by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

O casă ca mine, Tricoul Inteligent

De 19 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

12523068_1120670511276435_3008241834123352019_nÎn anul II de facultate am avut domiciliul în Complexul studențesc, căminul 21. Am ocupat, într-o cameră de cinci persoane, patul de sus. Pare greu de crezut, dar am reușit să am intimitate. Raftul l-am umplut de cărți și m-am separat de colega de lângă. În colțul acela avem parte de singurătate. La mijlocul semestrului, am simțit nevoia să fac spațiul și mai mult ca mine. O casă ca mine a devenit posibilă și vizibilă prin apariția multor citate pe pereți.

Am oferit pereților personalitate, iar reacțiile s-au ivit. Am primit o nouă etichetă: idealistă. Mesajele constituiau o confirmare că simțul realității e pierdut. Am pierdut dreptul de a formula o părere. Păreri am despre orice, dar în urma unei castrări simbolice, nu am mai avut dreptul să vorbesc cu voce tare.

M-am bucurat puțin. Rareori vorbesc convingător și frumos.

La ani distanță, un deceniu, am mutat mesajele de pe pereți, pe tricouri.

Am creat Tricoul Inteligent.

Tricoul Inteligent mă ajută să-mi țin firea. Am citit mult și nu intenționez să mă opresc. Am descoperit între paginile cărților puterea de seducție a cuvintelor, forța de a reține atenția, capacitatea de a provoca reverii.

M-am exprimat pretențios și rococo?

Sunt pretențiosă și extravagantă. Aspir spre fastuos cu Tricoul Inteligent. Muncesc sârguincios la imaginea Duniei. Tot ce e mai bun păstrez pentru ea.

Anul trecut, începând cu luna septembrie, am imprimat 22 de mesaje. Ce nume o să descoperiți la citate?
Vă las o listă: Freud, Jung, Dawkins, Hawking, Gyurcsik, Derrida, Platon, Lucian Boia.

Mă încăpățânez să demonstrez că lumea cărților este uluitoare. Plictisitoare vine cu aceeași terminație, știu. Tu știi, el știe, voi știți. Dar e doar fonetică.

Lumea cărților e uluitoare. Tricoul Inteligent stă ca variabilă independentă în fața dumneavoastră. Un argument pentru o reacție, o dorință de a cunoaște ceva nou și neobișnuit.

Pregătesc un alt set de mesaje. O să creștem. Vreau să cresc cu Dunia, să creștem mari și frumoase, dar mai ales inteligente și pretențioase.

Am un creier. Doresc să-l folosesc.

Am un creier. Doresc să provoc.

Valoarea are o singură monedă, și aceea e gândirea. Platon

Tricoul Inteligent Dunia.

Sex, alcool, droguri, muzică și cărti

De 14 ian., 2016 1 Trăiri afective ale mele , , , 0

12539985_1121102987899854_884350849_nAți încercat vreodată să vă imaginați dezechilibrul? O imagine ar fi bună. Când m-am avântat în scenarii, am vizualizat o aruncare în gol de pe un pod sau un leșin cauzat de o emoție puternică.

Firește, nu am experiența aruncării în gol, dar am verificat leșinul. Când am deschis ochii, sunetele deja le recuperasem, voiam să mă îndepărtez cât mai repede de larma din jur. Mă simțeam lovită de sunetele și conturul siluetei aplecate asupra mea. N-am fugit din lipsa forței fizice. M-am retras. La exterior, o mișcare abia vizibilă, la interior, reflux. O descreștere plină de vertij. M-am ridicat și am mers drept, fiecare mușchi executa ordinul de deplasare. În mine, senzația de lipsă de echilibru.

Starea mea în urma leșinului o găsesc asemănătoare stărilor sufletești traversate de cineva care tocmai s-a despărțit de partener. Dezechilibrul de la interior modifică inclusiv mersul. La un prieten proaspăt separat, am observat mersul într-o ureche. Părea că pândește rotirea pământului. E oarecum firesc. Corpurile se atrag în funcție de masa lor. Ei bine, masa corpului uman stă și în măreția lui psihică.

Da, psihicul uman, atât de ignorat și de disprețuit de oameni! Eu nu fac asta. Mie mi-e frică de psihic, mai ales de partea inconștientă deoarece sunt conștientă că port deasupra gâtului cea mai letală armă umană. De acolo au ieșit miturile, legendele, teoriile, filozofia, știința cu bomba atomică.

Aș îndrăzni să înaintez o reprezentare a lumii ca un imens creier care ne conține pe toți. Creierul este unicul nostru prieten și cel mai de temut dușman. Lumea nu fucționează după planuri sau un plan, nu are un arhitect decât în lojile unor bărbați mari care nu au renunțat la joaca cu săbiile pe stradă și le-au turnat în preocupări spirituale pentru a se feri de instanța dură a supraeului care râde de grijile infantile ale eului.

E înfiorător când se atentează la măreția unui om. Prin convingeri clătinate, prin obiceiuri răsturnate, prin ritualuri întrerupte, prin mutarea zonei de confort, omul nu mai știe să fie om. Nu mai știe ce să facă cu el, iar timpul pare să-l ucidă. Sufocat de spațiu, atacat de timp, începe să meargă într-o ureche.

Cei mai mulți ne revenim. Se face apel la: sex, alcool, droguri, muzică, cărți. Fiecare după el. O revenire după chip și asemănare. Din acest punct, după ce ai ales, vine confruntarea impusă de judecăți, critica sau gura lumii. S-o numim gura lumii. Gura lumii îți impune un plan de apărare. Devenirea poate fi pozitivă sau negativă.

Reconstrucția măreției se impune sau pierim. Programați suntem să luptăm pentru supraviețuire. Puțini aleg moartea, de aceea ne trasformăm în soldați. Asta ar explica senzația că toți oamenii se răfuiesc între ei.

Sex, alcool, droguri, muzică și cărti sau lumea.

Ce fel de oameni o să fie copiii noștri

De 13 ian., 2016 2 Trăiri afective ale mele , , , , 0

12476217_1120530014623818_720944002_nM-am uitat la un film aseară, The Martian cu Matt Damon. Am admirat cu tristețe frumusețea universului. Nu o să explic de ce m-am simțit mâhnită, cred sincer că o să fiu înțeleasă. Unii cel puțin or să aibă o idee clară la ce mă refer.

Am privit cu stimă și bucurie personajul Mark Watney. Și mi s-a făcut frică. Inteligența te ține în viață. Ce aș fi făcut eu în locul lui? Aș fi murit.

Nu o să călătoresc niciodată în spațiu, nu sunt atât de inteligentă. Sunt însă suficient de inteligentă. Mă simt. De copil am participat la lărgirea minții. La început din plictiseală, apoi din curiozitate și am continuat din felul de a fi.

Stările sufletești conflictuale, momentele de amărăciune, dezorientare și furie, zilele de repaus în care abia îmi mut trupul dintr-un loc în altul doar pentru inactivitate fizică și intelectuală m-au convins că nu mi-am făcut nici o favoare hrănindu-mi judecata.

Ce să fac cu tot ce am strâns în mine? (o exprimare afectată, nu mă interesează răspunsul).

Am urmărit filmul de pe canapea. Confortabil așezată, liberă în mișcări ale trupului, s-a clintit mintea. Brusc, am suprapus peste lupta de supraviețuire a personajului, lupta înverșunată a mamelor actuale de a-și crește copiii.

M-am întrebat, o întrebare retroactivă, ce fel de oameni o să fie copiii noștri? Educația noastră pornește de la o respingere. Dezaprobăm acțiunile părinților noștri în felul în care ne-au crescut. Eu una o fac. Am înțeles, dar cel mai greu mi-a fost să accept factorii. Ne-au crescut după putințe intelectuale, dar mai ales financiare.

În personalitatea individului, factorii contează. Epoca imprimă sufletul.

Exprim bunăvoință sau îmi doresc să o exprim. Îmi privesc mai mult mama sau tatăl. Le las uneori câteva secunde avans înainte să izbucnesc.

O scenă casnică: ne așezăm la masă, mama participă. Mara, fetița mea, mănâncă puțin și anunță că s-a săturat. Dezaprob mesele ei frugale, dar îi permit să se ridice. Înainte de asta, aproape întotdeauna aud: nu-mi place cum mănâncă fata asta! De fapt nu mănâncă deloc. E așa slabă!

Mama mea mi-a oferit mai multă libertate decât i-a fost oferită. Și ea a respins, într-o oarecare măsură, educația părinților ei. Mi-a permis să mă desfășor cel mai mult unde ea a fost oprită. Am avut voie să am iubiți, să-i prezint acasă. Am avut voie să ies seara cu prietenele în oraș și să revin acasă la răsăritul soarelui. Am avut voie.

Un scenariu asemănător aș putea nota și în ceea ce-l privește pe tata. E suficient să subliniez că fiecare individ devenit părinte, își educă copilul dintr-o limitate a lui din copilărie. În acest punct pot să primesc multe dezaprobări. Sper să nu mă condamne nimeni.

Nu mă descurajez. Merg din nou pe exemple. Mara mea a avut voie să deseneze peste tot prin casă: pereți, mobilă, parchet. Eu nu am avut privilegiul. La fiecare serbare a Marei, tatăl ei este prezent. Mama lui a ratat serbările. Tot ce a contat pentru noi, ce ne-a afectat și impresionat în copilărie, le-am trasformat ca adulți în determinații vitale. Le-am dat sens. Într-o viață lipsită de sens, ceea ce ne afectează capătă semnificații.

Ce oameni o să fie copiii noștri? Ce o să ne reproșeze? Cum îi afectăm prin acțiuni, comportament și atitudine? Facem bine și greșim. Nu cunosc măsura, nu-mi dau cu părere. Mara o să-mi semnaleze cât am greșit și cât am procedat bine.

Mara adultă. Până la maturitatea ei, mama are timp să crească. De îmbătrânit, toți o facem, dar unii nu cresc.

O să-mi fac în continuare favoarea de a crește.

Cresc pentru a crește. Răsplata mi-ar fi un copil fericit. Să fie alți copii ai mamelor de azi medici, profesori, ingineri. Eu vreau un copil fericit.

Ce a ajuns copilul tău?

Fericit.

Cucu! Frații se ceartă pe avere

De 11 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

401981_370490626294431_1155968967_nFemeia deschise ochii. Nu se mișcă. Afară, o noapte murdară. Se împinse în saltea. Voia să se afunde în materia moale.
Închise ochii la loc. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Un gângurit și niște piciorușe ridicate în aer îndepărtară ultimul gând. Mijea de ziuă. Se ridică din pat și păși fără nici o participare a voinței spre pătuț. Luă în brațe fetița și o așeză la sân. Poate o să mai aibă noroc de cinci minute.
Dar fetița sugea vorace. Intensitatea alunga oboseala. În jumătate de oră, fetița dormea cu un zâmbet de satisfacție pe chip.
Mama coborî din pat și se duse la baie. În încăperea lipsită de lumină, miros de tămâie. Ridică din sprâncene. Nu era un miros tocmai obișnuit. Nasul și buzele își schimbară forma. Inspirație și un botic alungit.
Aprinse lumina. Obiectele la locul lor. Mirosul persista. Vru să se repeadă să caute prin dulapuri, dar se opri. Nu ar fi descoperit nimic, iar emanația îi oferi o stare de bine. Fără să mai fie curioasă de sursa mirosului de tămâie, dădu drumul la apă.
Repede, să apuce să facă un duș.
Se ștergea când gângurelile se impuseră. Lângă pat, mama îi oferi micuței degetele arătătoare. Șase luni jumătate. Stătea deja în fund, dar sprijinită. Construia în fiecare dimineață un fort de perne în jurul ei. Începeau.
– Cucu! Mama își acoperea chipul.
– Bau! Mama își redescoperea chipul.
Râsete. De fiecare dată, fără nici o excepție.
– Cucu! Dispariție.
– Bau! Apariție.
Râsete peste râsete. Mama pleacă uneori, dar se întoarce întotdeauna. Acum îi dădu voie să-i studieze nasul. Fetița trăgea, lovea, râdea, apuca cu gurița, o bălea.
O dimineață obișnuită. Până la zece. De la zece la doisprezece, fetița dormea. Trăgea ușa de la camera copilului când a auzit o voce care o striga. Bunica fetiței, mama soțului.
Au discutat fleacuri la o cană de ceai. Ea mai mult a ascultat. A râs, a zâmbit, a răspuns la întrebări. Cumințenia în dialog nu a ferit-o de capcană.
– Unicul copil al lui Călin? Cum așa? Noi ne dorim doi copii.
– Doi? Nu. El nu-și mai dorește un copil și nu o să mai facă.
– Dar cum puteți să vorbiți în numele lui?
– Îmi cunosc copilul. Știu că nu mai vrea încă unul. Și el e singur la părinți. Frații se ceartă pe avere. Unul e cel mai bun, ascultă-mă pe mine.

– Dar de ce nu te fuți tu cu el?
O propoziție pe care tânăra femeie nu a mai rostit-o. Un gând nedus la îndeplinire, nerostit. O frustrare fixată pentru un viitor brusc incert.

– Tu ascultă-mă pe mine, o să ai numai de câștigat.

Deja am pierdut. Alt gând nerostit.

Prima dată trebuie să ne iertăm că ne-am născut

De 6 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele 0

12483521_1116300411713445_2049628654_nPrima mea prietena cea mai bună a fost fetiţa care a locuit peste stradă de mine. Am 32 de ani şi încă suntem prietene. Ne vedem rar, dar de fiecare dată cu drag.

În timp, mi-am făcut mai multe prietene. O altă cea mai bună prietenă a devenit naşa copilului meu.

Cunoscându-mă în toţi anii trecuţi, nu am renunţat la a mă găsi, am ajuns la concluzia că deţin cultul prieteniei. Sistematic am admirat relaţiile de prietenie. Că am pierdut prieteni sau am dezvoltat prietenii noi, nu m-am oprit din a preţui legătura de bunăvoinţă dintre oamenii care-şi hotărăsc afecţiunea şi ataşamentul în afara familiei.

Zilele trecute mi-am zis, într-un monolog nescris al unei opere neexistente, că prietenii ar trebui să fie sfinţi. Legătura de amiciţie să fie considerată infailibilă.

Într-o amintire-ecran, mă văd pe o plajă din Cabo Verde cu o carte de Basarab Nicolescu în braţe. Am descoperit şi pe hârtie o mărturisire pentru cultul prieteniei.

Dacă se întreabă cineva de ce contează atât de mult pentru mine prietenii, am un răspuns pregătit. S-ar putea să nu vă placă sau să deranjeze o parte din public. M-am obişnuit cu acuzatia de feministă. Departe de mine să mă păstrez într-o categorie fără să nu întind coarda.

A-ţi face un prieten, ţine şi de o alegere personală într-o perioadă din viaţa individului când părinţii au controlul. Părinţii te îmbracă, te hrănesc, îţi aleg parcurile şi copiii prietenilor pentru joacă.

Scenariul se fragmentează datorită intuiţiei. Tu alegi cine îţi devine cel mai bun prieten. Pentru mine, expresia cea mai firească a libertăţii.

Din copilărie la adolescenţă, te transformi într-un negustor de prietenii, şi o faci cu plăcere şi satisfacţie. Preferi o imagine simetrică a ta în celălalt. Alegi un obiect de admiraţie şi te alegi ca obiect de admiraţie.

În punctul acesta, datorită unghiului din care mi-am luat percepţiile, primesc acuzaţiile de feminism de care am amintit în text. Perspectiva e exclusiv feminină. Prefer să vorbesc dintr-un punct de vedere al femeii.

La un moment dat în viaţă, femeia se căsătoreşte sau îşi construieşte un parteneriat. Vedeţi în acţiunea asta melanjul a două grupuri sociale. Prietenii ei, şi prietenii lui. Cuplul, de cele mai multe ori, intră în conflict cu preferinţele celor două grupuri.

Nesiguranţa. Nesiguranţa de sine, caracterul debil, atitudinea pentru interesele personale, inteligenţa primară sau lipsa inteligenţei emoţionale formează ciorba elementelor conflictuale. Cearta ia dimensiuni. E fix ca mătuşa cea grasă şi nesuferită. Femeile, după ce ţin piept o perioadă, multe se străduiesc, cele mai multe simulează, se lasă adoptate de prietenii bărbatului.

Se conving de dezavantajele propriilor prietenii şi renunţă. Eu văd şi o renunţare de sine. Prietenii, la fel ca iubitul sau soţul, i-ai ales singură. Ţi-ai exprimat o libertate, ţi-ai edificat o iluzie a liberului arbitru.

Părăsirea de bunăvoie a unor oameni din cauza unui bărbat slab care manipuleză pentru a controla e foarte trist pentru mine.

Mi-e aşa drag creierul meu şi aşa trebuincioase greşelile mele. Greşelile te duc spre decizii bune. Dezamăgirile ajută să faci trecerea de la percepere la pricepere. Experienţa personală rupe sforile păpuşarului. Iar păpuşarul sunt de fapt păpuşari. Multe sfori avem de rupt în viaţa pentru luciditate. Şi luciditatea nu este o favoare. Viaţa însăşi nu e o favoare, dar trăim intens pasiuni şi admirăm profund frumuseţea.

Cu pasiune şi frumuseţe ierţi.

Prima dată trebuie să ne iertăm că ne-am născut fără să ştim de ce.

Eu încă nu m-am iertat.

Atitudinea oamenilor căsătoriţi

De 5 ian., 2016 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

12498965_1115767041766782_2029131848_nAseară, aidoma altor seri, am avut o idee pe care nu am notat-o. Mă cuibărisem bine în aşternut, obrazul se alinta în pufoşenia pernei, iar abandonul în favoarea lenei m-a încântat.

De când am deschis ochii, mi-e clar jocul impus de psihic.

Să ne imaginăm două camere despărţite de un coridor. O reprezentare pentru creierul meu. Pe coridor, un paznic. O camera adăposteşte ideea de aseară. Cealaltă cameră sunt eu azi, lucidă, pregătită pentru activităţi. Uneori se deschide uşa camerei în care se află ideea. Încearcă să treacă.
Paznicul urlă, uşa se închide la loc.

Doar uşi trântite simt la interior.

Vă pot spune, cu certitudine, că subiectul aparţinea cuplului. Dar totul e vag. Mi-e ciudă. Mutasem atât de mult unghiul din care priveam. Atitudine. Cuvântul revine, dar fără conţinut, fără poveste, fără argumente.

Prezentare sau reprezentare. Aici nu sunt sigură că-mi amintesc întocmai.

O să încerc să presupun. Atitudinea oamenilor căsătoriţi ar putea fi un punct fix. Uitându-mi reacţia, reconstruiesc.

Dacă mă pun să fac o analiză oamenilor căsătoriţi, dintr-o anumită perspectivă, s-ar putea să-mi întâmpin victorioasă cugetarea dinaintea adormirii. Ce-mi vine liber şi neforţat în minte când mă gândesc la atitudinea oamenilor căsătoriţi?

Confort, lejeritate, siguranţă. Lejeritatea mă trimite spre o notă negativă. Mai mult spre neglijenţă. Convieţuirea are capcane. Celălalt oferă siguranţă, dar nu reprezintă siguranţa. Oricând poate să plece. Cu oricine. Călcâiul lui Ahile al oricărei relaţii. Puncte sensibile se formează în tot ce creează omul. Parteneriatul este o creaţie a omului. Cultura şi mentalitatea impun diferenţe. Mi se pare atât de obositor periplul din interiorul căsătoriei, încât mi-e limpede şi dragă moartea. La un moment dat vrei să te odihneşti.

Cum armonia şi echilibrul reprezintă punctul sensibil al umanităţii, conflictele, de orice natură, par inepuizabile. Unii se odihnesc prea mult în cuplu, alţii sunt prea perseverenţi.

Categorii: insistenţi, devotaţi până la jertfirea de sine, oportunişti, tradiţionalişti etc.

Am observat, de-a lungul timpului, cu întâietate ultimul an, odihna şi neglijenţa din cuplu. Atitudinea deformată de a-l trata pe celălalt ca pe un bun personal. Celălalt, femeie sau bărbat, fiu sau fiică, reprezintă o fiinţă umană înzestrată cu inteligenţă. Adevărat, majoritatea optează pentru obiceiuri şi stereotipuri. Şi trăiesc cu ele aşijderea legilor universale.

La text o să lipsească concluzia. Habar nu am dacă mă aflu măcar pe urmele ideii de aseară. Nu simt nimic, nu-mi amintesc nimic.

Rămân în margine, ca observator. Ingrată, ştiu.

Nu-mi pasă. O să analizez mai mult, fără critică. Nu există un adevăr, dar există nesfârşite manifestări ale adevărului.

Am un crez: bunul simţ.

Text lipsit de concluzie.

Final.

2016, start!

De 4 ian., 2016 0 Colaborari , , 0

12467734_1115184171825069_2075904192_nÎncep anul la fel cum l-am sfârșit, cu un articol pe Hyperliteratura. În decembrie vă informam că l-am expediat la redacție, în ianuarie vă aduc la cunoștință publicarea lui.

Nu așa se nimerește să reiau activitatea blogului, ci așa mi-am propus. Pentru mine, colaborarea cu cei de la Hyperliteratura semnifică o realizare. Ca orice individ conștient de micimea lui, am uneori nevoie de considerație.

Public un fragment, articolul întreg pe hyperliteratura.ro

Scot tot ce e mai urât din mine unii cititori. Complexul de superioritate face ravagii. Mici și sfrijiți suntem cu toții la interior. Descoperă unii cum să transforme inferioritatea în superioritate, iar eu și mulți, pun pariu, am devenit victime.

Eu, cititorul, am citit și psihanaliză. Recunosc în persoanele vulgare, care apelează la înjurături la fel de frecvent ca la punct, o lipsă de argumente. Când nu înțelegem, înjurăm, scria iubitul meu Freud. Notez și titlul: Nevroza la copil.

Nu-i suport!

Atitudinea lor, printr-o prezentare trufașă a corpului sau gestica prefăcută, prețioasă, mă îndepărtează. M-aș apropia să le șoptesc că nu sunt actori sau că își interpretează modest rolul. Cunoaște-l pe celălalt. Ca străin, celălalt e ușor și la îndemână de disprețuit. E comod. E uman. E oricum, mai puțin inteligent.

2016, start!

Nu-i suport pe cititori

De 21 dec., 2015 1 Colaborari , , , 0

603357_497971666879659_373640588_nAm pregătit un articol nou pentru cei de la Hyperliteratura. Abia l-am expediat, nu a trecut de redacție, dar mie așa îmi place că anunț de acum, fără acceptul echipei, isprava.

Las câteva rânduri pe blog.  În întregime, după publicarea pe Hyperliteratura.

Eu și mulți asemenea mie ne chinuim cu plăcere să facem cartea vizibilă. Dacă ne-am afla la școală am învăța oximoronul. Dar nu suntem la școală. Aferim!
Eu și mulți asemenea mie încercăm.
Uite cartea ca obiect!
Uite cartea ca o sursă de înțelepciune!
Uite-o! Uite-o! Dar uite-o!
Avem și satisfacții. Primim și multă nebăgare de seamă. Un scenariu consacrat iubitorilor de carte. Mă îndepărtez și vă sugerez să vă îndepărtați și dumneavoastră de textul succint.
Am poftă să vă povestesc despre cititori din alt unghi. Schimbați puțin poziția, a trupului, a gâtului, a perspectivei.
Nu-i suport pe cititori! Gata! Nu mai reușeam să o țin în mine și nici să mai plasticizez. Declinul minciunii. Așa se cheamă un eseu de Oscar Wilde. Toate sunt bune și frumoase cu cititorii când se cunosc între ei. Dar până se recunosc, ah, și oh, și băh ce aere!
Adică ei au citit Adorno, Lowenthal sau Moles, iar tu, necititorule, neavizatule, semidoctule, meriți tot disprețul lor. Am simțit de multe ori disprețul cititorilor. În timp, am găsit calea să-i bat cu armele lor și le răspund zâmbind ca mâța la smântână, deși nu am habar cum zâmbește biata pisică.
Măi, măi, dar ce spuneți voi este cumva imperativ categoric?! Și dacă nu recunoaște vreunul inteligența kantiană, mi-am luat revanșa. Adică pe cine dracu disprețuiești tu?

…

Curioși?