Pentru fraza de început, cu intenţia clară de a seduce cititorul, îmi trecură prin cap clădirile şi familiile.

Corect ar fi la singular, clădire şi familie. V-aş fi rugat să reflectaţi la un aspect sau altul. Uneori îmi revin repede şi accept că figurile mele de stil, de cele mai multe ori eşuate, nu au impactul dorit. Nu impresionează, nu atrag atenţia, nu trimit la reflecţie.

Nu-mi acuz cititorul că e leneş şi comod la lectură, mă învinuiesc pe mine de o lipsă de incitabil pe subiect.

Subiectul: cartea.

Notă: de cele mai multe ori cartea.

În luna septembrie am iniţiat campania #poartaocarte. În urma campaniei, s-a ivit dorinţa, şi am păstrat-o, de a mai începe asemenea acţiuni. O să divulg semnificaţia familiei din fraza de început cu care voiam să vă seduc.

În familia mea, mama, tata, soră mai mare, mezină, tatăl era cel care lua decizii, îşi asuma riscuri, dar confirma lipsa de pricepere în gospodărie. Cum ar zice bunicii mei, nu era un bun gospodar. În casa noastră întotdeauna rămânea ceva neterminat. O bucată de lemn nevopsită, un bec lipsă, multe obiecte de menaj defecte cărora li se dădea altă utilizare. O veioză mi-a folosit ca suport de pălării până am plecat la facultate. Nici azi nu-şi îndeplineşte funcţia.

Asemenea organizării familiei mele, observ la mine similitudini. Mi-a venit ideea unei noi campanii. O campanie despre şi cu adolescenţi. Model: şcoala lui Noica. M-a fascinat şi încă mă fascinează şcoala unde nu se învaţă nimic, iar tinerii merg acolo ca fotbaliştii în cantonament. Să se relaxeze şi să pună întrebări.

Am ideea. Nu am un plan pe care să-l urmez în vederea realizării obiectivelor, ca să nu mai spun că nu am stabilit nici un obiectiv.

Haos!

Din repetiţia impusă de viaţă ca lecţie, fac ce am văzut în anii cu memorie absorbantă, lansez o nouă campanie provocare. Până la stabilirea unui nume, notez #şiadolescenţiiaucevadespus.

Am un adolescent care are ceva de spus. Numele lui este Tudor Morariu şi are 17 ani. Ne-am întâlnit vineri şi i-am propus să ne jucăm. I-am subliniat că are dreptul să refuze să răspundă la întrebări dacă nu e confortabil.

După ce i-am descoperit activităţile interdisciplinare, a studiat actoria şi fotografia, voluntar Verde pentru biciclete şi voluntar Plai, l-am rugat să se joace cu mine. Să se gândească la cel mai nesuferit coleg şi să-mi identifice o calitate a lui. Să se gândească la cel mai slab la învăţătură elev şi să-mi identifice o calitate.

A găsit fiecăruia o însuşire de apreciat.

Şi eu l-am apreciat pe el.

L-am rugat să se gândească la un profesor care l-a făcut să sufere şi să-i adreseze o întrebare. Doamna profesoară, vă consideraţi o persoană onestă?

Suferinţele elevilor şi studenţilor, indiferent de generaţie, rămân aceleaşi: subestimarea, inechitatea, preferinţele, insultele, provoacă traume de la înfiinţarea şcolii ca instituţie.

Eu aş adresa această întrebare învăţătoarei mele şi prea multor profesori. Din păcate.

La exerciţiul ăsta pornit de mine, Tudor a rămas serios. Şi la întrebările indiscrete, la fel de serios. I-am cerut să reflecteze puţin la viaţa lui de adolescent. S-ar juca mai mult, dar îi e teamă să nu piardă munca pe care a depus-o în folosul lui.

Tudor s-a descris ca fiind timid, iar activităţile de voluntar l-au ajutat să se responsabilizeze şi să se deschidă către ceilalţi. A legat prietenii şi a descoperit, nu ştiu dacă e corect să zic singur, certitudinea valorii şi calităţii umane.

Dacă ar interesa pe cineva dintre colegi părerea lui, Tudor i-ar ruga să renunţe la lene şi să se disciplineze prin responsabilizare.

Adolescenţii au ceva de spus. Tudor mi-a povestit şi mi-a confirmat.

Tudor nu este singur, dar el, şi cei ca el au nevoie de sprijin. Sprijinul meu vine cu un articol. Şi cu recomandări de cărţi pe care bucuros le-a primit. Am început cu Jurnal filozofic de Constantin Noica.

#adolescentiiaucevadespus