by Dunia

About: Dunia

Recent Posts by Dunia

Aventurile din universul lui Jules Verne sunt înlocuite de ofertele agențiilor de turism

De 26 nov., 2015 2 Colaborari , , 0

hyperliteratura-jules-verne-editorialJoi, 26 noiembrie 2015. Plouă.

Mi-a apărut al doilea articol pe Hyperliteratura.

 

Nu vă este ciudă pe Creangă? De fiecare dată când încep un text nou, Creangă se face simțit.

„Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc…”

Fraza îi aparține, iar noi toți ceilalți trebuie să acceptăm și să găsim alte fraze de început. Ceea ce nu este deloc ușor.

M-aș fi bucurat să vă ademenesc în cercul îngust al vieții mele cu o asemenea exprimare. Nu. Rămâne să mă străduiesc. Eu și toți care căutăm să atragem atenția prin scris. Niște mâzgălitori.

Cu tot efortul, aleg mărturisirea. Pentru mine, Cartea, scris cu majusculă, am individualizat cuvântul, este un roman de Jules Verne.

Copiii căpitanului Grant.

Fără lectura acestei cărți nu știu cine aș fi fost. Nu eu, asta e clar. Îmi dau seama în timp ce scriu că s-ar putea să vi se pară patetic. Nu-mi permit să iau în calcul lipsa de actualitate. Aventurile din universul lui Verne sunt înlocuite de Google Earth și ofertele agențiilor de turism.

Mă întreb ce aș fi ales în adolescență dacă mi s-ar fi propus o excursie de șapte sau zece zile în Australia? Pot confecționa un răspuns. Aș fi ales Australia. Aș fi ales și aș fi pierdut. Mă simt în măsură să afirm. Fără Jules Verne, fără toate cărțile pe care le-am citit, nici o destinație n-ar fi avut vreo semnificație.

Există o discuție în jurul acțiunii de a călători. Turist sau călător. Nu am fost în viața mea turist. Peste tot în lume unde am ajuns, am pășit cu afecțiune, plină de povești și infectată de plăsmuiri. În Anglia, în Zanzibar, în Cabo Verde, am călcat pentru prima dată pământul, dar eram la a doua sau chiar a treia vizită. Prima vizită în imaginar, a doua în oniric. În punctul acesta iar pot fi considerată patetică. Mi-e teamă că și plictisitoare.

Din vârful nasului meu vă întorc lipsa de considerație.

Continuarea pe Hyperliteratura.

H&M sau coada vacii

De 25 nov., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

11217158_1004536196223201_5138930895250595487_nÎnainte să deschidă ochii, s-a întors pe partea cealaltă. Perna, cearșaful, pătura erau calde și o rețineau. Și-a dat o îmbrățișare, și-a sărutat umărul și s-a dezvelit. Din marginea patului privea întunericul de afară. Atunci s-a întins după telefon. A pipăit cu mâna după el pe parchet. 5:19

Mai putea să doarmă jumătate de oră. A mers la baie, a făcut pipi. Abia dacă a deschis ochii. Automatisme. Hârtia, trage apa, chiuveta doar o privește. Jetul sub care ar trebui să-și bage mâinile rămâne în alcătuirea unei obișnuințe.

Se pune în pat căutând căldura dinăuntru, afecțiunea. Se alintă cu obrazul în țesătura bumbacului. Închide ochii și geme. De azi începe să muncească. Primul ei serviciu. Pare să adormă, dar se trezește. Afară tot întuneric. 6:59

Când se ridică, își analizează labele picioarelor. Le simțea cum se afundă în lemn. O senzație neplăcută. O alungă cu zumzetul periuței electrice. În fața dulapului, își căută cămașa boyfriend H&M și blugii skinny rupți. Ținuta pentru prima zi: clasic, dar formidabil. Conta pe formidabil pentru impresie, pentru a se face plăcută.

A părăsit casa satisfăcută. A tras ușa cu entuziasm, stare resimțită și auzită prin broasca ușii. Pac, pac, din două mișcări hotărâte și-a zăvorât până diseară un fel de a fi. În lift frig și miros plăcut, puternic. Poate vecinul de la etajul 3. Un bărbat așa frumos că nu avusese niciodată curajul să se uite direct la el. Intimidată, vorbele mamei ei o sufocau când ajungeau pe neașteptate amândoi în lift. Un bărbat frumos nu o să fie niciodată numai pentru tine.

La etajul 5 urcă doamna cu părul alb. O băbuță, dar modul de a se îmbrăca, atitudinea, nu i-au permis o reprezentare de babă. O întreabă ce face, unde merge, îi face complimente, chiar și cu blugii rupți.

Își ia la revedere de la vârstnică și se grăbește spre stația de tramvai. Becurile încă ard pe stâlpi. Ceață, temperatură joasă, pare că vine iarna și abia e 20 octombrie. Pe tabel anunță o întârziere de 9 minute. Scoate telefonul din buzunar și o apelează pe mama.

– E frig, da. Acasă cum este?
Își umezește buzele când ascultă. Dă uneori din cap, scapă un aha și îhî.

– Merg la lucru. Da, m-am angajat la H&M. Ce post? Vânzări.

Mama: dar tu te descurci? E gestiune acolo, ai grijă cu banii, cu banii nu te joci.

Fata, Ileana e numele ei: Nu, mamă, nu mă descurc, să mă întorc la coada vacii?!

Ton.

Zice Dunia

De 23 nov., 2015 0 Zice Dunia , 0

FLVN8946Revin cu Zice Dunia. De data aceasta în rolul de mijlocitor. O să dau mai departe un aforism, nu pentru a sugera un adevăr teoretic, ci pentru cugetarea într-o formă memorabilă.

Adagiul îi aparține nașei mele, o femeie pe care o admir. Îmi place să-mi dăruiesc admirația.  Aprecierea semnifică speranță și disponibilitatea sufletească. Tot timpul este loc de mai mult suflet în tot ceea ce facem.

Zic.

Nu pot spune că sunt frumoasă, asta se vede, dar o să tot zic că sunt deșteaptă. Repetând, lumea se obișnuiește și începe să creadă.

Iar acum zac.

Zic și zac, piesă de teatru, mergeți la teatru.

Doar o zi în care mi-e greu să fiu om

De 18 nov., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

205549_214483671895128_7832646_nDorm uneori opt ore pe noapte și mă trezesc obosită spre sfârșită. Un om sfârșit de Giovanni Papini, poate vă încumetați la lectură.

Nu m-aș lăsa dusă din pat, dar trupul e plin de energie. Capul mi-e greu. Ajung la baie și mă holbez în oglindă. Omul fără însușiri de Robert Musil, poate vă încumetați la lectură.

Mă simt puțin sub linie. Puțin sub linie de Robert Șerban. Vă încumetați sau nu?

Vă înșelați. Nu recomand cărți, mă ascund după ele, prin ele mă rătăcesc doar. Mi-e rușine, mi se întâmplă adesea, să vă scriu. Nu formulez nimic nou, nu zic nimic nou. Nici măcar nu simt ceva nou. Cel mai supărător este că și asta a spus-o cineva, Fernando Pessoa.

În disperarea asta, mă ajută uneori să privesc cerul sau să mă gândesc la univers. Prin comparație, orice lucru, grijă, faptă își reduc dimensiunile. Știți că de pe Marte cerul se vede roz? Am fost cu Mara luni la Planetarium. Am călătorit puțin prin spațiu. O frumusețe incontestabilă, o veche poezie, prima de altfel.

Mă tot întreb, după evenimentele de pe acest pământ, ce dimensiune au viețile unor oameni?! Semnificație mă îndoiesc că au. Viețile, viețile nu au semnificație. Să trăiești o zi ca un luptător care se sacrifică într-o acțiune de atac. Și imediat să-ți amintești că tu nu ai ultimul smart phone. Diversitatea. Ce splendoare, ce hidoșenie!

Și viața merge înainte. Te ridici din pat, speli dinții, cumperi pâine, mergi la muncă, scrii, râzi, treci ușile mall-ului, ieși la un film. Uneori îți mai privești lung botul pantofilor. E ceva acolo. Nu în botul pantofilor, în noi. Un disconfort, o teamă de necunoscut.

Cine e păpușarul evenimentelor? Cine urmează să se îmbogățească? Oare ei nu au privit cerul? Nu le-a citit nimeni povești? Nu i-a mângâiat nimeni pe cap? Nu au auzit și nu au luat contact cu bătrânețea? Își doresc nemurirea? Dar ce să faci cu atâta viață? Ce disperare!!!

Toți suferim, victime și călăi. În fiecare zi suntem victime și călăi. În fiecare zi greșim prin atitudine. Dumnezeu e doar un substitut de tată, e doar partea aia bună din noi. Totul e în noi. Genetică, educație, spiritualitate, obiceiuri, obișnuințe, voință, toleranță.

E greu să fii om. Să ai putere asupra ta să te oprești. Când ridici mâna, îți pierzi controlul. Când atacă, animalul vânează sau luptă pentru supraviețuire.

Oamenii, prin știință și progres, sunt la adăpost. Lupta pentru supraviețuire a încetat. Acum ducem cea mai aprigă lupta. Cu noi înșine. Noi și Dumnezeul din noi. Cu biserică sau fără, în noi stă totul. Cum la fel ignorăm toate astea și uneori sărim în aer sau ardem.

Mi-e greu să fiu om. Mă uit lung la mine în oglindă. O oglindă, un obiect. Eu, alt obiect?!

Doar o zi în care mi-e greu. Atât.

Unirea spitalelor cu pușcăriile

De 17 nov., 2015 0 Trăiri afective ale mele , , , 0

154378_175993809077448_1537153_nÎn urma unei întâmplări adevărate, dar pe care nu o pot modela într-o poveste, am hotărât să vă fac cunoscut cel mai de bun simt sau smintit gând al meu.

Aș uni spitalele cu pușcăriile. Să funcționeze împreună.

Gândirea mea a venit cu asemenea idee în urma întâmplării adevărate, dar de nepovestit.

Vă rog frumos să-mi permiteți câteva cifre. În anii de facultate am legat diverse prietenii. În Timișoara, datorită Complexului studențesc, metisajul reprezintă acel punct de la care urmează să construiesc un raționament. Am avut prieteni la Litere, Mecanică, Drept, Medicină, Automatică, Asistență socială, Psihologie etc.

Repet. Am avut prieteni la virgulă, virgulă, virgulă, punct. Medicină. Medicina e punctul.

Cifrele. Am numărat pe degete. Am avut 9 apropiați care au studiat Medicina dintre care: 4 profesează în alte țări din Europa, 4 s-au reprofilat și unul singur profesează în țară.

Știați că cifra 9 e magică pentru chinezi? La români nu se potrivește.

După cifre, mulțumesc că mi le-ați permis, deși sunt opusul simbolurilor grafice, revin la pușcării și spitale. Datorită apropiaților care au studiat Medicina, realitatea spitalelor m-a copleșit de multe ori.

Paranteză.

Azi consider că suntem cu toții victimele unui sistem cu frecvențe diferite. Revin și amintesc de condițiile de trai, condiții neîndeplinite care adună și fixează frustrări. Descărcările, prin cele mai reprobabile acțiuni și fapte, pot fi înțelese. Subliniez înțelese, căci rareori scuz comportamentul angajaților din instituțiile publice.

Simt că am ajuns pe Venus. Punctul cel mai fierbinte care nu-mi mai permite să judec de multe ori. Dacă înțeleg că un doctor acceptă bunăvoința unui pacient, nu scuz revendicarea doctorului pentru serviciile lui.

Nu pot să povestesc. Timișorenii, unii dintre, poate au aflat de arestarea unui doctor cu pretenții. Astfel am ajuns să-mi doresc cu ardoare unirea dintre spitale și pușcării. Dacă unele instituții își fac datoria și pedepsesc solicitările ilegale, iar tinerii doctori profesează în alte țări din Europa, România urmează să rămână fără doctori specialiști.

Soluție: să muncească gratis în închisori. Fără ridicarea permisului de liberă practică, justiția, prin forța ei justificabilă să-i oblige să presteze din închisori.

Câți dintre noi am trăi o traumă din cauza condițiilor? Prea puțin, spitalele arătând într-un anumit fel, dar nu acesta este subiectul.

Subiectul rămâne unirea pușcăriilor cu spitalele. Propun.