Să râdem înainte de toate
Suntem în 16 decembrie. În 15 decembrie aveam de făcut un anunț. Cine a câștigat #tricoulinteligentdunia.
Chiar așa, cine?
Între mine și cititorii blogului. Putem să ne prefacem că suntem în 15? Mai bine îmi cer scuze și vă lipsesc de explicații. Vă asigur însă că nu am uitat.
Îmi cer scuze.
Câștigătorul tricoului este Vasile Tomița.
Cu drag.
Am scris mult despre Tudor Gheorghe pe blog. La un moment dat m-am oprit. Am continuat să merg cu entuziasm la spectacole. În rochiile elegante, cu ciorap cu fir subţire, pe tocuri.
Sunt o femeie elegantă şi datorită lui Tudor Gheorghe. Nu ştiu dacă să vă spun de ce. Aş păstra povestea pentru un text separat. Nu mă deranjează să reiau, repetiţia are forţa ei.
L-am auzit, de-a lungul anilor, nu am pierdut nici o reprezentaţie din 2006, evocând toaletele cucoanelor din perioada interbelică. Cu voce puternică, dar privire melancolică, a transmis o rugăminte doamnelor şi domnişoarelor.
Îmbrăcaţi-vă potrivit momentului! Scoteţi rochiile, mănuşile, pălăriile, perlele.
Eu le-am scos. Pe rând, nu sunt adepta pomului de Crăciun în ţinută. Există o excepţie. În 2010, în luna februarie, când Mara mea s-a încăpăţânat să rămână la căldura pântecului până la termen, doctorul meu, îngrijorat pentru mămică şi făt, m-a internat în 11 februarie pentru a mă ţine sub observaţie.
El m-a îngrijit, dar Mara a refuzat să vină. Seara, aveam bilete la Tudor Gheorghe. După ora 17 l-am întrebat pe doctor ce crede despre Mara. Vine sau nu? Că am bilete la Tudor Gheorghe.
Doctorul a râs, m-a mângâiat pe păr şi mi-a dat voie să plec. Cu fluturaşul în mână, într-o salopetă de lână şi cizme moi de piele întoarsă, l-am ascultat pe Tudor Gheorghe. Fără eleganţă, greoie la trup şi minte, am savurat evadarea din zilele mele obişnuite.
Aseară, în timp ce-l ascultam şi îmi doream să se prelungească cât se poate de mult paradigma, sala teatrului, artistul de pe scenă, vocea, detaşarea, starea de bine, iubirea, despovărarea, am înţeles că particip la spectacole atât pentru artist, cât şi pentru om.
Apreciez artistul şi omul Tudor Gheorghe. Dacă l-aş întâlni vreodată, i-aş întinde doar mâna să i-o strâng. Orice cuvânt m-ar ruşina şi l-aş simţi inutil.
Am renunţat să mai scriu despre el. Au scris mulţi atâţia înaintea mea despre Tudor Gheorghe. Aprecieri sau critici, cui îi pasă?!
Tudor Gheorghe se achită atât de onorabil de faptul de a fi om. Şi îi face şi pe alţii oameni. Prin cultură, prin poezie, prin cântec, prin esenţa spaţiului geografic în care ne-am născut.
Ne naştem oameni, devenim români. Pe parcursul vieţii, suntem români şi luptăm să devenim oameni. Poezia şi cântecul ajută. Frumosul ajută.
Am stat aseară faţă în faţă cu frumosul. Frumos manifestat de om, de un om, de Tudor Gheorghe.
Frumos.
M-am mutat. Schimbarea domiciliului mi-a prilejuit o reîntâlnire cu cărțile mele. Am rearanjat biblioteca. Am păstrat aceleași criterii în organizare. Nu le discut, nu le aduc în atenția dumneavoastră.
Revederea romantică dintre om și carte, dintre mine și luxoasele mele obiecte, mi-a readus sub ochi un titlu.
Cinci fețe ale modernității de Matei Călinescu. O carte (ne)iubită din cauza dispozițiilor. Pentru orice student la Litere, Cinci fețe ale modernității semnifică bibliografie obligatorie și material pentru examen.
Am citit-o exclusiv pentru examen. Nu mi-a plăcut, dar am reținut ceva nedeslușit în legătură cu fețele ei. Mi-am cumpărat-o, am așezat-o în bibliotecă și am uitat de ea. Cum m-am străduit să-mi uit toate examenele.
Multe examene m-au schilodit sufletește.
Ieri am scos cartea de pe raft. Vagul din anii facultății îl simțeam cum se pierde într-un soi de încântare emfatică.
Eu de aici o să-mi iau niște răspunsuri!
Păream că-mi zic, deși nu mi-am zis.
Am căutat paginile despre kitsch. Exclusiv. O întrebare esențială: cine sunt eu? O întrebare esențial-actuală: sunt eu kitsch?
În adolescență, în urma unei crize existențiale, am avut parte de un episod plin de respingere violentă pentru mediocritate. În facultate, fără să-mi amintesc vreo scenă sau vreo trăire, am acceptat mediocritatea ca parte a ființei mele și am început o muncă a fragmentelor. Pe fragmente pot cunoaște și eu valoarea, eficacitatea, importanța.
Eu zic că am zis stop nebuniei. Pe moment.
În anii care au urmat facultății m-am descurcat excelent. Am pierdut frica de mediocritate. Am început să scriu pe blog. Am depășit greața de nonvaloare și nimic.
Am păstrat îndoiala. Dețin un blog. Nu pot face afirmația că citesc la rândul meu multe bloguri. Urmăresc exagerat de puține. Pentru mintea mea păstrez tot ce e mai bun. Ceva asemănător cu grija mamei pentru puiul ei. Păstrează bucatele cele mai bune.
Spun despre mine că am simțul umorului. Îl pierd fără grație când vine vorba despre hrana minții. Nu citesc orice și surzesc instant la recomandări ale unor persoane considerate neavizate.
Mâzgălesc aici de 8 ani, dar nu am renunțat niciodată să mă chestionez. Ce manifest cu acest blog? Prost gust? Conținut aparent valoros? Aliniere la nevoia unui stat recent democratic?
Cu Cinci fețe ale modernității, capitolul despre kitsch, am găsit răspunsuri.
M-am liniștit.
Cunoașteți cuvântul indecidabil? E așa ingrat. Nici adevărat și nici fals.
Blogul meu nu este adevărat, dar nici fals.
Da, recunosc. Mi-e rușine să folosesc termenul literatură pentru blog, dar sunt nevinovată în intenții. Nu caut să impresionez cititorul și să-i fac plăcere. Nu scriu pentru consum. În loc să mă străduiesc să creez, stau uneori ore sau zile cu mințile rătăcite. Și iese tot prost. Prost gust sau conținut slab.
Oricum ar fi, ființa mea nu manifestă kitsch, tinde spre esență. Dacă mă întrebați ce consider a fi esența lucrurilor, vă îndemn:
Căutați stele pe cer. Priviți-le mai des!
Ivan Slavinsky
O să încep cu o glumă. O anunț cu un motiv. Vorba de duh aparține unui prieten gay. S-ar putea să ofenseze sau să producă o ușoară congestie acelora care nu au descoperit că omul normal e o ficțiune. Zice Jung. El a zis multe, dar a publicat. Asta mă face pe mine să vorbesc din cărți. După unii, a vorbi din cărți nu e demn de luat în seamă.
Gluma.
Paranteză. Gluma o privește pe fetița mea, Mara.
Draga mea, fiecare cu greșelile lui, tu ai ales să faci copil.
Chiar acum râd, dar am avut și am simțul umorului.
Am greșit, am făcut copil. De acord, îmi asum slăbiciunea, dar ce fac de aici? Sunt mamă, am născut. Dar cum devin mamă?
Oare mai este nevoie să notez? Nu e suficientă întrebarea – cum devin mamă? – pentru a transmite că nașterea e o situație de fapt trecută și terminată? Rămâi apoi cu un prunc care nici măcar nu are habar că există de unul singur și e incapabil să se separe de mamă ca ființă. Mama e o prelungire a lui. Tot din cărți vorbesc.
Primii doi ani sunt ușori. Nu dormi, schimbi scutece, vomită pe tine, dar rămâne ușor. Înainte de 3 ani încep crizele de nervi. Reamintesc și aici, sunt nervoși din neputință. Nu sunt răsfățați, nu manipulează. Nervozitatea lor constă în luciditatea și claritatea pe care nu o pot exprima prin limbaj. Biologic nu sunt dezvoltați.
După 4 ani, mamele încep să-și simtă respirația. Pentru că încep să respire din nou. În ritmul ăsta se ivește cel mai înfiorător gând. Sunt capabilă să-mi educ copilul? Să fie om? Să fie?
O să trec la destăinuiri. Eu am descoperit cărțile de psihanaliză, meditația, seminariile de comunicare non-violentă de la Centrul Babel.
Mi-e greu, mă simt neputincioasă și așijderea lui Don Quijote. Lupt cu obișnuința oamenilor mari, iar oameni mari puteți citi cu sensul de adulți, dar și cu sensul de personalitate, de a considera acțiunea a avea superioară acțiunii a fi.
Între a avea și a fi se află devenirea femeii în mamă. E cu putință să nu ne fixăm exclusiv pe hrană, îmbrăcăminte, jucării și limbi străine?
Hrana: nici un copil nu moare de foame.
Îmbrăcăminte: obiecte, simple obiecte. Pătate sau curate arată la fel. Personalitatea copilului suportă influențe.
Jucării: stimulează imaginația, dar nu prin cantitate.
Limbile străine: în 10 ani poate o să se studieze intens chimia și biologia. Care va fi percepția adulților atunci? Că fără chimie și biologie nu se vor descurca în viață?
Adevărul este, să mă scuzați că îndrăznesc să-mi exprim părerea, că a te descurca în viață nu e obligatoriu. Nu cred în destin, iar genetica m-a convins că binele și răul depind de ea, fără a se omite factorul educație.
Educație!
Cel mai greu cuvânt de pus în practică.
I-am zis Marei pe la 4 ani. Știi de ce citesc atât? Să fiu capabilă să înțeleg nevoile Tale, să nu-ți impun nevoile Mele.
La 5 ani, după seminarul de comunicare non-violentă de la Centru Babel susținut de Monica Reu, Mara m-a întrebat: nu te-au învățat acolo să-ți asculți copilul când îți cere un pahar de apă?
Am respirat. Iar acum mi se taie tot mai des respirația. Vin copiii acasă cu un cuvânt sau două cuvinte urâte. Ultimul auzit de la Mara mea: marș. Și tot ce urmează să se desfășoare constă în reacția mea. Iar Mara își dorește ca mama să nu mai ridice vocea. Ne jucăm uneori: mama e fata și fata e mama. Cum ai proceda la?
Fără bătaie, fără insulte, fără apel la rușine, fără minimalizarea suferințelor. Mi-au rămas genunchii. Abuzez de ei. Mă pun în genunchi și o privesc în ochi.
Astea sunt cuvinte urâte folosite de oamenii needucați. Ești Tu prost crescută? Te-am crescut eu așa?
Îmi pare rău, mama, că sunt rea.
Nu ești rea, Mara. Nici un copil nu e rău. Sunteți iritați, obosiți, neînțeleși, dar nu răi.
Cine? Dar cine îi poate spune copilului că e rău?!
Un om mare, citiți adult, citiți personalitate. Un om care mie mi-ar zice că vorbesc din cărți și că citesc degeaba. Că un seminar e un moft, că pretențiile mele sunt aberante, că dintotdeauna copiii s-au educat așa.
Dar cine zice că eu educ un copil?! Am un copil, dar educ un om. Un om mic căruia îi respect gândirea, i-o provoc și îl ascult.
Am copil.
Educ un om.
Greșeala mea.
M-am gândit. Și m-am răzgândit. Am revenit asupra. M-am hotărât.
Să rețineți. Sau să rețină cine dorește să câștige un asemenea tricou.
Ofer un Tricou Inteligent mărimea M de bărbați. Doresc să-mi apropii și publicul masculin.
Ofer, dar cer ceva. Sunt generoasă cu limită.
Cerințe (la plural):
– distribuiți pe pagina personală de facebook postarea aceasta.
– adăugați cu hashtag #doresctricoulinteligentdunia
În 15 decembrie anunț câștigătorul.
Succes vouă, dar și mie!
Dragă Moș Crăciun, dragi cititori,
În urma experienței. Numărați: greșeli, învățături, plăceri și neplăceri. Am decis că Dumnezeu este partea bună din mine. Mă străduiesc să o hrănesc.
La fel am hotărât și despre Moș Crăciun. Ca fiind partea generoasă din mine. Cred în Moș, cu sau fără reprezentarea unui moș cu barbă albă și costum roșu.
Moș Crăciun există.
Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine. Nu știu dacă am fost cuminte. Știu că am fost și experimentez adeseori mânia. O mânie acaparatoare pe semenii mei. Am aflat, de-a lungul timpului, că lectura mă calmează. Forța detașării de lumea materială. Am descoperit meditația. Am abandonat. Programul dezordonat nu-mi permite. O boemă, o artistă și eu, ratată sau deschizătoare de perpective! Depinde pe cine întrebi.
Curioasă, eu întreb pe oricine. Am simțit câtă lume mi se împotrivește, mai ales cei care mă iubesc. Cele mai îndrăgite persoane pun adesea cele mai strașnice piedici. Mi-ar plăcea pentru mine, de acolo de jos, să mă ridic doar pe șezut. Să mă sprijin cu mâinile pe pământ, iar capul să-l las pe spate. Și să râd. De mine și de toți ceilalți.
Ce să-ți cer eu ție? Ce să-mi cer eu mie? Îmi tot cer și îmi tot cer în fiecare an.
Vreau, dragă Moș Crăciun, bunăvoință și răbdare. Vreau să mă copleșească stările de bine. Vreau să nu mai moară oameni de foame în lumea asta. Vreau o mamă pentru fiecare copil. Vreau pantaloni de piele. Se impunea să vă lovesc cu o conduită snoabă. Nu glumesc, dar mă amuz.
Aș mai vrea o putință. Putința de a ierta. Pentru că nu iert. Țin in suflet atâtea suferințe. Dureri pe care le-am provocat sau care mi-au fost provocate.
Ți-aș cere, mi-aș cere smerenie. Smerenie către tot ce e bun și generos în mine. Aș cere. Și cer. Aproape în fiecare an.
Anul ăsta nu mai cer. Am tot avut pretenții de la mine. Anul ăsta mă urc pe Muntele vrăjit al lui Thomas Mann și privesc către Un om sfârșit și Omul fără însușiri. Căutați scriitorii. Sau nu-i căutați dacă nu vă interesează.
Și dacă nu vă interesează, cum ați ajuns pe blogul meu?!
Dragă Moș Crăciun,
În fiecare an am așteptat o minune. Nu am realizat că minunea sunt eu.
Dragă Eu,
Ești o minune cu o parte bună și o parte generoasă. Uneori hrănesc partea urâtă și partea egoistă.
Dar acum e timpul acela din an. Mă recomand o minune.
Eu sunt Moș Crăciun.
Notă: acest text conține recomandări de cărți. Ha! Ha!
Doris Tesarkova Oplova
Am participat la un atelier de mamiceală luna trecută. L-a susținut Monica Reu. Încă refuz termenul de parenting. Procrastinare sau nu, reacționez cu ochii dați peste cap.
Am intenționat și m-aș bucura să am un editorial pe blog despre. La fel m-ar încânta să am un text despre Gala de Blues Jazz Kamo de la Timișoara sau despre vizita la muzeul Tesla.
În loc să mă concentrez pe oricare din subiectele de mai sus, stau blocată în chestiunea de ieri. E o chestiune! Și să repet, și să mă refer astfel la relaționarea dintre feminin și masculin.
Zilele acestea, orice aș face, nu pot scăpa de egoismul oamenilor. Atitudinea exagerată de preocupare pentru interesele personale m-a copleșit.
Cum nu m-am retras din viața socială și nu am de gând, cum ies la șuete, cum mai am câteva prietene, cum mă încăpățânez să trăiesc o poveste de dragoste, cum mă străduiesc să fiu o mamă nobilă și veselă, suport stări de tensiune și nu întotdeauna creatoare.
Ascult. Îmi ascult copilul. El e pe primul loc. Pe rând, ascult pe toată lumea. Percepțiile mă dau de-a tăvălugul. Amețesc, dar e plăcut. Inteligența și intuiția nu au șanse în fața obișnuințelor, în fața programelor trăite inconștient.
De aceea mi-e dragă și caut amețeala provocată de identificarea percepțiilor. Apoi e cu putință și priceperea.
Mi-e teamă că v-am pierdut. Veniți, vă rog frumos, înapoi?!
Hai la mine!
Scriam ieri că majoritatea femeilor trec din grija părinților în grija bărbaților. Că prea puține ajungem să facem ce vrem noi, când vrem noi. Că prea puține își asumă propria gândire.
În sfârșit, aici începe textul meu. Până acum am construit introducerea. Din procentul mic al femeilor asumate și declarate stăpân pe capacitățile intelectuale, înaintez următorul scenariu.
Am fost educate pentru familie și compromis, dar când nu optăm pentru înțelegerea exclusivă a delirului bărbatului, rămânem singure. Femei singure la 30 de ani, o categorie a femeilor disperate. Femei singure la 40 de ani, o categorie a femeilor vrăjitoare. Ambele categorii sunt discreditate de bărbați.
În opinia mea, abia acum începe femeia să facă compromisuri. O femeie singură de 30 de ani se cunoaște suficient. După 25 de ani, individul matur și lucid folosește în exces autoeducația. În utilizarea excesivă a forței cunoașterii, profitorii rămân fără material. Greu sau mai greu bărbații folosesc o femeie trecută de 30 de ani.
Stop. Nu laud femeia, construiesc argumente favorabile cunoașterii de sine.
Bărbatul profită mai greu de femeie, femeia e mai supusă intuiției proprii ca libidoului și abandonează căutarea bărbatului potrivit. Își impune să descopere tatăl potrivit.
Se impune o gândire inductivă. Fac un copil. Care bărbat va participa la creșterea copilului? Care îl va legăna, îl va schimba, îl va hrăni?
Vedeți?! Nu CE bărbat, CARE bărbat. CE răspunde nevoilor romantice. CARE răspunde nevoilor familiale. Când femeia decide că vrea familie și copil, schimbă criteriile de apreciere. Fix în criteriile astea avem dovada nefericirii multor cupluri.
Bărbații își aleg căprioare când se însoară. Cele bune de dus la mama. Viața se reduce, mai ales pentru părinții de băieți, la hrană. Îmi hranește copilul? Îmi spală și îmi calcă copilul? Nu lenevește duminica în pat, iar la opt dimineața are deja clătite pentru copil și nepot? Femeia perfectă.
Femeile își aleg un pinguin. Pinguinul clocește singur. Cu un pinguin, dormi noaptea și ai ajutor la schimbarea scutecului. Plin sau nu de caca.
De frustrări, nevroze, isterii, se ocupă psihologii.
Considerați că am jignit pe cineva? Mi-aș cere scuze.
Nu o să-mi cer. Egoistă sunt și eu.
Oare cum reușeam? În fiecare dimineață mă trezeam la șapte fără zece, iar la șapte jumătate aveam autobuzul. Casa mea era și încă este pe deal. Autobuzul îl luam de la vale. Ce-i drept, alergam până la stație.
12 ani am mers cu autobuzul la școală. Acțiunea nu discredita. Am înțeles că în prezent te compromiți dacă alegi un asemenea mijloc de transport. Cel puțin în orașul meu natal de pe malul Dunării.
Mă ajuta și ceaiul făcut de mama înainte să plece la serviciu. Încă beau ceai în fiecare dimineață. În ora asta, de la trezire la începerea orelor, am probat diverse activități. M-am împrietenit cu un câine pe traseul meu. Cinci minute stăteam la gard cu el. Mă aștepta. Îl mângâiam, îi sărutam botul și plecam uitându-mă înapoi.
Prindeam din zbor, frânturi de conversație. La început le povesteam colegelor despre ce auzeam și îi maimuțăream pe oamenii aceia străini. Îi imitam și ne distram.
Traseul comun, întâlnirile datorate orei, au transformat străinii în niște chipuri familiare. Am renunțat să-i mai maimuțăresc, dar am păstrat obiceiul de a trage cu urechea la conversații.
Trag și astăzi. Trag cu urechea. Astfel am surprins o rostire pe un ton ridicat și prelungit al unei dudui.
Nu e treaba ta la cât am ajuns eu acasă.
M-am întristat. Am trecut fără să întorc capul spre direcția din care am auzit vocea. Am lăsat capul în jos.
Oare câte femei ajung să facă ce vor ele, când vor ele?
Multe dintre noi trecem din grija părinților, în grija bărbaților.
Și nu mă interesează părerea bărbaților sau a cuiva anume. Am observat în ultimii ani diverse femei transformându-se. M-am analizat pe mine.
Nu mi se pare corect. Ca fată, a trebuit să ascult de tata. Când ies, cu cine, la ce oră mă întorc. Ca femeie, după așteptările majorității, trebuie să asculți de bărbat.
Dar gândirea, creierul meu? Încrederea în mine ca individ, ca om educat unde este? Am devenit și plictisitoare. Repet peste tot și în fața oricui mă ascultă că suntem așa diferit educați. Femeia să facă multe compromisuri, bărbatul să-și manifeste egoismul prin atitudinea privilegiatului.
Tu ești femeie, eu bărbat, faptele se măsoară altfel în funcție de gen.
Există femei ca mine care răbufnesc. Există femei care se supun, dar există cel mai mult femei nefericite.
Și toate femeile, refractare, supuse, nefericite ar accepta mulțumite conducerea bărbatului subiect dacă li s-ar aprecia și recunoaște gândirea.
Într-un parteneriat e nevoie de încredere și disponibilitate pentru dialog. Nevoie. Subliniez. Satisfăcută această nevoie am avea de-a face cu indivizi lipsiți de agitație, cu stări de bine. Ce trebuie dat altora? Stări de spirit. Zicea el Noica.
Sugestia mea: mai slăbiți, iubiții noștri bărbați, controlul. Dragile mele femei, spuneți mai des, cu voce tare, ce disconfort experimentați în prezența esenței vieții. Suntem o specie, una sigură. Categoria de gen a adus diferențe în felul de a fi și nu de a exista.
Existăm deopotrivă. Ne respectăm diferit.
Dar.
Existăm deopotrivă.
Foto: Bogdan Mosorescu
