Să râdem înainte de toate
M-am gândit. Și m-am răzgândit. Am revenit asupra. M-am hotărât.
Să rețineți. Sau să rețină cine dorește să câștige un asemenea tricou.
Ofer un Tricou Inteligent mărimea M de bărbați. Doresc să-mi apropii și publicul masculin.
Ofer, dar cer ceva. Sunt generoasă cu limită.
Cerințe (la plural):
– distribuiți pe pagina personală de facebook postarea aceasta.
– adăugați cu hashtag #doresctricoulinteligentdunia
În 15 decembrie anunț câștigătorul.
Succes vouă, dar și mie!
Dragă Moș Crăciun, dragi cititori,
În urma experienței. Numărați: greșeli, învățături, plăceri și neplăceri. Am decis că Dumnezeu este partea bună din mine. Mă străduiesc să o hrănesc.
La fel am hotărât și despre Moș Crăciun. Ca fiind partea generoasă din mine. Cred în Moș, cu sau fără reprezentarea unui moș cu barbă albă și costum roșu.
Moș Crăciun există.
Eu sunt Moș Crăciun. Și asta e scrisoarea mea către el, către mine. Nu știu dacă am fost cuminte. Știu că am fost și experimentez adeseori mânia. O mânie acaparatoare pe semenii mei. Am aflat, de-a lungul timpului, că lectura mă calmează. Forța detașării de lumea materială. Am descoperit meditația. Am abandonat. Programul dezordonat nu-mi permite. O boemă, o artistă și eu, ratată sau deschizătoare de perpective! Depinde pe cine întrebi.
Curioasă, eu întreb pe oricine. Am simțit câtă lume mi se împotrivește, mai ales cei care mă iubesc. Cele mai îndrăgite persoane pun adesea cele mai strașnice piedici. Mi-ar plăcea pentru mine, de acolo de jos, să mă ridic doar pe șezut. Să mă sprijin cu mâinile pe pământ, iar capul să-l las pe spate. Și să râd. De mine și de toți ceilalți.
Ce să-ți cer eu ție? Ce să-mi cer eu mie? Îmi tot cer și îmi tot cer în fiecare an.
Vreau, dragă Moș Crăciun, bunăvoință și răbdare. Vreau să mă copleșească stările de bine. Vreau să nu mai moară oameni de foame în lumea asta. Vreau o mamă pentru fiecare copil. Vreau pantaloni de piele. Se impunea să vă lovesc cu o conduită snoabă. Nu glumesc, dar mă amuz.
Aș mai vrea o putință. Putința de a ierta. Pentru că nu iert. Țin in suflet atâtea suferințe. Dureri pe care le-am provocat sau care mi-au fost provocate.
Ți-aș cere, mi-aș cere smerenie. Smerenie către tot ce e bun și generos în mine. Aș cere. Și cer. Aproape în fiecare an.
Anul ăsta nu mai cer. Am tot avut pretenții de la mine. Anul ăsta mă urc pe Muntele vrăjit al lui Thomas Mann și privesc către Un om sfârșit și Omul fără însușiri. Căutați scriitorii. Sau nu-i căutați dacă nu vă interesează.
Și dacă nu vă interesează, cum ați ajuns pe blogul meu?!
Dragă Moș Crăciun,
În fiecare an am așteptat o minune. Nu am realizat că minunea sunt eu.
Dragă Eu,
Ești o minune cu o parte bună și o parte generoasă. Uneori hrănesc partea urâtă și partea egoistă.
Dar acum e timpul acela din an. Mă recomand o minune.
Eu sunt Moș Crăciun.
Notă: acest text conține recomandări de cărți. Ha! Ha!
Doris Tesarkova Oplova
Am participat la un atelier de mamiceală luna trecută. L-a susținut Monica Reu. Încă refuz termenul de parenting. Procrastinare sau nu, reacționez cu ochii dați peste cap.
Am intenționat și m-aș bucura să am un editorial pe blog despre. La fel m-ar încânta să am un text despre Gala de Blues Jazz Kamo de la Timișoara sau despre vizita la muzeul Tesla.
În loc să mă concentrez pe oricare din subiectele de mai sus, stau blocată în chestiunea de ieri. E o chestiune! Și să repet, și să mă refer astfel la relaționarea dintre feminin și masculin.
Zilele acestea, orice aș face, nu pot scăpa de egoismul oamenilor. Atitudinea exagerată de preocupare pentru interesele personale m-a copleșit.
Cum nu m-am retras din viața socială și nu am de gând, cum ies la șuete, cum mai am câteva prietene, cum mă încăpățânez să trăiesc o poveste de dragoste, cum mă străduiesc să fiu o mamă nobilă și veselă, suport stări de tensiune și nu întotdeauna creatoare.
Ascult. Îmi ascult copilul. El e pe primul loc. Pe rând, ascult pe toată lumea. Percepțiile mă dau de-a tăvălugul. Amețesc, dar e plăcut. Inteligența și intuiția nu au șanse în fața obișnuințelor, în fața programelor trăite inconștient.
De aceea mi-e dragă și caut amețeala provocată de identificarea percepțiilor. Apoi e cu putință și priceperea.
Mi-e teamă că v-am pierdut. Veniți, vă rog frumos, înapoi?!
Hai la mine!
Scriam ieri că majoritatea femeilor trec din grija părinților în grija bărbaților. Că prea puține ajungem să facem ce vrem noi, când vrem noi. Că prea puține își asumă propria gândire.
În sfârșit, aici începe textul meu. Până acum am construit introducerea. Din procentul mic al femeilor asumate și declarate stăpân pe capacitățile intelectuale, înaintez următorul scenariu.
Am fost educate pentru familie și compromis, dar când nu optăm pentru înțelegerea exclusivă a delirului bărbatului, rămânem singure. Femei singure la 30 de ani, o categorie a femeilor disperate. Femei singure la 40 de ani, o categorie a femeilor vrăjitoare. Ambele categorii sunt discreditate de bărbați.
În opinia mea, abia acum începe femeia să facă compromisuri. O femeie singură de 30 de ani se cunoaște suficient. După 25 de ani, individul matur și lucid folosește în exces autoeducația. În utilizarea excesivă a forței cunoașterii, profitorii rămân fără material. Greu sau mai greu bărbații folosesc o femeie trecută de 30 de ani.
Stop. Nu laud femeia, construiesc argumente favorabile cunoașterii de sine.
Bărbatul profită mai greu de femeie, femeia e mai supusă intuiției proprii ca libidoului și abandonează căutarea bărbatului potrivit. Își impune să descopere tatăl potrivit.
Se impune o gândire inductivă. Fac un copil. Care bărbat va participa la creșterea copilului? Care îl va legăna, îl va schimba, îl va hrăni?
Vedeți?! Nu CE bărbat, CARE bărbat. CE răspunde nevoilor romantice. CARE răspunde nevoilor familiale. Când femeia decide că vrea familie și copil, schimbă criteriile de apreciere. Fix în criteriile astea avem dovada nefericirii multor cupluri.
Bărbații își aleg căprioare când se însoară. Cele bune de dus la mama. Viața se reduce, mai ales pentru părinții de băieți, la hrană. Îmi hranește copilul? Îmi spală și îmi calcă copilul? Nu lenevește duminica în pat, iar la opt dimineața are deja clătite pentru copil și nepot? Femeia perfectă.
Femeile își aleg un pinguin. Pinguinul clocește singur. Cu un pinguin, dormi noaptea și ai ajutor la schimbarea scutecului. Plin sau nu de caca.
De frustrări, nevroze, isterii, se ocupă psihologii.
Considerați că am jignit pe cineva? Mi-aș cere scuze.
Nu o să-mi cer. Egoistă sunt și eu.
Oare cum reușeam? În fiecare dimineață mă trezeam la șapte fără zece, iar la șapte jumătate aveam autobuzul. Casa mea era și încă este pe deal. Autobuzul îl luam de la vale. Ce-i drept, alergam până la stație.
12 ani am mers cu autobuzul la școală. Acțiunea nu discredita. Am înțeles că în prezent te compromiți dacă alegi un asemenea mijloc de transport. Cel puțin în orașul meu natal de pe malul Dunării.
Mă ajuta și ceaiul făcut de mama înainte să plece la serviciu. Încă beau ceai în fiecare dimineață. În ora asta, de la trezire la începerea orelor, am probat diverse activități. M-am împrietenit cu un câine pe traseul meu. Cinci minute stăteam la gard cu el. Mă aștepta. Îl mângâiam, îi sărutam botul și plecam uitându-mă înapoi.
Prindeam din zbor, frânturi de conversație. La început le povesteam colegelor despre ce auzeam și îi maimuțăream pe oamenii aceia străini. Îi imitam și ne distram.
Traseul comun, întâlnirile datorate orei, au transformat străinii în niște chipuri familiare. Am renunțat să-i mai maimuțăresc, dar am păstrat obiceiul de a trage cu urechea la conversații.
Trag și astăzi. Trag cu urechea. Astfel am surprins o rostire pe un ton ridicat și prelungit al unei dudui.
Nu e treaba ta la cât am ajuns eu acasă.
M-am întristat. Am trecut fără să întorc capul spre direcția din care am auzit vocea. Am lăsat capul în jos.
Oare câte femei ajung să facă ce vor ele, când vor ele?
Multe dintre noi trecem din grija părinților, în grija bărbaților.
Și nu mă interesează părerea bărbaților sau a cuiva anume. Am observat în ultimii ani diverse femei transformându-se. M-am analizat pe mine.
Nu mi se pare corect. Ca fată, a trebuit să ascult de tata. Când ies, cu cine, la ce oră mă întorc. Ca femeie, după așteptările majorității, trebuie să asculți de bărbat.
Dar gândirea, creierul meu? Încrederea în mine ca individ, ca om educat unde este? Am devenit și plictisitoare. Repet peste tot și în fața oricui mă ascultă că suntem așa diferit educați. Femeia să facă multe compromisuri, bărbatul să-și manifeste egoismul prin atitudinea privilegiatului.
Tu ești femeie, eu bărbat, faptele se măsoară altfel în funcție de gen.
Există femei ca mine care răbufnesc. Există femei care se supun, dar există cel mai mult femei nefericite.
Și toate femeile, refractare, supuse, nefericite ar accepta mulțumite conducerea bărbatului subiect dacă li s-ar aprecia și recunoaște gândirea.
Într-un parteneriat e nevoie de încredere și disponibilitate pentru dialog. Nevoie. Subliniez. Satisfăcută această nevoie am avea de-a face cu indivizi lipsiți de agitație, cu stări de bine. Ce trebuie dat altora? Stări de spirit. Zicea el Noica.
Sugestia mea: mai slăbiți, iubiții noștri bărbați, controlul. Dragile mele femei, spuneți mai des, cu voce tare, ce disconfort experimentați în prezența esenței vieții. Suntem o specie, una sigură. Categoria de gen a adus diferențe în felul de a fi și nu de a exista.
Existăm deopotrivă. Ne respectăm diferit.
Dar.
Existăm deopotrivă.
Foto: Bogdan Mosorescu
Ivan Marchuk
Joi, 26 noiembrie 2015. Plouă.
Mi-a apărut al doilea articol pe Hyperliteratura.
Nu vă este ciudă pe Creangă? De fiecare dată când încep un text nou, Creangă se face simțit.
„Nu știu alții cum sunt, dar eu când mă gândesc…”
Fraza îi aparține, iar noi toți ceilalți trebuie să acceptăm și să găsim alte fraze de început. Ceea ce nu este deloc ușor.
M-aș fi bucurat să vă ademenesc în cercul îngust al vieții mele cu o asemenea exprimare. Nu. Rămâne să mă străduiesc. Eu și toți care căutăm să atragem atenția prin scris. Niște mâzgălitori.
Cu tot efortul, aleg mărturisirea. Pentru mine, Cartea, scris cu majusculă, am individualizat cuvântul, este un roman de Jules Verne.
Copiii căpitanului Grant.
Fără lectura acestei cărți nu știu cine aș fi fost. Nu eu, asta e clar. Îmi dau seama în timp ce scriu că s-ar putea să vi se pară patetic. Nu-mi permit să iau în calcul lipsa de actualitate. Aventurile din universul lui Verne sunt înlocuite de Google Earth și ofertele agențiilor de turism.
Mă întreb ce aș fi ales în adolescență dacă mi s-ar fi propus o excursie de șapte sau zece zile în Australia? Pot confecționa un răspuns. Aș fi ales Australia. Aș fi ales și aș fi pierdut. Mă simt în măsură să afirm. Fără Jules Verne, fără toate cărțile pe care le-am citit, nici o destinație n-ar fi avut vreo semnificație.
Există o discuție în jurul acțiunii de a călători. Turist sau călător. Nu am fost în viața mea turist. Peste tot în lume unde am ajuns, am pășit cu afecțiune, plină de povești și infectată de plăsmuiri. În Anglia, în Zanzibar, în Cabo Verde, am călcat pentru prima dată pământul, dar eram la a doua sau chiar a treia vizită. Prima vizită în imaginar, a doua în oniric. În punctul acesta iar pot fi considerată patetică. Mi-e teamă că și plictisitoare.
Din vârful nasului meu vă întorc lipsa de considerație.
Continuarea pe Hyperliteratura.
Înainte să deschidă ochii, s-a întors pe partea cealaltă. Perna, cearșaful, pătura erau calde și o rețineau. Și-a dat o îmbrățișare, și-a sărutat umărul și s-a dezvelit. Din marginea patului privea întunericul de afară. Atunci s-a întins după telefon. A pipăit cu mâna după el pe parchet. 5:19
Mai putea să doarmă jumătate de oră. A mers la baie, a făcut pipi. Abia dacă a deschis ochii. Automatisme. Hârtia, trage apa, chiuveta doar o privește. Jetul sub care ar trebui să-și bage mâinile rămâne în alcătuirea unei obișnuințe.
Se pune în pat căutând căldura dinăuntru, afecțiunea. Se alintă cu obrazul în țesătura bumbacului. Închide ochii și geme. De azi începe să muncească. Primul ei serviciu. Pare să adormă, dar se trezește. Afară tot întuneric. 6:59
Când se ridică, își analizează labele picioarelor. Le simțea cum se afundă în lemn. O senzație neplăcută. O alungă cu zumzetul periuței electrice. În fața dulapului, își căută cămașa boyfriend H&M și blugii skinny rupți. Ținuta pentru prima zi: clasic, dar formidabil. Conta pe formidabil pentru impresie, pentru a se face plăcută.
A părăsit casa satisfăcută. A tras ușa cu entuziasm, stare resimțită și auzită prin broasca ușii. Pac, pac, din două mișcări hotărâte și-a zăvorât până diseară un fel de a fi. În lift frig și miros plăcut, puternic. Poate vecinul de la etajul 3. Un bărbat așa frumos că nu avusese niciodată curajul să se uite direct la el. Intimidată, vorbele mamei ei o sufocau când ajungeau pe neașteptate amândoi în lift. Un bărbat frumos nu o să fie niciodată numai pentru tine.
La etajul 5 urcă doamna cu părul alb. O băbuță, dar modul de a se îmbrăca, atitudinea, nu i-au permis o reprezentare de babă. O întreabă ce face, unde merge, îi face complimente, chiar și cu blugii rupți.
Își ia la revedere de la vârstnică și se grăbește spre stația de tramvai. Becurile încă ard pe stâlpi. Ceață, temperatură joasă, pare că vine iarna și abia e 20 octombrie. Pe tabel anunță o întârziere de 9 minute. Scoate telefonul din buzunar și o apelează pe mama.
– E frig, da. Acasă cum este?
Își umezește buzele când ascultă. Dă uneori din cap, scapă un aha și îhî.
– Merg la lucru. Da, m-am angajat la H&M. Ce post? Vânzări.
Mama: dar tu te descurci? E gestiune acolo, ai grijă cu banii, cu banii nu te joci.
Fata, Ileana e numele ei: Nu, mamă, nu mă descurc, să mă întorc la coada vacii?!
Ton.
Revin cu Zice Dunia. De data aceasta în rolul de mijlocitor. O să dau mai departe un aforism, nu pentru a sugera un adevăr teoretic, ci pentru cugetarea într-o formă memorabilă.
Adagiul îi aparține nașei mele, o femeie pe care o admir. Îmi place să-mi dăruiesc admirația. Aprecierea semnifică speranță și disponibilitatea sufletească. Tot timpul este loc de mai mult suflet în tot ceea ce facem.
Zic.
Nu pot spune că sunt frumoasă, asta se vede, dar o să tot zic că sunt deșteaptă. Repetând, lumea se obișnuiește și începe să creadă.
Iar acum zac.
Zic și zac, piesă de teatru, mergeți la teatru.
”Lumea este locuința mea cu colțuri preferate.
Un colț iubit: Zanzibar.”
Un nou articol pentru Hyperliteratura. Urmează…
