Recent Posts by Dunia

Felicitări! Descrierea actului sexual la copii

educatie-sexualaA ajuns la mine, prin site-ul de socializare facebook, o imagine dintr-un manual de clasa a IV-a: descrierea actului sexual.

Toate persoanele care au distribuit, mă refer la persoanele din lista mea de prieteni, au ales cu predilecție indignarea. Revolta sufletească, provocată de o asemenea faptă nedemnă și rușinoasă, i-a împins, prin simțul datoriei, să-i avertizeze pe toți aceia care nu cunosc cum se predă și ce se predă unor copii de 10 ani.

Așa am aflat și eu. Reacția mea, când descopeream fotografia, a constat într-un scurt mesaj: bravo, felicit o asemenea inițiativă!

Mi-am propus să aprofundez, să nu trec peste. Subiectul mă interesează, iar gâlceava din jurul organelor sexuale nu mi-a fost niciodată clară.

Mi-am alcătuit un plan. Să scot din bibliotecă cărțile de specialitate: Anna Freud, Sigmund Freud, Jung, Adler. Pe ei îi am în biblioteca personală. Să evidențiez fragmentele care demonstrează și susțin viața sexuală infantilă. Să dau exemple care legitimează decizia celor care s-au ocupat de conținutul manualului.

Am abandonat. Sătulă de acuzația că vorbesc prea des din cărți, am decis să vin cu experiența personală din două direcții. Experiența mea de individ și experința mea de mamă. Îmi cresc șansele în fața bigoților.

Înainte să vă povestesc, din orice perspectivă aleg să încep, le atrag atenția bigoților de care am amintit. Sunteți nefericiți și nu o știți!

M-am născut în 21 iunie 1983 și am născut o fetiță în 14 februarie 2010. În copilărie, viața sexuală mi-a fost cu desăvârșire ascunsă. Pe mine m-a adus barza. Ca preșcolar, nimeni nu mi-a vorbit despre. În muțenia adoptată ca atitudine, nu am fost scutită de a intra în contact cu sexualitatea.

Am surprins un coit al părinților pe care nu am știut să mi-l explic și nu mi-a fost explicat. Am plâns. Îmi compătimeam mama și îmi uram tatăl. Pe mama o urmăream întotdeauna la baie când bănuiam că e la menstruație. Nu știam ce e aia menstruație. M-au lăsat să bâjbâi toată copilăria și toată adolescența. Educația sexuală mi-am făcut-o din revista Bravo și din prea multe observații neînțelese.

Ca mamă, i-am comunicat fetiței mele că a stat 9 luni în burtică, iar buricul pe care i-l sărut cu afecțiune de fiecare dată ne-a ținut legate. I-am permis să intre cu mine la baie, să pună întrebări despre organele sexuale. I-am explicat pe înțelesul ei de fiecare dată, uneori sub privirile apoplectice ale mamei mele.

În urmă cu doi ani, în urma dezvoltării și stăpânirii motricității, Mara a decis că vrea să-și facă duș singură. Avea 4 ani. În urma exprimării dorinței, i-am permis ca ea să se limpezească după ce eu îi fac igiena. Așa s-a întâmplat că într-o zi Mara a concluzionat că se simte așa bine sub jetul de la duș.

Aș cere și chiar cer, să nu îndrăznească nimeni să formuleze, gândurile nu mă interesează, despre un copil de 4 ani care experimentează plăcerea la duș că este imoral.

Vă asigur, chiar este. După vârsta de 5 ani, copiii încep să-și însușească dezgustul și rușinea. Până atunci ei se bucură de absolut orice, fecalele neproducând nici o scârbă.

Noi facem asta, formatorii, educatorii, mijlocitorii. Noi le băgăm în cap rușinea, dar mai ales rușinea de propriul corp, de propriile organe sexuale.

Actul sexual ar trebui să fie o plăcere. Pentru toți, fără excepție. Copiii au dreptul la adevăr, un adevăr pe măsura lor. Omuleții de care adulții sunt responsabili sunt mințiți fără nici o mustrare, iar ei au mai multă nevoie de adevăr ca noi. Freud și Jung s-au pus de acord.

Copilul are mai multă nevoie de adevăr decât adultul. Freud

Copiii au cel mai mult nevoie de simplitate și un bun simț sănătos. Jung

Îmi permit. Dragi oameni maturi, când v-ați verificat ultima dată gradul de bun simț?

E insultător că m-a adus barza. Am fost supărată și nervoasă. Mi-am respins mama pentru absența explicațiilor, dar am înțeles-o. M-a educat în anii 80 și anii 90.

Dar am ajuns în anul de grație 2016. Știința a demonstrat tot ce nu puteți înțelege, dar acceptați că e lege universală. La Vatican stă un Papă care aduce în discuție unirea Bisericilor și actualizarea dogmelor, iar scandalizarea în fața unei descrieri a actului sexual nu este permisă omului civilizat.

Nu plăcerea actului sexual strică caracterul omului, ci minciuna, lipsa compasiunii și prezența din belșug a criticii. Afecțiunea salvează pe oricine. Să o dăm, să o primim.

Experimentați sinceritatea în preajma copiilor, or să vă surprindă prin lipsa aceea ce curozitate de care vă e atât de frică.

Nimeni nu privește pe gaura cheii dacă are ușa deschisă. La copii, nu poți deschide ușa, dar poți să le deschizi o fereastră.

Doamnelor și domnilor care ați alcătuit manualul clasei a IV-a, felicitări!

Ăsta să ne fie viitorul.

Nu mai am stele

74472_10151533430635854_1909519602_nSe trezi, dar nu deschise ochii. Aștepta alarma. Nici nu se mișcă. Sunetul ritmic al semnalului de deșteptare nu întârzie. În urma vibrației muzicale, scoase un picior afară. Cu mâna, pipăi cealaltă jumătate de pat. Apucă perna și o trase spre ea. O îmbrățișă și-și afundă tot chipul în moliciunea penelor de gâscă.

Se întinse după medicamente. De patru zile făcea tratament cu antibiotice. Pe lângă toate pierderile din ultimul an, își pierduse și vocea în ultima săptămână.

Bău multă apă. Pastilele îngreunau activitatea glandelor salivare. În loc de lichid apos, Ana încerca lipsa lui.

Mai bău o dată apă apoi se întinse la loc în pat. Gândurile reveniseră. Toate. Poate dacă ar aprinde lumina! Dar nu se ridică. Își schimbă poziția corpului. Urmă o serie de schimbări ale locului. Rămase pe spate și încercă să mediteze.

Viața ei era în altă parte. Așa simțea. Un an de zile, și încă se chinuia să recunoască pereții dormitorului dacă se deștepta în timpul nopții. În urma tulburării somnului, porneau scenariile. O serie de întrebări, multe îndoieli, ușoare atacuri de panică, ochi umezi, nervi, neputință, ambiție, manifestări necontrolate și mute.

Tot mai multă tăcere își făcea loc în viața ei. Într-un roman, ar avea și un sens. În realitate, lipsa sensului o nenorocea și mai tare. I s-a întâmplat de multe ori să-și caute cartea de identitate. O lua și se uita la ea. Se holba. Adresa nouă îi contrazicea simțirile. Viața ei era aici, strada Mureș, numărul 89. Ce s-a întâmplat pe strada Cosminului, numărul 14?

Cealaltă jumătate de pat conținea răspunsul. El nu mai era. A fost. A existat un el, un apartament frumos, decorat de specialiști, un câine și activități în cuplu. Până într-o zi când lui i s-a descoperit un cancer. Era și nu a mai fost. A încetat pur și simplu viața lor.

O înmormântare, o vânzare de apartament, o înstrăinare a câinelui. Îl păstra acum pe telefon și în suflet. Pe amândoi îi păstra în telefon și în suflet. Lipsa telefonului provoca îngrijorare. Viața ei era conținută de obiectul acela.

Reușea uneori, în ciuda amintirii amintirilor, să adoarmă. A trecut doar un an. Doliul are nevoie de timp. Primii doi ani a înțeles, de la psihologul ei, că sunt legitimați de literatura de specialitate. Faptul că stă cu spatele la realitate, că nu o interesează și o atrage e de înțeles.

Ieri dimineață s-a trezit în miros de cafea. Fratele ei, blând și înțelegător, trecea pe la ea înainte să meargă la serviciu. El zicea că îi este în drum, ea se prefăcea că îl crede. Amândoi știau că vine să o verifice. Îi făcea uneori cafea, îi aducea pâine caldă sau merdenele.

–  Ana, mai mergi la yoga? La maestrul tău?

–  Nu am mai ajuns. De ce?

–  Să-ți mai citească în stele, eu știu?!

–  Dar eu nu mai am stele, Paul!

 

Cum am devenit o snoabă intelectual

149229_175993895744106_4276664_nÎncep săptămâna cu Hyperliteratura.

Ultimul meu articol, Cum am devenit o snoabă intelectual, poate fi citit în revista online a celor pasionați de cărți, scris și literatură.

Motto-ul celor de la Hyperliteratura: Pentru o viaţă sănătoasă, consumaţi minimum două cărţi pe lună.

Vă las acum câteva rânduri din text, un mijloc viclean prin care vă atrag să-l citiți în întregime în partea cealaltă.

Am considerat necesar, la un moment dat, să-mi fac rost de o propoziție sau frază cu care să mă apăr.

Mecanismul meu de apărare a fost întotdeauna râsul. Am gestionat prost situații și întâmplări, unde râsul, în loc să mă țină la adăpost, mă insulta.

Rănită de foarte multe ori, am învățat greu să nu iau totul personal, am ticluit un răspuns.

Mi-am construit defensiva din cauza plăcerilor mele livrești. Atacată cu raționamente de la școala vieții, persiflată, nelegitimată de experiența grea a străzii, am reușit într-o zi să exclam patetic, compătimitor, dar condescendent, sunt așa o snoabă intelectual!

Am fost mândră de mine. Chiar și acum zâmbesc în timp ce scriu. Simțeam că am câștigat o luptă, în ciuda măruntei victorii.

Cu un asemenea răspuns pregătit, și mersul mi s-a modificat. Acum pășesc țanțoș. Nu e grea fudulia dacă știi s-o dozezi corect. Rar abuzez, dar am început să mă întreb când am devenit o snoabă intelectual?!

Începutul l-am aflat undeva în liceu. M-am revăzut alergând după domnul diriginte pe coridor după ce se sfârșise ora.

Roșie la față, cu palmele transpirate, cu niște scuze îngânate și copleșită de rușine, am reușit să pun întrebarea. Citeam atunci Faust de Goethe.

Întregul articol, aici.

Simț enorm și văz monstruos

12660492_1133014096708743_805797103_nAm ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan.

Cenaclu, cenacluri, grup de literați, de artiști legați prin afinități estetice, temperamentale, care au aspirații, program estetic comun și, uneori, o publicație proprie; reunire periodică a unui asemenea grup.

Prima lămurire.

A doua lămurire. Cine este Pavel Dan?

O să las un link pentru curioși.

Nu am presupus că cititorii mei cunosc sau au auzit de cenaclul Pavel Dan. Faptul de a presupune, din experiența mea, formează goluri în conștiință. Profesorii fac întotdeauna supoziții. Las că știe de la școală, las că știe de la liceu, iar la facultate las că picăm noi examenul deoarece nimeni nu ne-a explicat diferența dintre scriitor și autor. Năduful meu din primul an de facultate.

Cu o așa strașnică introducere revin la subiect.

Am ajuns aseară la cenaclul Pavel Dan cu ocazia celebrării lui Caragiale. Am primit o invitație pe facebook, iar numele dramaturglui, dar și ale persoanelor invitate să vorbească despre, Ilie Gyurcsik, Eugen Bunaru și Goran Mrakic m-au convins să acționez.

M-am deplasat la Casa studenților. Am frânt rutina zilelor. De obicei, după ora 17 mă retrag de la orice activități și-mi pun costumul de mamă.

Fără costum, în blugi și bluză de mătase Tenue de Saf, am pătruns într-o încăpere plină de cărți. Îmi convin asemenea spații. Le privesc și nu mă simt deloc singură. Deslușesc titluri și rememorez scene la care uit că nu am participat fizic.

M-am așezat cuminte lângă domnul profesor Ilie Gyurcsik. Am zâmbit toată seara. E așa ușor când ți-ai dăruit admirația cuiva. Am ascultat flămândă tot ce s-a vorbit. Despre Caragiale, despre Branislav Nusic, scriitor necunoscut de mine, despre Cehov, umor, dramă, teatru, limbaj, paralogie.

Ah! Mi-e așa dor de unele cursuri, de unii profesori, de un anumit tip de învățătură! La un moment dat aș fi vrut să vorbesc. Mi-am amintit niște vorbe ale lui Camil Petrescu care ar fi adus o dovada în plus în sprijinul agreabilului ca obiectiv al teatrului.

Dar am păstrat tăcerea pentru că nu mă mai săturam să ascult. Mi-a părut rău când s-a pus punct. Între discursurile oamenilor de litere, actorii teatrului Thespis, teatru studențesc din 1965, au interpretat din opera lui Caragiale. În fond, întâlnirea i-o datorăm lui Caragiale și putinței noastre de a ne oferi admirația, căci simț enorm și văz monstruos a fost replica vedetă a serii.

Personal am simțit enorm, rămâne să descopăr cât am văzut.

Parol!

Notă! Am fotografia prin bunăvoința domnului profesor Ilie Gyurcsik, iar eu m-am jucat cu programele deșteptului meu telefon.

Nevoia face să se întâmple totul în viața omului

940850_1132399133436906_7254718352909204828_nSuntem în anul 2016.

Îi trăiesc zilele cu obișnuințe și mentalități. Mă mulțumește societatea în care mă desfășor. M-am născut în anul 1983, dar nu mă încearcă nici o nostalgie după anii copilăriei.

Mi-e bine acum, mi-e bine la superlativ.

Colectivitatea actuală îmi permite să cunosc. Pentru unii nu are nici o semnificație ceea ce am afirmat. Bleah, cunoașterea!

Nevoia. Cel mai puternic cuvânt. El face să se întâmple tot în viața omului și e responsabil de evoluția umanității. De nevoie s-au adunat oamenii în ginți. Să supraviețuiască. De nevoie au inventat uneltele. Să se hrănească. Și așa mai departe până la de nevoie au creat arta. Să aibă experiența frumosului, să participe, alături de natură, la frumusețe.

Și tot de nevoie, oamenii au creat căsătoria. Semnificațiile generale ale traiului comun:

– omul e programat să trăiască în haită;
– perpetuarea speciei;
– controlul modificărilor organice, bolile etc.

Seminificații particulare:

– familia;
– sprijin moral pentru celălalt;
– confort psihic;
– confort financiar;
– căpătuiala etc.

Intenționat am lăsat căpătuiala la final. Sună arhaic, sorescian și te duce cu gândul la îmbogățire. Căsătoria are sau ar trebui să aibă acest scop ineluctabil: îmbogățirea spirituală a celuilalt. Dacă nu se întâmplă, vă întovărășiți cu o persoană nepotrivită. Există multe cazuri unde are loc o transformare, de la potrivit la nepotrivit. Frecvența e mare la cuplurile formate din adolescență. Un drum comun devine drum paralel datorită educației. Omul, ca persoană, trece prin serii de transformări. Cei norocosi, păstrează drumul comun, cei mai puțin norocoși, apucă drumuri diferite.

M-aș bucura să am capacitate și forță de convingere să vă asigur că drumurile separate nu înseamnă înfrângere. Momentul acela e doar o etapa biologică din viața unui individ. Etapele se scurg. Uneori terbil de încet, vizualizați ceasul care se prelinge al lui Dali. Dar cu certitudine va înceta.

Despărțirea poate fi privită ca o posibilitate. Poate fi posibil și poate deveni realitate o ființă în continuă creștere. Prea multe cupluri stau pe loc și nu realizează nici un progres. Copiii devin oglinzile lor.

În 2016 putem divorța sau putem trăi în concubinaj fără să ne copleșească sentimentul de vinovăție sau rușinea. Am trăit 8 ani într-o relație străină de formele legale. Am făcut o fetiță. Nu am fost niciodată împotriva căsătoriei și nici nu am pledat pentru ea. O consider însă o nevoie. Nevoia, cel mai puternic cuvânt, el face să se întâmple totul în viața omului.

Căsătoria este o experiență. O să încerc o comparație: căsătoria este examenul de doctorat. Nu se avântă oricine, dar oricine crede că poate. Profesori doctori numără puțin țara, continentul, lumea întreagă.

Oricum ar fi, trebuie încercată, experimentată activ și renunțat la ea când nu mai îmbogățește. Căpătuiala are o caracteristică: activități multe, multe și nesemnificative pentru îndeplinirea obiectivelor. Obiectivele ating scopul:îmbogățirea.

O frază de final: înfrângerea este o reprezentare, iar omul poartă în sine uneltele de a schimba înfățișările.

E cu putință, e nevoie, nevoia face să se întâmple totul în viața omului.

Zice Dunia: cum te iubesc eu nu te iubește nimeni!

1508093_989803587696462_4938216418561095794_nAzi o să facem o demonstrație de forță intelectuală. O formulă elegantă, buchisită pentru a amortiza meteahna mea de a lua în deriziune unele femei.

Nu o să le numesc, să vedem cine se simte!

Enunț:
Lectura provoacă formarea de idei, pătrunderea cu mintea, meditația, chibzuința.

În prezent citesc Povestiri despre om după o carte a lui Hegel de Constantin Noica. Am găsit între paginile ei o formulă care exprimă o realitate străină unor dudui.

Suspină uneori femeile:

Exemplu:

– Cum te iubesc eu, nu te iubește nimeni!

Urmează demonstrația, mai am ceva de completat.

Cărții îi datorez ceea ce o să dau imediat mai departe. Încercați să nu vă ofensați, dar mai ales, vă rog, nu ignorați!

Demonstrația:

Cum te iubesc eu nu te iubește nimeni e o experiență a tuturor, femei și bărbați.

M-aș bucura să ajungă textul ăsta la multe persoane indiferent de gen.

Apaținem generalului, acceptați!

Eu sunt Simone, chip și amintire

10906161_909464489063706_7048926522335725100_n– Săru mâna, tataie! Ce mai faci?
– Ce să fac, tată, mă odihnesc!
– Mergem la bucătărie? E ora prânzului. Mihnea așază masa.
– Mergem! Dă-mi o mână să mă ridic.

I-am întins mâna, am deschis ușa dormitorului, am închis-o, am deschis ușa bucătăriei, am închis ușa bucătăriei. L-am așteptat să se așeze. Mi-am ocupat și eu locul. M-am simțit privită.

– S-a întâmplat ceva, tataie?
– O cunoști pe Simone?

Pauză.

El aștepta grav și curios.
Eu eram derutată.

– Eu sunt Simone. Cine crezi că sunt?

A ridicat din umeri.

Mi-a uitat tataie chipul, dar nu și amintirea.

Eu sunt Simone, chip și amintire.

De aci, de la noi, ceaiul de tei

01. TAAM_1 (2)Mă declar mare amatoare de cafenele. Nu ignorați adjectivul, vă rog. Cafenelele, în orice societate și în orice regim politic, dispun de o forță motrice acaparatoare pentru clienți.

Aproape întotdeauna, cei mai mulți dintre noi ridicăm capul când auzim că se deschide ușa. Întoarcem același cap când auzim un zgomot asurzitor de la bar. Vasele de porțelan încă mai cad de pe tăvi.

Mă amuz cu bagatelizarea forței motrice. Fizica nu m-ar ierta, dar știința nu cere socoteală, iar materia nu mă poate mustra.

Oricât de distrată par, vă atrag atenția că acest text are ca subiect ceaiul. Cafenelele mi-au folosit de introducere prin adevărul general valabil că ceaiul este o băutură servită în locuri publice.

În larmă, în lumini obscure, în ambianțe agreabile, îmi place să mă așez cu o carte și cu un ceai în față. Nu cunosc protocolul cafenelelor românești, dar a cere un ceai de tei sau mușețel îmi confirmă dacă persoana din fața mea are sau nu are capacitatea de a fi expresiv.

Am observat mirare, amuzament, stinghereală și am primit un răspuns negativ.

Nu avem tei.

Mă consolează cu un ceai de mentă sau cu o listă întreagă de ceaiuri africane sau indiene pe care le refuz dacă eu poftesc ceai de tei sau mușețel.

Planul lor de funcționare e greșit. Pe fiecare masă, generalizez acum, meniurile sunt în limba engleză sau și în limba engleză. O adaptare după norme europene. Asta înțeleg. Dar vedeți dumneavoastră, mi-e imposibil să-mi imaginez un scenariu cu un englez sau cu un indian, aflați în vizită la Timișoara, căutând o cafenea unde să soarbă ceva cald, iar cererea lor să fie un ceai englezesc sau unul indian. Pe cuvântul meu de călătoare că or să ceară un ceai românesc.

Eu când am fost în Africa am băut ceai african, în Anglia, ceai englezesc și am deprins savoarea ceaiului negru cu lapte, dar în Anglia, nu în România.

Orice străin care ajunge în România, caută locuri, produse, obiceiuri, arhitectură din acest spațiu geografic. Vor să ne admire bordeiele, casele în stil brâncovenesc, munții, doresc să mănânce o saramură, să încerce o ie și să savureze un ceai de tei.

Mă puteți contrazice ușor până la a-mi anula discursul prin multe exemple. Mulți oameni, englezi, nemți, francezi, italieni, caută în România cultura din țara lor. Aveți dreptate. Există o asemenea categorie de oameni, unii aparte. Aș băga aici oamenii de afaceri, speculanții, găinarii. Înțeleg prin găinari acei hoți de lucruri mărunte, de exemplu acei crai ofiliți italieni care vin după favoruri sexuale ieftine. Dar aici, care de fapt mi se pare a fi un aci noician, e vorba de parte și nu de întreg.

Valoarea și cultura țin de întreg, părțile susțin completitudinea.

Îi înțeleg pe toți prin motivație, pe oamenii de afaceri, pe speculanți, pe găinari. Își doresc confortul de acasă, dar și ei, la un moment dat, au poftit la un ceai de tei.

Aș încerca un ceai de tei, zice omul de afaceri, speculantul sau găinarul.

– Nu avem, dar vă putem aduce un rooibos atât de bogat în fier, potasiu, calciu, cupru, magneziu, mangan, zinc etc.

– Dar teiul?

Ah! Teiul crește pe marginea drumului, e așa comun!

Teiul e comun și românesc. E de aci, de la noi. E bun, e un arbore sacru în unele culturi. Vă rog frumos, domnilor și doamnelor manageri de cafenele, oferiți-ne și ceai de tei.

Vă rog!

Notă: În 1 februarie merg la piesa de teatru În valea cu parfum de tei cu Horațiu Mălăele