea. Orice efort e spulberat. Trăsăturile i se lărgesc, iar obiectele, o fustă, un capot, o bluză îi iau locul. Mi-au rămas obiectele să vorbească despre ea, în special rochia-capot.

Acum doi ani, hoinăream pe străzile Parisului, ţinta era Piaţa Vosges, dar orice vitrină mă atrăgea, intram în magazin. Aşa am pătruns, pe neaşteptate, în uitare. Am revăzut maşina de cusut a bunicii, Neckermann-ul, un catalog cu moda anilor `80 şi rochiile capot. Le-am mângâiat şi am ieşit val vârtej din magazin. Plângeam. Nimic curios, întotdeauna am fost o smiorcăită.

Anul trecut, când m-am angajat cu îndrăzneală în campania #cumseîmbracăscriitorii, am început cu Anca Bardaş. Am curtat-o, mi-am dorit să-i câştig favoarea mulţumită rochiilor capot din magazinul ei, Tenue de Saf. Mi-au atras atenţia, mi-au răscolit uitarea, mi-au redat specificul vestimentar al bunicii. Am recuperat eleganţa prin simplitate.

Anca Bardaş, tânăra şi frumoasă femeie căreia îi aparţine Tenue de Saf, şi-a ales să descrie ţinutele de la Tenue de Saf fără predicat.

Lux.

Asta îşi doreşte să transmită, să ofere, să construiască în jurul ei.

Lux: fast, eleganță, somptuozitate, splendoare.
Lux: calitate superioară, de prim rang; select.

A acceptat imediat provocarea, a stat prea puţin pe gânduri pentru a alcătui ţinuta unui scriitor.

Care e viziunea ta, cum se îmbracă un scriitor?

Lux.

Astfel am ajuns să mă răsfăţ, timp de câteva ore, după modul de a vedea al Ancăi Bardaş, într-o rochie neagră de piele. Ea o numeşte piesă, dându-i o semnificaţie specială.

De la obiect la subiect, am devenit şi eu specială în rochia neagră de piele.

V-am povestit despre viziunea Ancăi în campania #cumseîmbracăscriitorii.

O să revin, pe viitor, cu viziunea Dianei Bobar, o veche, nouă şi permanentă iubire a mea în vestimentaţie.

Va urma…

A trata orice ca pe un sfârşit de lume

carte 046În sfârşit e linişte. Am scăpat de zgomot şi de furie.

Zgomotul şi furia, William Faulkner. Îndemn la lectură.

În mine e linişte. La exterior prezint un ritm al surescitării. Mă plictisesc determinaţiile unor persoane cu care intru în contact. A trata orice ca pe un sfârşit de lume a devenit prea obositor. Alunec în indolenţă.

Bolile pot fi şi pot aduce sfârşitul. Accidentele pot fi şi pot aduce sfârşitul. Restul, includ aici plata facturilor, o inundaţie a băii, o maşină de spălat stricată, o haină pătată etc, ţine de un stil de viaţă.

Stilul de viaţa se poate termina şi el. Mă refer aici la o etapă. De la A la B sau de la A la Z. Prăpădirea stilului are autonomie în faţa vieţii. Viaţa merge înainte, stilul nu.

Am o vecină mahalagioaică. Se ceartă cu lumea, aproape toţi îi ştiu de frică. În şase ani, vecina mi-a oferit posibilităţi să mă irite, să mă sature de o atitudine, să mă plictisească. Săptămâna trecută o ţeavă spartă ne-a pricinuit disconfort. Larma din jur, cu vecina arţăgoasă, mi-a permis un discurs sarcastic. Am pişcat cu o purtare răzvrătită. Cu cât ţinuta îmi era mai clocotitoare, cu atât simţeam cum mă înfior de plictiseală în mine.

În mine, sastiseală.

În mine e linişte. La exterior încă reacţionez. Plictiseala mă zăpăceşte, mă lasă fără vlagă. În punctul ăsta am ajuns.

Linişte şi furie. Eu simt şi una, şi cealaltă.

Eu sunt liniştea şi furia.

În căutarea fericirii

12746557_1138439012832918_1686634683_nM-am obișnuit să port o carte cu mine. Întotdeauna. Anul trecut am transformat obișnuința într-o campanie, #poartaocarte.

În urma purtării unei cărți în geantă, am ajuns să citesc două cărți în paralel. Nu mi-am propus și nici nu m-a încântat lectura concomitentă. M-am așezat neașteptat de bine în act și am suportat influențele ca pe o plimbare cu caruselul (multă deplasare a perspectivelor și unghiurilor, o intensă mișcare a gândirii, învălmășeală de sentimente și vise modificate).

Acum vreau să notez ceva sub influența cărții În căutarea fericirii de Bertrand Russell. Aș recomanda-o tuturor dacă nu aș fi renunțat la apucătura asta. Oamenii abia ascultă recomandările primite de la doctor, o observație scuturată de orice morală. Sper. Dacă transmit altceva, să mă scuzați, gramatica e vinovată. Și semantica.

Aș recomanda, dar nu recomand.

O să povestesc despre și nu sunt sigură dacă nu am mutat totul în subiectiv. M-am surprins în timp ce citeam cum schimbam starea de fapt, eu, cititor, cu un fapt istoric, eu, individul care a experimentat și a manifestat mai mult sau mai puțin igiena mentală.

Igiena mentală, construcția, am împrumutat-o de la Bertrand Russell. Eu vă atrag doar atenția asupra ei și asupra semnificațiilor.

Un minut să vă concentrați pe semnificații. Ele ne dirijează faptele și acțiunile. Dacă renunțăm la semnificații, ce ne rămâne? Nu suportăm golul. Umplem abisul după chip și asemănare. Chipul și asemănarea stau în factori, împrejurări, influențe, anturaje, oameni.

Mi-a atras atenția, în ultimele pagini citite din În căutarea fericirii, veselia dispărută a mamei. Mama care renunță conștient și inconștient la felul ei de a fi. Se pierde în treburi casnice și îngrijirea fizică a copiilor. Câte mame au încredere să lase igiena copiilor pe mână altora?! Puține, consider eu.

Există o reîntoarcere din maternitate, o reîntoarcere mutilată, zic eu. Ce mamă sau câte mame revin focalizate pe muncă?

Jean Ayling a tratat subiectul în The Retreat from Parenthood. Nu cred că e tradusă în limba română.

O să închei. Bănuiesc că v-am atras suficient atenția. Mamele își pierd veselia, iar copiii, oamenii, preferă prezențele agreabile.

Pentru a rămâne prezențe agreabile trebuie să muncim în primul rând la noi, cu noi. Să ne satisfacem eul cu plăceri personale. Grijile zilnice, o casă curată și ordonată, un coș gol la baie, sertare aranjate etc servesc o stare de bine.

Atenție, servesc, nu împlinesc.

Plăcerile ne împlinesc, cu afecțiune, atingere, joacă, multă joacă.

Am încheiat.

Bertrand Russell, În căutarea fericirii.

Felicitări! Descrierea actului sexual la copii

educatie-sexualaA ajuns la mine, prin site-ul de socializare facebook, o imagine dintr-un manual de clasa a IV-a: descrierea actului sexual.

Toate persoanele care au distribuit, mă refer la persoanele din lista mea de prieteni, au ales cu predilecție indignarea. Revolta sufletească, provocată de o asemenea faptă nedemnă și rușinoasă, i-a împins, prin simțul datoriei, să-i avertizeze pe toți aceia care nu cunosc cum se predă și ce se predă unor copii de 10 ani.

Așa am aflat și eu. Reacția mea, când descopeream fotografia, a constat într-un scurt mesaj: bravo, felicit o asemenea inițiativă!

Mi-am propus să aprofundez, să nu trec peste. Subiectul mă interesează, iar gâlceava din jurul organelor sexuale nu mi-a fost niciodată clară.

Mi-am alcătuit un plan. Să scot din bibliotecă cărțile de specialitate: Anna Freud, Sigmund Freud, Jung, Adler. Pe ei îi am în biblioteca personală. Să evidențiez fragmentele care demonstrează și susțin viața sexuală infantilă. Să dau exemple care legitimează decizia celor care s-au ocupat de conținutul manualului.

Am abandonat. Sătulă de acuzația că vorbesc prea des din cărți, am decis să vin cu experiența personală din două direcții. Experiența mea de individ și experința mea de mamă. Îmi cresc șansele în fața bigoților.

Înainte să vă povestesc, din orice perspectivă aleg să încep, le atrag atenția bigoților de care am amintit. Sunteți nefericiți și nu o știți!

M-am născut în 21 iunie 1983 și am născut o fetiță în 14 februarie 2010. În copilărie, viața sexuală mi-a fost cu desăvârșire ascunsă. Pe mine m-a adus barza. Ca preșcolar, nimeni nu mi-a vorbit despre. În muțenia adoptată ca atitudine, nu am fost scutită de a intra în contact cu sexualitatea.

Am surprins un coit al părinților pe care nu am știut să mi-l explic și nu mi-a fost explicat. Am plâns. Îmi compătimeam mama și îmi uram tatăl. Pe mama o urmăream întotdeauna la baie când bănuiam că e la menstruație. Nu știam ce e aia menstruație. M-au lăsat să bâjbâi toată copilăria și toată adolescența. Educația sexuală mi-am făcut-o din revista Bravo și din prea multe observații neînțelese.

Ca mamă, i-am comunicat fetiței mele că a stat 9 luni în burtică, iar buricul pe care i-l sărut cu afecțiune de fiecare dată ne-a ținut legate. I-am permis să intre cu mine la baie, să pună întrebări despre organele sexuale. I-am explicat pe înțelesul ei de fiecare dată, uneori sub privirile apoplectice ale mamei mele.

În urmă cu doi ani, în urma dezvoltării și stăpânirii motricității, Mara a decis că vrea să-și facă duș singură. Avea 4 ani. În urma exprimării dorinței, i-am permis ca ea să se limpezească după ce eu îi fac igiena. Așa s-a întâmplat că într-o zi Mara a concluzionat că se simte așa bine sub jetul de la duș.

Aș cere și chiar cer, să nu îndrăznească nimeni să formuleze, gândurile nu mă interesează, despre un copil de 4 ani care experimentează plăcerea la duș că este imoral.

Vă asigur, chiar este. După vârsta de 5 ani, copiii încep să-și însușească dezgustul și rușinea. Până atunci ei se bucură de absolut orice, fecalele neproducând nici o scârbă.

Noi facem asta, formatorii, educatorii, mijlocitorii. Noi le băgăm în cap rușinea, dar mai ales rușinea de propriul corp, de propriile organe sexuale.

Actul sexual ar trebui să fie o plăcere. Pentru toți, fără excepție. Copiii au dreptul la adevăr, un adevăr pe măsura lor. Omuleții de care adulții sunt responsabili sunt mințiți fără nici o mustrare, iar ei au mai multă nevoie de adevăr ca noi. Freud și Jung s-au pus de acord.

Copilul are mai multă nevoie de adevăr decât adultul. Freud

Copiii au cel mai mult nevoie de simplitate și un bun simț sănătos. Jung

Îmi permit. Dragi oameni maturi, când v-ați verificat ultima dată gradul de bun simț?

E insultător că m-a adus barza. Am fost supărată și nervoasă. Mi-am respins mama pentru absența explicațiilor, dar am înțeles-o. M-a educat în anii 80 și anii 90.

Dar am ajuns în anul de grație 2016. Știința a demonstrat tot ce nu puteți înțelege, dar acceptați că e lege universală. La Vatican stă un Papă care aduce în discuție unirea Bisericilor și actualizarea dogmelor, iar scandalizarea în fața unei descrieri a actului sexual nu este permisă omului civilizat.

Nu plăcerea actului sexual strică caracterul omului, ci minciuna, lipsa compasiunii și prezența din belșug a criticii. Afecțiunea salvează pe oricine. Să o dăm, să o primim.

Experimentați sinceritatea în preajma copiilor, or să vă surprindă prin lipsa aceea ce curozitate de care vă e atât de frică.

Nimeni nu privește pe gaura cheii dacă are ușa deschisă. La copii, nu poți deschide ușa, dar poți să le deschizi o fereastră.

Doamnelor și domnilor care ați alcătuit manualul clasei a IV-a, felicitări!

Ăsta să ne fie viitorul.

Nu mai am stele

74472_10151533430635854_1909519602_nSe trezi, dar nu deschise ochii. Aștepta alarma. Nici nu se mișcă. Sunetul ritmic al semnalului de deșteptare nu întârzie. În urma vibrației muzicale, scoase un picior afară. Cu mâna, pipăi cealaltă jumătate de pat. Apucă perna și o trase spre ea. O îmbrățișă și-și afundă tot chipul în moliciunea penelor de gâscă.

Se întinse după medicamente. De patru zile făcea tratament cu antibiotice. Pe lângă toate pierderile din ultimul an, își pierduse și vocea în ultima săptămână.

Bău multă apă. Pastilele îngreunau activitatea glandelor salivare. În loc de lichid apos, Ana încerca lipsa lui.

Mai bău o dată apă apoi se întinse la loc în pat. Gândurile reveniseră. Toate. Poate dacă ar aprinde lumina! Dar nu se ridică. Își schimbă poziția corpului. Urmă o serie de schimbări ale locului. Rămase pe spate și încercă să mediteze.

Viața ei era în altă parte. Așa simțea. Un an de zile, și încă se chinuia să recunoască pereții dormitorului dacă se deștepta în timpul nopții. În urma tulburării somnului, porneau scenariile. O serie de întrebări, multe îndoieli, ușoare atacuri de panică, ochi umezi, nervi, neputință, ambiție, manifestări necontrolate și mute.

Tot mai multă tăcere își făcea loc în viața ei. Într-un roman, ar avea și un sens. În realitate, lipsa sensului o nenorocea și mai tare. I s-a întâmplat de multe ori să-și caute cartea de identitate. O lua și se uita la ea. Se holba. Adresa nouă îi contrazicea simțirile. Viața ei era aici, strada Mureș, numărul 89. Ce s-a întâmplat pe strada Cosminului, numărul 14?

Cealaltă jumătate de pat conținea răspunsul. El nu mai era. A fost. A existat un el, un apartament frumos, decorat de specialiști, un câine și activități în cuplu. Până într-o zi când lui i s-a descoperit un cancer. Era și nu a mai fost. A încetat pur și simplu viața lor.

O înmormântare, o vânzare de apartament, o înstrăinare a câinelui. Îl păstra acum pe telefon și în suflet. Pe amândoi îi păstra în telefon și în suflet. Lipsa telefonului provoca îngrijorare. Viața ei era conținută de obiectul acela.

Reușea uneori, în ciuda amintirii amintirilor, să adoarmă. A trecut doar un an. Doliul are nevoie de timp. Primii doi ani a înțeles, de la psihologul ei, că sunt legitimați de literatura de specialitate. Faptul că stă cu spatele la realitate, că nu o interesează și o atrage e de înțeles.

Ieri dimineață s-a trezit în miros de cafea. Fratele ei, blând și înțelegător, trecea pe la ea înainte să meargă la serviciu. El zicea că îi este în drum, ea se prefăcea că îl crede. Amândoi știau că vine să o verifice. Îi făcea uneori cafea, îi aducea pâine caldă sau merdenele.

–  Ana, mai mergi la yoga? La maestrul tău?

–  Nu am mai ajuns. De ce?

–  Să-ți mai citească în stele, eu știu?!

–  Dar eu nu mai am stele, Paul!

 

Cum am devenit o snoabă intelectual

149229_175993895744106_4276664_nÎncep săptămâna cu Hyperliteratura.

Ultimul meu articol, Cum am devenit o snoabă intelectual, poate fi citit în revista online a celor pasionați de cărți, scris și literatură.

Motto-ul celor de la Hyperliteratura: Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi minimum două cărţi pe lună.

Vă las acum câteva rânduri din text, un mijloc viclean prin care vă atrag să-l citiți în întregime în partea cealaltă.

Am considerat necesar, la un moment dat, să-mi fac rost de o propoziție sau frază cu care să mă apăr.

Mecanismul meu de apărare a fost întotdeauna râsul. Am gestionat prost situații și întâmplări, unde râsul, în loc să mă țină la adăpost, mă insulta.

Rănită de foarte multe ori, am învățat greu să nu iau totul personal, am ticluit un răspuns.

Mi-am construit defensiva din cauza plăcerilor mele livrești. Atacată cu raționamente de la școala vieții, persiflată, nelegitimată de experiența grea a străzii, am reușit într-o zi să exclam patetic, compătimitor, dar condescendent, sunt așa o snoabă intelectual!

Am fost mândră de mine. Chiar și acum zâmbesc în timp ce scriu. Simțeam că am câștigat o luptă, în ciuda măruntei victorii.

Cu un asemenea răspuns pregătit, și mersul mi s-a modificat. Acum pășesc țanțoș. Nu e grea fudulia dacă știi s-o dozezi corect. Rar abuzez, dar am început să mă întreb când am devenit o snoabă intelectual?!

Începutul l-am aflat undeva în liceu. M-am revăzut alergând după domnul diriginte pe coridor după ce se sfârșise ora.

Roșie la față, cu palmele transpirate, cu niște scuze îngânate și copleșită de rușine, am reușit să pun întrebarea. Citeam atunci Faust de Goethe.

Întregul articol, aici.

Simț enorm și văz monstruos

12660492_1133014096708743_805797103_nAm ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan.

Cenaclu, cenacluri, grup de literați, de artiști legați prin afinități estetice, temperamentale, care au aspirații, program estetic comun și, uneori, o publicație proprie; reunire periodică a unui asemenea grup.

Prima lămurire.

A doua lămurire. Cine este Pavel Dan?

O să las un link pentru curioși.

Nu am presupus că cititorii mei cunosc sau au auzit de cenaclul Pavel Dan. Faptul de a presupune, din experiența mea, formează goluri în conștiință. Profesorii fac întotdeauna supoziții. Las că știe de la școală, las că știe de la liceu, iar la facultate las că picăm noi examenul deoarece nimeni nu ne-a explicat diferența dintre scriitor și autor. Năduful meu din primul an de facultate.

Cu o așa strașnică introducere revin la subiect.

Am ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan cu ocazia celebrării lui Caragiale. Am primit o invitație pe facebook, iar numele dramaturglui, dar și ale persoanelor invitate să vorbească despre, Ilie Gyurcsik, Eugen Bunaru și Goran Mrakic m-au convins să acționez.

M-am deplasat la Casa studenților. Am frânt rutina zilelor. De obicei, după ora 17 mă retrag de la orice activități și-mi pun costumul de mamă.

Fără costum, în blugi și bluză de mătase Tenue de Saf, am pătruns într-o încăpere plină de cărți. Îmi convin asemenea spații. Le privesc și nu mă simt deloc singură. Deslușesc titluri și rememorez scene la care uit că nu am participat fizic.

M-am așezat cuminte lângă domnul profesor Ilie Gyurcsik. Am zâmbit toată seara. E așa ușor când ți-ai dăruit admirația cuiva. Am ascultat flămândă tot ce s-a vorbit. Despre Caragiale, despre Branislav Nusic, scriitor necunoscut de mine, despre Cehov, umor, dramă, teatru, limbaj, paralogie.

Ah! Mi-e așa dor de unele cursuri, de unii profesori, de un anumit tip de învățătură! La un moment dat aș fi vrut să vorbesc. Mi-am amintit niște vorbe ale lui Camil Petrescu care ar fi adus o dovada în plus în sprijinul agreabilului ca obiectiv al teatrului.

Dar am păstrat tăcerea pentru că nu mă mai săturam să ascult. Mi-a părut rău când s-a pus punct. Între discursurile oamenilor de litere, actorii teatrului Thespis, teatru studențesc din 1965, au interpretat din opera lui Caragiale. În fond, întâlnirea i-o datorăm lui Caragiale și putinței noastre de a ne oferi admirația, căci simț enorm și văz monstruos a fost replica vedetă a serii.

Personal am simțit enorm, rămâne să descopăr cât am văzut.

Parol!

Notă! Am fotografia prin bunăvoința domnului profesor Ilie Gyurcsik, iar eu m-am jucat cu programele deșteptului meu telefon.