by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Mă plictisesc! Mă plictisesc! Ce oroare să fii adult!

De 27 feb., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , , 0

10470590_959003054109849_7711674590638185490_nSunt adult. Punct.
Sex: feminin.
Vârsta: 32.

Sunt matură? Semnul întrebării.

ADÚLT, -Ă, adulți, -te, adj., s. m. și f. (Organism) care și-a terminat creșterea și a ajuns în stadiul de a se reproduce; (persoană) aflată în perioada de la 17-18 ani până la 50 de ani.

După dicționar sunt. Păstrez punctul.

MATÚR, -Ă, maturi, -e, adj. Ajuns la deplină dezvoltare (fizică și intelectuală); cu judecată, cu experiență. ♦ (Despre manifestări ale oamenilor) Care dovedește judecată adâncă, serios, chibzuit.

După dicționar, nu sunt. Păstrez semnul întrebării.

Creșterea s-a sfârșit. Acum educ un pui de om și mă autoeduc. La o deplină dezvoltare nu am ajuns. Uneori mă simt penibil în situația de adult. Ce impostură! Să vină mama sau tata. Mă tângui. Asemenea crize au fost prilejuite de reîntâlniri cu foști colegi de școală sau facultate.

Imediat după salut, într-o stare de încântare că ne revedem după atâția ani, mulți încearcă, în cinci-zece minute, să facă o sinteză a vieții de după școală. Nepăsători de forfota mall-ului sau de zgomotul străzii, înșiră fără virgule faptele și întâmplările nemaipomenite ale maturității.

Îmi place să urmăresc, în discursurile fără virgulă, limbajul. Dacă am un interlocutor ajuns angajat într-o corporație, abia aștept să aud pronumele posesiv, proiectul meu, echipa mea etc. Recunosc identificarea cu munca și creșterea stimei de sine. Chiar atunci aș striga după mama. Să vină mama și să mă ducă departe. Mă plictisesc, mă înfioară delirul de grandoare și seriozitatea.

Iar ei rostesc un pronume posesiv după altul, cresc, cresc, iar eu mă micșorez, mă pitulez în mine până încep să mă aud cu ecou.

Mă plictisesc! Mă plictisesc! Ce oroare să fii adult!

Ne despărțim în zâmbete, iar cu unii, reîntâlnirea a dat cu șutul și la revenire. Un eveniment sau altul ne așază în aceeași societate. De cele mai multe ori tac, iar când nu tac, ajung să contrazic pe toată lumea. Sau să persiflez. Foarte urât din partea mea. Dar mă plictisesc, mama, mă plictisesc!

Aș vrea să-mi scot cartea din geantă. Am una semnată de Lucian Boia unde citesc despre modelele politice ale Europei, Franța și Germania, iar în ureche aud afară nu se întâmplă așa ceva, dincolo nu e ca în țara asta de căcat.

Mama, tata, e penibil să fii adult. Sunt copleșită. Nu am unde să fug. Am 32 de ani, sunt adult, sunt ca ei, dar ei nu sunt ca mine.

Am atins cote maxime de stres. Doctorița s-a uitat uimită la mine. Corpul e acoperit în întregime de bube. Am dat buzna la cabinet crezând că am bubatul. Nu-l am. E de la stres.

Cu rețetă și trimitere la radiologie, am decis să mă reapuc de meditație și de Freud. Eu, supraeu și sinele le repet în gând în loc de mantre. M-am așezat ieri și am adormit. Jumătate de bube s-au retras. Am un chip decent.

Mama, tata, e penibil să fii adult.

O să reușesc.

Debut în limbă, început în cultură

De 25 feb., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12662026_611114969035852_3092355323248828623_nTrăiesc sfârşitul iernii în compania bolii. Am un tipar aici. Replica ar putea fi posibilă în urma serialelor poliţiste englezeşti. Aşa l-am descoperit şi pe splendidul Benedict Cumberbatch în Miss Marple.

De ce ziceam că am un tipar. Ultimii trei ani, la sfârşitul iernii, am avut aceeaşi companie: boala. Zile întregi de apatie.

Seara, aşteptată de la trezire pentru a relua somnul cu speranţa unei odihne decente pe parcursul nopţii, devin lucidă. Nu mi-e somn, nu simt oboseala, dar nu mă pot apropia de cărţi. Îmi ard ochii.

Ieri seară, de exemplu, m-am revăzut în sala de lectură a Universităţii de Vest cu Ferdinand de Saussure. O carte studiată în anul I de facultate de care nu am mai fost curioasă. M-a cam speriat. De la Ferdinand de Saussure, am sărit la a scuipa şi a expectora. M-am aplecat curioasă asupra verbelor astora două. Unul mi se părea acaparator prin imagine. A scuipa.

Saussure nu a apărut degeaba. Lingvistica îi învaţă pe studenţii de la Litere despre concept şi imagine acustică, despre semnificat şi semnificant. Cum deja v-am mărturisit că m-a speriat lingvistica ca studentă, nu o să sar în teorie. Curioşii sau cei interesaţi pot cerceta despre concept şi imagine acustică.

Pentru text ajunge să le notez şi să revin la verbe, a scuipa, a expectora. La ambele, în definiţie, este menţionată acţiunea de a elimina pe gură.

Raportul nostru la ele diferă. Verbalizezi a scuipa, vezi. Verbalizezi a expectora, gândeşti. Trecem de la un fapt de limbă, la unul de cultură. A scuipa incomodează prin imagine, prin slaba comunicare a conceptului. E un verb cu o imagine puternică care stânjeneşte omul educat.

A expectora vine edulcorat şi atrage bunăvoinţa prin lipsa imaginii. Celălalt gândeşte boala.

Ce text plictisitor! Mă aştept la o asemenea reacţie. Recunosc, poate fi. Dar eu am devenit atentă. Sunt curioasă de alte cuvinte similare cu cele prezentate de mine. Şi extrem de curioasă sunt de schimbul de la faptul de limbă, la faptul de cultură, slăbiciunea umanităţii, călcâiul lui Ahile. Reacţiile şi faptele debutează în limbă, dar încep în cultură.

Altfel spus: ne naştem oameni (specia), dar devenim persoane (apartenenţa).

Inadaptabilitatea îşi are sursa în faptele de cultură.

Mare scofală, or să zică unii dacă ajung la finalul textului. Dar eu o simt ca pe o mare scofală. Bineînţeles mai este boală de care trebuie să ţin cont, febra, apatia, alergia.

Dar mă simt ca pe vremea când eram elevă şi m-am prins cum e cu x-ul de la ecuaţii sau cu subiectiva la gramatică.

Adică: aaaaaaa!

Povestire, perspectiva unui participant

De 23 feb., 2016 3 Trăiri afective ale mele 0

10494706_815044418505714_6391247879809027614_nM-am trezit. Nu deschid ochii. Mai vreau să lenevesc în aşternut. Ah! Mă cuprinde de mijloc. Cald. Ca pe vremuri la mama în braţe. Protecţie, siguranţă, iubire. Un sărut pe gât. Ce-mi face?! Nu vreau să mă trezesc, dar nu vreau. Nici nu m-am trezit, nu am deschis ochii. De ce nu mă lasă în pace?!

–  Ştiu că te prefaci şi nu dormi. Deschide ochii.

Am deschis ochii, dar nu o să vorbesc. O să-l pedepsesc. Mă împing cu fundul, stau cu spatele la el. Îmi creez spaţiu. Mă întorc cu faţa la el. Îmi aşez palmele sub obraz. Îl privesc.

El mă priveşte la rândul lui. Îmi zâmbeşte. Îmi dă un sărut scurt pe buze. Îi răspund. Iar mă priveşte. Iar îmi dă un sărut scurt. Se întâmplă ceva cu noi. O infinită tandreţe, bunătate, bunăvoinţă.

Nu-mi pasă. Refuz să-i vorbesc. O merită! Ştie şi el foarte bine. Acum se gudură. Da, fix ca un câine. Eu îi dau un brânci, el îmi linge mâna. De ce nu mă lasă în pace?! Nu-l suport. L-aş bate cu papucul. M-aş apleca după papuc şi l-aş snopi.

În loc de asta, mă pierd în ochii lui albaştri. Ce clişeu! Contabilul a fugit cu toţi banii mei în Mexic, iar eu mă îndrăgostesc de Făt Frumos. E aşa frumos! Mă trezesc dimineaţa înaintea lui doar ca să-l privesc.

Chipul lui îmi alungă amintirea viselor. Mi s-au modificat visele. De când am sărăcit, şi conţinutul oniric s-a schimbat. Azi noapte am visat că nu am cu ce să plătesc asigurarea maşinii. Ce greaţă! Ce am ajuns să visez!

E aşa frumos, dar tot l-aş bate cu papucul. Uneori. Acum mai puţin. Ieri mai mult. Mă supără. Mi-a scăzut imunitatea. Tuşesc ca un măgar. Mă doare pieptul.

Mă ghemuiesc la pieptul lui. Îmi place să-l miros. Să-mi bag toată faţa în gâtul lui şi să-l miros.

Nu mai am nici un ban. Şi cât am muncit ani de zile la imaginea mea de femeie prostuţă care scrie cărţi uşoare pentru duduile actuale. Doar de dragul banilor. La troc, îi făceam sejururi, pantofi, genţi, bijuterii. Africa! Nu o să-i mai calc niciodată pământul.

Ieri am trecut pe lângă Stefanel. Nu am putut să intru sau să mă uit. Am tras cu ochiul. Ce dracu de comportament e ăsta?! Am 43 de ani.

Am 43 de ani, nici un ban, m-am mutat cu mama şi sunt îndrăgostită până peste cap. Ce mai potriveala! Râd şi plâng în acelaşi timp. Uneori uit de ce am început să plâng.

Ieri, în bucătărie, mi-am acoperit ochii şi am ieşit plângând în hohote. Ah! Primitivul! De ce nu mai scriu o cărţulie?!

Uşor a spus-o. Adevărat, am scris cărţulii, dar putea să fie mai delicat. Cărţuliile reprezintă munca mea. Încheiasem acest capitol. Am în manuscris romanul pe care am visat toată viaţa să-l scriu. Să contruiesc un personaj puternic: mama. Am reluat literatura de specialitate. Un an m-am documentat despre ipohondrie şi nevroza la femei.

Dar…

Nu mai am nici un ban. Revin la cărţulii. Sau nu. În ultimul an, cu banii la limită, cu datorii, cu renunţarea la prea multe plăceri, mi-a trecut prin cap să.

–  Ştii ce m-am gândit?

Nu-i răspund. O să rămân mută. Toată dimineaţa, toată ziua.

–  Pentru tine sinuciderea e ceva normal.

Mi-a trecut prin cap să mă sinucid.

 

Ruşine! Gândire întreruptă

De 18 feb., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

10436168_1139766926033460_3373625003939899193_nTot mai des aud de la Mara, fetiţa mea, mama, îmi e ruşine! De fiecare dată, fără excepţie, o întreb ce este ruşinea. Nu ştie ce este, dar ştie că îi e.

Am lăsat-o aşa, nu m-am angajat în nici o anchetă. Mi-e clar, fără să mai consum energie, că sentimentul penibil de jenă nu e provocat de vreo greşeală a ei, ci de un comandament detestat de mine în copilărie.

Ruşine!

Am auzit de foarte multe ori în loc de explicaţii. Desigur că a auzit şi Mara. Rar, de aceea mă uimeşte şi mă irită iuţeala cu care a asimilat ruşinea. Ne vine uşor să acceptăm ceea ce nu înţelegem prin ruşine, dezgust, vinovăţie.

La copiii de vârsta Marei, 6 ani, a insista în folosirea unor cuvinte ca răspuns la unele acţiuni, fapte sau vorbe ale lor, le întrerupe gândirea.

Ruşine! Întrerupe gândirea.

Lipsa lor de experienţă oferă adulţilor putere. Ochii lor mari şi întrebători la noutăţi se cuvine să ne responsabilizeze. Să răspundem după nevoile lor, să facem dreptate copilăriei, cum zicea Freud.

Ruşinea nedreptăţeşte perioada asta din viaţa omului. Într-adevăr, avem copii, dar creştem oameni. Cu ruşinea nu îi educăm, îi limităm.

Ruşinea este un sentiment penibil de jenă provocat de o greşeala sau un eşec. Cu ce greşesc copiii când baga mâna în nas, un exemplu?!

Nu greşesc.

Noi greşim. De asta ar putea să ne fie nouă ruşine.

Quiproquo.

Anca Bardas, rochia-capot, #cumseîmbracăscriitorii

De 17 feb., 2016 0 Colaborari , , 0

12722319_1141759912500828_1293871921_oDe-a lungul anilor, la texte care mi-au permis, am lăsat scris despre existenţa unei bunici croitorese. În copilărie, datorită ei, eu şi sora mea am fost elegante. Armonia şi bunul gust al hainei s-au fixat în catifeaua unei fuste.

În pozele vechi de familie apar des în fusta mea neagră de catifea. Am purtat cu mine preferinţa pentru negru în toate etapele vieţii până în prezent. Supusă în ţinută lipsei luminii, mă atrag culorile în alte aspecte ale vieţii. Galbenul e o culoare cu care cochetez frecvent.

La 10 ani am rămas fără bunica. Am încercat să-i recuperez chipul în amintire, dar adevărul este că nu mă pot apropia de ea. Orice efort e spulberat. Trăsăturile i se lărgesc, iar obiectele, o fustă, un capot, o bluză îi iau locul. Mi-au rămas obiectele să vorbească despre ea, în special rochia-capot.

Acum doi ani, hoinăream pe străzile Parisului, ţinta era Piaţa Vosges, dar orice vitrină mă atrăgea, intram în magazin. Aşa am pătruns, pe neaşteptate, în uitare. Am revăzut maşina de cusut a bunicii, Neckermann-ul, un catalog cu moda anilor `80 şi rochiile capot. Le-am mângâiat şi am ieşit val vârtej din magazin. Plângeam. Nimic curios, întotdeauna am fost o smiorcăită.

Anul trecut, când m-am angajat cu îndrăzneală în campania #cumseîmbracăscriitorii, am început cu Anca Bardaş. Am curtat-o, mi-am dorit să-i câştig favoarea mulţumită rochiilor capot din magazinul ei, Tenue de Saf. Mi-au atras atenţia, mi-au răscolit uitarea, mi-au redat specificul vestimentar al bunicii. Am recuperat eleganţa prin simplitate.

Anca Bardaş, tânăra şi frumoasă femeie căreia îi aparţine Tenue de Saf, şi-a ales să descrie ţinutele de la Tenue de Saf fără predicat.

Lux.

Asta îşi doreşte să transmită, să ofere, să construiască în jurul ei.

Lux: fast, eleganță, somptuozitate, splendoare.
Lux: calitate superioară, de prim rang; select.

A acceptat imediat provocarea, a stat prea puţin pe gânduri pentru a alcătui ţinuta unui scriitor.

Care e viziunea ta, cum se îmbracă un scriitor?

Lux.

Astfel am ajuns să mă răsfăţ, timp de câteva ore, după modul de a vedea al Ancăi Bardaş, într-o rochie neagră de piele. Ea o numeşte piesă, dându-i o semnificaţie specială.

De la obiect la subiect, am devenit şi eu specială în rochia neagră de piele.

V-am povestit despre viziunea Ancăi în campania #cumseîmbracăscriitorii.

O să revin, pe viitor, cu viziunea Dianei Bobar, o veche, nouă şi permanentă iubire a mea în vestimentaţie.

Va urma…

A trata orice ca pe un sfârşit de lume

De 16 feb., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , 0

carte 046În sfârşit e linişte. Am scăpat de zgomot şi de furie.

Zgomotul şi furia, William Faulkner. Îndemn la lectură.

În mine e linişte. La exterior prezint un ritm al surescitării. Mă plictisesc determinaţiile unor persoane cu care intru în contact. A trata orice ca pe un sfârşit de lume a devenit prea obositor. Alunec în indolenţă.

Bolile pot fi şi pot aduce sfârşitul. Accidentele pot fi şi pot aduce sfârşitul. Restul, includ aici plata facturilor, o inundaţie a băii, o maşină de spălat stricată, o haină pătată etc, ţine de un stil de viaţă.

Stilul de viaţa se poate termina şi el. Mă refer aici la o etapă. De la A la B sau de la A la Z. Prăpădirea stilului are autonomie în faţa vieţii. Viaţa merge înainte, stilul nu.

Am o vecină mahalagioaică. Se ceartă cu lumea, aproape toţi îi ştiu de frică. În şase ani, vecina mi-a oferit posibilităţi să mă irite, să mă sature de o atitudine, să mă plictisească. Săptămâna trecută o ţeavă spartă ne-a pricinuit disconfort. Larma din jur, cu vecina arţăgoasă, mi-a permis un discurs sarcastic. Am pişcat cu o purtare răzvrătită. Cu cât ţinuta îmi era mai clocotitoare, cu atât simţeam cum mă înfior de plictiseală în mine.

În mine, sastiseală.

În mine e linişte. La exterior încă reacţionez. Plictiseala mă zăpăceşte, mă lasă fără vlagă. În punctul ăsta am ajuns.

Linişte şi furie. Eu simt şi una, şi cealaltă.

Eu sunt liniştea şi furia.

În căutarea fericirii

De 12 feb., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

12746557_1138439012832918_1686634683_nM-am obișnuit să port o carte cu mine. Întotdeauna. Anul trecut am transformat obișnuința într-o campanie, #poartaocarte.

În urma purtării unei cărți în geantă, am ajuns să citesc două cărți în paralel. Nu mi-am propus și nici nu m-a încântat lectura concomitentă. M-am așezat neașteptat de bine în act și am suportat influențele ca pe o plimbare cu caruselul (multă deplasare a perspectivelor și unghiurilor, o intensă mișcare a gândirii, învălmășeală de sentimente și vise modificate).

Acum vreau să notez ceva sub influența cărții În căutarea fericirii de Bertrand Russell. Aș recomanda-o tuturor dacă nu aș fi renunțat la apucătura asta. Oamenii abia ascultă recomandările primite de la doctor, o observație scuturată de orice morală. Sper. Dacă transmit altceva, să mă scuzați, gramatica e vinovată. Și semantica.

Aș recomanda, dar nu recomand.

O să povestesc despre și nu sunt sigură dacă nu am mutat totul în subiectiv. M-am surprins în timp ce citeam cum schimbam starea de fapt, eu, cititor, cu un fapt istoric, eu, individul care a experimentat și a manifestat mai mult sau mai puțin igiena mentală.

Igiena mentală, construcția, am împrumutat-o de la Bertrand Russell. Eu vă atrag doar atenția asupra ei și asupra semnificațiilor.

Un minut să vă concentrați pe semnificații. Ele ne dirijează faptele și acțiunile. Dacă renunțăm la semnificații, ce ne rămâne? Nu suportăm golul. Umplem abisul după chip și asemănare. Chipul și asemănarea stau în factori, împrejurări, influențe, anturaje, oameni.

Mi-a atras atenția, în ultimele pagini citite din În căutarea fericirii, veselia dispărută a mamei. Mama care renunță conștient și inconștient la felul ei de a fi. Se pierde în treburi casnice și îngrijirea fizică a copiilor. Câte mame au încredere să lase igiena copiilor pe mână altora?! Puține, consider eu.

Există o reîntoarcere din maternitate, o reîntoarcere mutilată, zic eu. Ce mamă sau câte mame revin focalizate pe muncă?

Jean Ayling a tratat subiectul în The Retreat from Parenthood. Nu cred că e tradusă în limba română.

O să închei. Bănuiesc că v-am atras suficient atenția. Mamele își pierd veselia, iar copiii, oamenii, preferă prezențele agreabile.

Pentru a rămâne prezențe agreabile trebuie să muncim în primul rând la noi, cu noi. Să ne satisfacem eul cu plăceri personale. Grijile zilnice, o casă curată și ordonată, un coș gol la baie, sertare aranjate etc servesc o stare de bine.

Atenție, servesc, nu împlinesc.

Plăcerile ne împlinesc, cu afecțiune, atingere, joacă, multă joacă.

Am încheiat.

Bertrand Russell, În căutarea fericirii.